Ce este poezia ? (partea I)

Cuvânt înainte

Prezentul articol oferă mai multe răspunsuri și poate nici unul. Vă atrag atenția, stimați cititori, că am împărțit textul în două, pentru confortul domniilor voastre, nu al meu, ca să nu vă prindă osteneala înainte de sfârșitul lecturii. Dar dacă tot ați deschis pagina este musai să citiți și partea a II-a, pentru că acolo vă așteaptă testul Ben Johnson. Nu-i așa că v-am făcut curioși?

Chiar trebuie să știm ce este poezia ?  

Ce este, carevasăzică, poezia? Greu de răspuns! Este o taină pe care bănuiesc că unii încearcă să o ascundă cu strășnicie, pentru că, dacă toată lumea ar ști-o, copiii care învață pe de rost poezii și le recită pe la serbări, ar fi tentați să se facă – când vor fi mari – poeți. În loc să se facă muncitori și să plece de pe ale noastre picioare de plai spre alte meleaguri europene care plătesc mai bine.

Dar teoria spune altceva și eu nu îmi pot permite să o ignor. Astfel, de la Vasile Alecsandri încoace, ne place să credem că “Românul e născut poet!”. Suntem români și nimic din ceea ce este românesc nu ne e străin. Sigur, bardul de la Mircești ne atrage atenţia că, totuși, două condiții ar trebui să fie satisfăcute:

“Înzestrat de natură cu o închipuire înaltă şi cu o inimă simțitoare (prima condiție!), el îşi revarsă toate tainele sufletului în melodii plăcute și în poezii improvizate … căci nu știe încă nici a ceti nici a scrie (a doua !).

Se înțelege de la sine că prima condiție o îndeplinim mai toți (exceptându-i pe cei care fac politică!), iar pe a doua din ce în ce mai mulți (mai ales cei care fac politică!).

Prin urmare, ar trebui ca românii poeți, dar și  cititorii mai neajutorați care nu o scriu (ca mine, bunăoară) să aibă la îndemână o definiție cât de mică a poeziei, pentru a ști dacă scriu sau citesc poezie sau doar “poezie” (dihotomie cât se poate de academică, ghilimelele provenind din pana criticului literar Nicolae Manolescu).

Definirea indefinibilului

Dacă pe vremea când ritmul, rimele, formele fixe, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile ne ajutau să recunoaștem poezia măcar la nivelul de  școlari sârguincioși, acum, când toate rigorile de formă au fost abolite, avem nevoie de ajutor.

Am pornit în căutarea unei definiții, cu temerea că nu o voi găsi. „A înghesui poezia într-o definiție va arăta doar îngustimea de minte a celui care o definește”, spunea Samuel Johnson, parcă uitându-se chiorâș la mine[1]. Am luat notă de riscul de a căpăta calificativul respectiv și, în cele ce urmează voi scoate la rampă doar definiții sugerate de alții.

Mai rezonabil, Jorge Luis Borges spunea că „nu se poate defini poezia fără a o simplifica excesiv: e ca și cum ai încerca să definești culoarea galbenă, dragostea și culoarea frunzelor toamna.”  Dar tot același mare scriitor argentinian ne spune că ceea ce știm despre poezie este că nu o putem defini prin alte cuvinte decât cele pe care le folosește poezia însăși. Sau, pentru mai leneși cu duhul, “știm ce este poezia, dar nu o putem defini.” Dacă totuși ar trebui să existe o definiție, una satisfăcătoare doar într-o anumită măsură ar fi, după Borges: „poezia este exprimarea frumuseții  prin cuvinte întrețesute artistic”[2].

Definiții de dicționar

Există definiții simple, pentru uz didactic. Într-una dintre ele, poezia  este “genul de literatură care încearcă să stârnească emoțiile și imaginația cititorului prin diferite tehnici poetice”[3].  O astfel de definiție ar fi mai curând vagă decât lămuritoare, deoarece orice fel de literatură râvnește să provoace emoții prin “diferite tehnici”: romanești, dramatice, epice etc. Ne oferă genul proxim, dar nu și diferența specifică. Această absență este parțial rezolvată prin înșiruirea de astfel de „tehnici poetice”: ritm, sunet, structură, formă, cuvinte încărcate de simboluri etc.

De aceea, continuăm cu o definiție mai bine așezată, mai riguroasă, așa cum doar Enciclopedia Britanică ne poate da: “literatura care evocă o conștientizare imaginativă concentrată a unei experiențe sau a unui răspuns emoțional specific printr-un limbaj ales și ordonat după înțeles, sunet și ritm”[4]. Dar însăși Enciclopedia Britanică admite dificultatea sau chiar imposibilitatea de a defini poezia, sugerând însă că oamenii îi recunosc oricum, în general, prezența.

Potrivit Wikipedia, varianta în limba română, poezia este „o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă”.[5]

Varianta engleză adaugă câteva elemente: ”poezia, numită de asemenea vers, este o formă de literatură care utilizează calitățile estetice și adesea de ritm ale limbajului, precum fonestetica[6], simbolismul sunetelor și metrul[7], pentru a evoca înțelesuri noi semnificațiilor prozaice imediate sau chiar a le înlocui pe acestea”[8].

Urmare sugestiei vehemente a inveteraților francofoni, cititori avizi ai acestor rânduri, reproduc, pour la bonne bouche, și o definiție pe care ne-o propune filiera franceză a Wikipedia.

E drept că este cea mai generoasă descriere „oficială” a poeziei, pentru că lasă deschise foarte larg porţile, pe care se poate strecura și proza, dacă vrea poetul. „Poezia este un gen literar foarte vechi, cu forme diverse, scrise în general în versuri, dar care îngăduie și proza, și care privilegiază expresivitatea formei, cuvintele spunând mai mult decât ele însele prin alegerea lor (sens și sonorități) și prin felul în care sunt combinate. Definirea sa se dovedește dificilă și diferă în funcție de epoci, până la punctul în care fiecare secol i-a găsit o funcție și o expresie diferite, la care se adaugă abordarea proprie fiecărui poet”.

Părerea poeților

Se cuvine, prin urmare, să cerem părerea poeților. Sigur, „abordarea proprie fiecărui poet” este aceea de a scrie poezie și nu de a o defini. Dar ei sunt totuși primii cititori ai propriilor lor poezii și impresiile lor nu sunt lipsite de interes. Există tot atâtea definiții, câți poeți. Dacă poet nu e, poezie nu e…

Iată poezia de la confluența cu artele:

• Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu un ritm și o muzică – iată poezia! (Théophile Gautier)
• Poezia este muzica gândurilor. (T.S. Eliot).
• Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi. (Voltaire)
• Poezia este un ecou care cere umbrei să danseze. (Carl Sandburg)

Alții o asociază direct emoțiilor și sentimentelor:

• Revărsarea spontană a unor simțăminte puternice rememorate în serenitate. (William Wordsworth)
• Poezie este atunci când emoția și-a găsit gândul și gândul și-a găsit emoția. (Robert Frost)
• Poezia este dezvăluirea unui sentiment pe care poetul îl crede interior și personal și pe care cititorul îl recunoaște ca fiind al lui. (Salvatore Quasimodo)
• Poezia: gândurile care respiră, și cuvintele care ard. (Thomas Gray)
• Nevoia de a se confesa sie însuși în momente de solitudine. (John Stuart Mill)

Dar multe astfel de reflecții definesc poezia ca pe o formă specială de cunoaștere și de comunicare cu ajutorul cuvântului:

• Poezia este genul de cunoaștere prin care trebuie să știm că am creat ceva ce altfel nu am cunoaște. (John Crowe Ransom)
• Poezia adevărată poate comunica înainte de a fi înțeleasă. (T.S. Eliot)
• Poezia este un vis visat în prezența rațiunii. (Tomasso Ceva)
• A citi un poem este  a-l auzi cu ochii; a-l asculta este a-l vedea cu urechile (Octavio Paz)
• Poezia înseamnă a nu face altceva decât a folosi, a pierde, a refuza și a face plăcere cuvintelor, a le trăda și a le mângâia. (Gertrude Stein)
• Vorbirea formulată astfel încât să fie auzită de dragul de a fi auzită și chiar dincolo de interesul de a avea un înțeles. (Gerard Manley Hopkins)
• Poezia este singura cale îngăduită de a spune ceva care să însemne altceva.  (Robert Frost)
• Nu am nimic de zis, o spun, și asta este poezie. (John Cage)
• Poezia este secretul creierului scăpat din gura inimii. (Grigore Vieru)
• Ceea ce a fost adesea gândit, dar niciodată exprimat atât de bine. (Alexander Pope)
• Poezia înseamnă cele mai bune cuvinte în cea mai bună ordine. (Samuel Coleridge)
• Revelația cuvintelor prin intermediul cuvintelor. (Wallace Stevens)
• Poezia este o oglindă care face să pară frumos ceea ce e diform. (Percy Shelley)

Seria de definiții ar putea continua, pe multe dintre ele le găsiți gata culese pe web, pe altele mai greu, în cărțile din bibliotecă. Dar tocmai numărul și varietatea modului în care sunt văzute de poeți par a sugera zădărnicia căutării unei definiții … definitive sau, poate, generozitatea nesfârșită a cuvintelor – desigur – în prezența talentului.

Altfel, alunecând puţin spre glumă, mai sunt alternative:

• Citeam dicționarul. Am crezut că este un poem despre tot. (Steven Wright)
• Dacă Galileo ar fi spus în versuri că pământul se învârte, poate că inchiziția l-ar fi lăsat în pace. (Thomas Hardy)

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] In original: “To circumscribe poetry by a definition will only show the narrowness of the definer.” (Samuel Johnson, scriitor englez, 1709-1784).

[2] În original, „poesía es la expresión de la belleza por medio de palabras artísticamente entretejidas”, Jorge Luis Borge, „Arte poética: Seis conferencias en Harvard”, 2000.

[3] Sursa: Twinkl.ro

[4] Britannica, Micropaedia, 9:542:3a.

[5] Sursa: ro.wikipedia.ro

[6] În original, phoneaesthetics. Nu ştiu dacă termenul de fonestetică are o traducere și o definiție academică în limba română, dar mi-am permis să-l folosesc pentru că l-am găsit foarte convingător definit într-o teza de doctorat (Bosoi Bianca, Sunete și semnificații, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, 2022). Autoarea oferă următoare definiție: “Fonestetica este o extensie a simbolismului fonetic care, pe lângă identificarea unor asocieri între formele fonetice și semantice, măsoară și impactul emoțional al acestor asocieri, prin studierea calității estetice a sunetelor anumitor cuvinte”. (rezumat teză, pagina 19)

[7] Pentru prietenul nostru comun, meseriașul Dorel, căruia i-ar putea cădea în mână acest text, îmi fac datoria să precizez că nu este vorba de metrul de tâmplărie, ci de „un grup de silabe constituind unitatea de măsură a versului”.

[8] Sursa: en.wikipedia.ro

Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (II)

Acest articol este dedicat elevilor care participă

la Festivalul International al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

De ce sunt măgarii măgari?

Măgarii sunt și ei candidați redutabili la bunăvoința marelui istoric, atenție pe care o merită, din câte ni s-a dat a înțelege, de la intersecțiile lui cu politica internă, din care s-a inspirat.

• Măgarul nu e viteaz pentru că din pielea lui se fac tobe, nici vițelul nobil fiindcă dă pergamentul, pe care se scriu diplomele de noblețe.

• Măgarul e încredințat că el conduce turma și că pastorul e argatul lui.

• Energia măgarului se arată numai când nu vrea să se miște din loc.

• Măgarii nu suferă comanda: ei stau pe loc întâi pentru stăpân, merg apoi pentru plăcerea lor și se opresc a doua oară pentru dânșii.

• Să nu fii sociabil ca oaia și personal ca măgarul.

Totuși, s-ar zice, măgarii sunt mai ușor de tolerat decât porcii și se poate lucra cu ei.

• Mulți cred că pot îndrepta un măgar, scurtându-i urechile.

• Cel mai nobil măgar e cel mai puţin măgar.

• Altfel măgarul e un animal cu caracter.

Viaţa de câine

Câinii din aforismele lui Nicolae Iorga sunt personaje controversate. În primul rând, s-ar zice că latră mai mult decât mușcă, ceea ce nu e întotdeauna rău: oricare dintre noi am prefera să fim doar lătrați și nu mușcați. Dar lătratul este nepotrivit, aparent, și pentru muzică, și pentru poezie și pentru discursul politic.

• Câinii trebuie să cunoască un fel de oratorie a lătratului. Cutare javră de babă trebuie să exceleze și să stârnească cele mai mari urlete de aprobare și mârâituri de mânie. La încăierare, însă, să nu-l cauţi!

• Câinele care urlă nu combate muzica, ci pretinde s-o ajute.

• Câinele ca poet să-închină lunii urlând.

• Câinii care latră cred că trăsura n-are alt motiv să meargă înainte decât frica de dânșii.

Totuși, celui mai bun prieten al omului i se recunosc și calități precum consecvența și asumarea propriilor limite de competență.

• Câinele rău latră tot așa de tare și când are de aparat o ruină.

• Câinele e mai specialist decât atâția critici: și nu te latră decât în curtea lui.

Cea din urmă constatare ar putea fi benefică dacă am vedea-o pe burtierele televiziunilor în care toți invitații se cred enciclopediști.

Următoarele două reflecții necesită cred o explicație în plus pentru a se înțelege despre cine se vorbeşte. Coteiul este un câine de talie mică, dar cuvântul a căpătat un înțeles ușor peiorativ, motiv pentru care posesorii de cotei au inventat pentru ei diminutive dintre cele mai fistichii și nume pe măsură, cum ar fi Bubico. Ne-au rămas însă, grație generozității limbii române, două superbe expresii idiomatice: „A umbla ca un cotei” (a umbla fără rost) sau „Departe coteiul de iepure” ceea ce sugerează o „diferență mare între lucruri” (DEX dixit).

Prin cotei de manșon înțelegem un cățeluș de companie, musai crescut în apartament, antonim al dulăilor de curte (sau al celor care și ei au acces la dormitorul stăpânilor, și sunt îndreptățiți la nume pompoase, cum ar fi Bismarck, dulăul Papadopolinei.). Ca sinonim, am avut un exemplu oferit mai sus de Iorga: javra de babă (sic!). Cu această cheie a înțelepciunii veți înțelege ce vrea să spun autorul:

• E mai ușor să domesticești un lup decât să sălbăticești un cotei de manșon.

• Desigur, orice cotei de manșon e încredințat că e pus acolo pentru meritele sale și socoate că dulăul e aruncat cu dreptate la poartă, nemâncat, fiindcă e vițios și nu a avut educaţie.

Înainte de a ieşi din casă, reamintim că probabilitatea de a avea și purici pe lângă cotei rămâne valabilă, iar puricii au și ei mândria lor:

• Puricii se vor fi mândrind că elefantul nu e în stare a-i culege cu coșcogeamite proboscida.

• Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.

Să ne apreciem valorile

Îndepărtând-ne de grădină, vom ști, cu ajutorul altor aforisme, de cine trebuie să ne ferim …..

• Șarpele e odios nu pentru că mușcă, ci pentru că se ascunde ca să muște.

• Nici să muște nu se ridică șarpele târâtor.

….. și pe cine să admirăm:

• Cioc de pradă are și corbul, aripi pentru a zbura mai presus de toate prăzile numai vulturul.

• Nu te mira dacă vulturul nu se coboară la pomana de grăunțe pe care i-o arunci, și nu-i zi că e nerecunoscător.

• S-au văzut vulturi murind de foame, dar nici unul căutând-și hrana la poiata găinilor.

• Pentru că fluturul se preface în omidă, nu trebuie să urăști fluturul.

• Privighetoarea cântă pentru dragostea ei, iar canarul pentru durerea lui, deci nici pentru copacul tău, nici pentru cușca ta, nici pentru tine.

• Maimuța are nevoie de public și papagalul de învățător: privighetoarea nici de unul nici de altul.

• Vulpea, dac-ar fi mai mare, n-ar fi șireată.

• Oaia, încolțită de lup, crezu că are si ea dreptul de a ieşi urlând înaintea haitei de lupi. Nu mă întreba ce s-a petrecut cu dânsa.

Cască broasca mică gura mare?

Dacă porcii, măgarii, lupii, câinii, lupii, maimuțele și alte simpatice reprezentante ale regnului animal populează folclorul, proverbele și fabulele,  purtând atâtea semnificații și povețe, apariția broaștelor în aforismele lui Nicolae Iorga merită o atenție specială, nu doar pentru că sunt delicioase, dar și pentru că sunt greu de găsit în literatură și în restaurante. Iată două giuvaiere de ironie și expresivitate:

• Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.

• Broaștele stau în apă ca și peștii și pe lângă asta și cântă, dar tot nu le mâncă nimeni.

Îndrăznesc, la adăpostul acestor ultime două eșantioane, să reamintesc că aforismul și epigrama sunt cumva verișoare în familia prozei ultrascurte și se înțeleg foarte bine, după cum o dovedește și Festivalul Aforismului de la Tecuci. Cu intenția de a vă convinge, am tradus primul aforism referitor la broaște într-o epigramă. Încercarea moarte n-are!

Unuia care se supraevaluează

„Pe noi pescarii ne evită!”, clamau broaștele râioase.

„Oare de ce?” se întrebau, la umbra salciei pletoase,

În discuții cu vecina, o tăcută, dar amabilă plătică

Și tot ele-și dau răspunsul: “Cel mai sigur că de frică!”.

***

Nicolae Iorga se prezintă în aforismele sale, nu doar cele parcurse în acest text, ca un moralist destul de sever. Dacă e să considerăm “Cugetările” lui drept un mini-tratat de filosofie și morală, vom constata, de pildă, că prostia omenească este un subiect predilect de ironie și admonestare.

Dacă însă atributele conferite animalelor sunt drepte sau justificate, ori doar expresii ale unor clișee și prejudecăți, nu ne putem pronunța noi. Să lăsăm necuvântătoarele să-și exprime opinia!

© Petru Dumitriu

Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (I)

Acest text se dedică elevilor care participă la

Festivalul Internațional al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

Oameni și animale: afinități selective

A fost o vreme când populații și rase întregi de oameni erau considerate inferioare. Ce să mai vorbim despre bietele animale? În prezent, s-ar zice, animalele îşi iau revanșe istorice. Omul de Neanderthal a dispărut acum 40.000 de ani. Homo sapiens, căruia îi atârnă sabia lui Damocles deasupra capului, se preocupă mai serios ca oricând să-și conserve propria specie, prin solidaritate cu alte specii pe cale de dispariție. Chiar cu prețul de a submina credința în Darwin.

În vremea asta, unele animale privilegiate de soartă și-au dobândit ranguri neașteptate de noblețe emigrând din curți, cuști, cotețe și chiar cocini, în case și apartamente, unele bucurându-se de un confort superior mediei populației muncitoare. Pisicile au cucerit lumea prin intermediul Internetului și al sutelor de milioane de gură-cască. Păi, ce-ar fi toate aplicațiile generatoare de narcisism și devoratoare de timp, dacă nu ar exista pisicile să le omoare lenea intelectuală și plictisul?

Ba chiar am putea spune, cu doar puțină exagerare, că însăși superioritatea seminției umane este pusă oarecum la îndoială. Nu o spun eu. Luați aminte, de pildă, la Mark Twain:

„Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele”[1].

Admițând însă că Mark Twain era cam glumeț, haideți să-l ascultăm pe mult mai seriosul și nordicul Henrik Ibsen, al cărui aforism, dacă ar fi să-l supunem unui plebiscit în România, ar fi aprobat cu majoritate calificată:

„Este de neiertat că oamenii de știință torturează animalele. N-au decât să experimenteze pe jurnaliști și politicieni.”[2]

Scriitorul și filozoful Alfred A. Montapert nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, aducând în discuție argumente imbatabile:

„Animalele sunt demne de încredere, iubitoare, sincere în afecțiune, previzibile în acțiune, recunoscătoare şi loiale. Standarde la care cu greu se pot ridica oamenii.”[3]

Dar cred că ar fi nimerit să nu ne lăsăm intimidați de asemenea afirmații care ne-ar putea zdruncina convingerea strămoșească și nestrămutată privind supremația locului pe care ne-am cocoțat, ca oameni, pe scara evoluției.

Din această perspectivă, putem reveni la o atitudine de tandrețe față de animale, dovedită prin cultura noastră de la Esop încoace, prin care împrumutăm cu bunăvoință animalelor, comportamente, trăsături și caracteristici umane, bătând șaua ca să priceapă iapa. În felul acesta, cumva le atribuim moravurile și obiceiurile cele rele, pe de o parte, dar ne recunoaștem ca fiind componente ale aceleiași faune, pe de altă parte. Și asta dacă nu luăm în considerare fuga de răspundere a lui George Orwell, care transpune în lumea animalelor orori politice ale totalitarismului, pe care animalele nu le practică nici în junglă.

Dar nu mă voi referi la fabule, deși „Lupul moralist” și „Boul și vițelul”, delicioasele produse ale umorului și inteligenței lui Grigore Alexandrescu – ar putea fi săpate în marmură pe frontispiciul Casei Poporului – pentru că acest teren este bine și de mult timp cultivat. Și nici la „Ferma animalelor”, ale cărei previziuni le bat la scor pe cele ale lui Nostradamus.

Vă propun doar o incursiune în sfera incisivelor aforisme ale lui Nicolae Iorga care a folosit destul de frecvent motivele zoologice în reflecțiile sale cunoscute sub numele de „cugetări”.[4]

Povestea porcului

Dincolo de această disculpare, noi fiind chemați aici să aducem laudă aforismului, vom încerca să demonstrăm că cele din sfera faunei pot fi citite ca un fel de morală a fabulelor.

Să începem cu propriile noastre curți. Personajul predilect al sarcasmului lui Iorga este, poate nu vă surprinde, porcul, sacrificat în materie de imagine, pentru a sublinia disprețul față de anumite comportamente.

• Porcul, trecând pe lângă tine, te va murdări neapărat. Dar cât despre aceea, el nu va fi mai curat.

• Porcul capătă laude numai pe farfurie.

• La moartea porcului nu uiți să chemi prietenii, dar nu de jalea răposatului.

• Și pe porc îl taie, dar pentru asta el nu e un martir.

Iată câteva adevăruri simple pe care le-am putea cu greu contrazice, dar pentru a căror relevanță în lumea semenilor noștri nu ne permitem interpretări, lăsându-le la discreția cititorului.

Dând târcoale la coteț

În mod oarecum surprinzător, și populația cotețelor se bucură de observațiile pertinente, dar ceva mai îngăduitoare ale autorului.

• Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are și aripi și e și cuminte.

• De mii de ani găina nu bagă de seamă că lăudăroșenia ei te face să-i găsești oul.

• Găina furioasă nu e o pasăre de pradă.

• Găina taxează de ambiție orice dezmorțire de aripi.

S-ar zice că neajunsul capital al găinilor este veleitarismul nemeritat dar, în contextul valorilor contemporane, ambiția lipsită de temei ca și nevoia excesivă de comunicare găunoasă sunt prețuite drept virtuți.

Cât privește primul dintre următoarele două aforisme, în care Iorga nu mai recurge la sugestii subtile, ci ne trimite direct la analogii limpezi, mi-aș permite să observ că el a anticipat și apariția școlilor de literatură într-o vreme acum apusă, și pe cea a școlilor de vară ale partidelor politice, din vremurile acum răsărite.  Iar în privința celui de-al doilea, nu-mi permit nici o observație: avem critici literari făcuți pentru a studia asemănarea.

• Mă mir cum, urmând exemplul oamenilor, găinile n-au întemeiat școli ca să ajungă vulturi și privighetori.

• O anume specie de scriitori utilitari seamănă cu găinile care fac ouă pentru masa stăpânului, și nu pentru viaţa speciei lor.

Iar dacă țineți neapărat ca afirmațiile despre cocoși să fie transferate în sfera politicii, să remarcăm că, în ciuda malițiozității savantului, cocoșii vechi și noi au încă succes în alegeri, deși nu fac vreodată ouă.

• Cocoșul care nu crede că ziua o face el e încredințat că se face ziuă ca să-l audă lumea cântând.

• Cocoșul e mai frumos ca vulturul:  numai nu poate zbura!

© Petru Dumitriu

---

[1] În original: “The more I learn about people, the more I like my dog.”

[2] În traducerea engleză: “It is inexcusable for scientists to torture animals; let them make their experiments on journalists and politicians.”

[3] În original: “Animals are reliable, many full of love, true in their affections, predictable in their actions, grateful and loyal. Difficult standards for people to live up to.”

[4] Toate aforismele reproduse în acest text provin din volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1968. Câteva cuvinte au fost modificate pentru a corespunde normelor ortografice actuale.

Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Radiojurnalul fără viață

Jurnal intim. Luni, 2 august 2021.

Dragă jurnal,

Știi cât de mult țin la vărul tău, jurnalul de dimineață de la Radio România Actualități. De la el mai aflu și eu pe ce lume trăiesc, altfel decât din hărmălaia televiziunilor și harababura de pe Internet. Mi s-a cam acrit să fiu îndopat cu părerile, încropite pe loc și din nimic, ale unor atoateștiutori de profesie[i]. Paradoxal, distanțarea socială i-a adus mai aproape, în loc să-i îndepărteze și să-i pună într-o mai bună perspectivă. Una din care nu i-am mai vedea deloc.

M-am refugiat și azi în compania mai puțin zgomotoasă a radioului, pe lungimile de unde pe care odinioară, pe vremea Gheonoaiei[ii], se citeau impecabil știri, se pronunțau corect textele, propozițiile aveau punctuație, gramatica guverna nemiloasă. Iar limba română era proba de trecere. Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Acum, limba nu prea mai contează. Trebuie să ne mulțumim cu tot mai dese bâlbâieli, intonații nefirești, accente străine, exprimări forțate, care l-ar face pe Alexandru Graur să se întoarcă în mormânt. Ferească Dumnezeu de mai rău, mi-am zis, totuși, gândindu-mă la zecile de canale sordide care fac ca televizorul meu să arate ca o cloacă. Dacă-i vorba de comunicate importante pentru țară, păi să le auzim respectuos de la radio, fie ce-o fi, sperând că fondul va fi mai bun decât forma.

Dar, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Te ferește cât te ferește și până la urmă tot te nimerește, cum spunea poporul român pe vremea când era înțelept.

Zi de vară până-n seară! O încep ascultând radiojurnalul de la ora 7. Prima știre: un mort. E vorba de singurul pacient care ne părăsise mai deunăzi pentru o lume bună și mai dreaptă, din cauza nenorocitei molime. Slavă Domnului, autoritățile s-au mulțumit cu unul singur. Nu ne-au mai numărat, ca Pristanda steagurile, morții de pe vremea guvernului anterior. Concizie care a lăsat timp spicheriței să-mi spună că trebuie să mă vaccinez grabnic, dacă nu vreau să părăsesc și eu lumea pe care am privit-o cu atâta bunăvoință. N-apuc să-i spun că nimeni nu vrea să mă vaccineze în fiecare zi. Încă!

Sorb din cafeaua neagră, următoarea veste este tot neagră, Dumnezeu să ne aibă în pază! Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, ne sunt numărați câțiva morți dintr-un accident de pe șoselele patriei. Concurență neloială pentru virusul de duminică. Adjectivul „tragic” din dotare este folosit de vreo trei ori. Efectul deprimant este atenuat doar de consolarea că un echipaj de poliție a fost foarte prompt și a și stabilit cauza deceselor. Spre informarea corectă a nației, care pasămite aștepta precizările cu sufletul la gură. Accident de circulație. Cine-ar fi crezut?

Mă gândesc, pentru o fracțiune de secundă, că știrile vor prinde acum viață. Dar, vai, nu, oameni buni! Cum bine a profețit poetul „umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare”. Necruțătoare, în ritmul sacadat al unei mitraliere, crainica îmi întoarce cuțitul în rană cu alte plecări definitive. E drept, de data asta monotonia este alungată, victimele nu sunt nici ale obișnuitelor inundații de primăvară, vară și toamnă, nici ale valurilor Mării Negre. Și-au găsit sfârșitul sub pământ. Mai precis, sub un mal surpat. Cu o subtilă insinuare că de regretabila întâmplare nu este străină Biblioteca Națională a României. Mare noroc am avut că, așa cum se va fi constatat până la radiojurnalul de prânz, nu Biblioteca a fost de vină. Altfel, cărțile ar fi fost împușcate precum urșii, prin ordonanță de urgență.

Răsuflu ușurat. Actualitatea internă s-a încheiat. Trei știri, trei nenorociri. Mi-am șoptit atunci în barbă că a fost suficient pentru un început de săptămână și de lună sub sumbre auspicii. Dar, doamnelor și domnilor, non-binarelor și non-binarilor, n-a fost să fie!

Au urmat știrile externe. De fapt una. O nenorocire din țară nu vine niciodată singură, nu-i așa? Noi știam că peste hotare este foarte bine: ubi bene, ibi patria.  Noi vrem o țară ca afară, dar decât să o facem la noi, plecăm noi la ei. După gust, la plajă sau la sparanghel. Spre norocul radiojurnalului necrofag s-a găsit un mort și afară. Un brav marinar român, navigând sub pavilion străin s-a scufundat odată cu nava, ca urmare a unui atac cu dronă. Cititorul perspicace și-a dat desigur seama că dacă am mai fi avut flotă românească, știrea ar fi fost eminamente internă. Iar drone nu producem. Ca țară eminamente agrară, le importăm. Asemenea merelor și roșiilor.

Incidentul a dat ocazia unei reacții de forță a ministerului de externe care, contrazicând energic impresia adormirii diplomației, a reacționat fără să stea pe gânduri. Așa cum se și cuvine din partea unei diplomații subtile, a fost chemat un ambasador și certat cu mânie, pe baza prezumției de vinovăție. Acesta din urmă fiind un principiu familiar procurorilor, neînscris în Carta ONU, dar practicat cu succes mulțumitor în politica internă românească. Urmașii lui Titulescu au aplicat dictonul „Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă”.

Draga jurnal,

Patru știri, patru rânduri de morți. Redactorii de știri par a trăi la poarta cimitirelor. De ce-or da atâta atenție morții care este veșnică și nu vieții care este scurtă?

Dimineața de 2 august s-a încheiat, totuși, pe un ton mai optimist. În cronica sportivă care a urmat celei mortuare, trimișii postului la Olimpiada de la Tokio ne-au dat vești cât se poate de bune. Sportivii noștri se întorceau vii, unii după alții, de la jocuri, chiar mai devreme decât ne-am fi dorit. Cu fiecare întoarcere, mureau doar speranțele noastre la niște medalii[iii] . Dar astea nu se pun la numărătoare.

Poate e mai bine să începem ziua cu răul, lăsând loc forțelor triumfătoare ale binelui pentru după-amiază. Vorba lui Mark Twain: dacă tot trebuie să înghițim o broască, s-o facem de dimineață.

Te las acum, trec pe Radio România Muzical. După așa un Radiojurnal, ar prinde bine un Recviem sau un marș funebru!

© Petru Dumitriu

---

[i] Scuzați cuvântul profesie, așa vine vorba. Știu că exercitarea unei profesii presupune pregătire de specialitate și muncă cinstită.

[ii] Gheonoaia este un personaj al basmului « Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ». Evocarea ei semnifică amintirea unei epoci de mult apuse. Revenind pe locurile tinereții, după episodul de nemurire, Făt Frumos întreabă pe localnici despre fioroasele Scorpia și Gheonoaia. I se răspunde, ca unuia „ce aiurează sau visează deștept”, că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”.

[iii] Știi ceva, jurnal? N-au decât să le stea în gât medaliile, celor care le-au luat cu toptanul, să nu ajungă la toată lumea! Noi, la Radio România, pe lângă radiojurnal, mai avem, pentru uz intern „fotbal minut cu minut” și zi de zi. Iar în atâtea minute, e imposibil să nu câștige unul de-ai noștri ceva.

Marx, contemporanul lor

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

“poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Pionul a murit, trăiască regele!

 

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu

Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

„Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]”

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

„Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea ”[3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

„logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

„Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.”

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

„Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

„Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

„Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Tăcerea zmeilor

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.