Arhiva | Politică RSS feed for this section

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 Iul

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Anunțuri

Pionul a murit, trăiască regele!

25 Iun

 Sah Mihai

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu

Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

18 Mar

Iluzia Zborului 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea [3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Tăcerea zmeilor

14 Ian

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

Loterie şi capital: între modelul bulgar şi Voltaire

15 Aug

statue-of-voltaire

1. Ca orice român, contemporan cu palpitanta tranziție spre prosperitate, visez și eu la câștiguri peste noapte și fără muncă. Sunt deficitar însă la necesara iuțeală de mână, în vreme ce nu mai pot conta pe nebăgarea de seamă a maselor largi de oamenii ai muncii și șomeri, care odinioară se lăsau surprinși de îndemânarea fragililor pioneri ai capitalismului mioritic, robuștii milionari de astăzi.

Cei mai intransigenți dintre cititori mă vor mustra pentru frivolitatea aspirațiilor mele oneroase și mă vor trage de ureche dacă voi consimți la vreo schemă prin care se iau bani de la săraci, dar mulți, și se dau la băieți deștepți, dar puțini.

Doresc să-i asigur că dorința mea de îmbogățire peste noapte este cât se poate de inocentă. Pentru ca visul meu să se împlinească m-am gândit la loterie, cea mai cinstită și mai vitează dintre căile de acumulare primitivă a capitalului. Ca să nu mai vorbim că astrologii și horoscoapele ne dau asigurări că șansele de pricopseală sunt cât se poate de reale, doar că amatorii trebuie să urmărească mai atent alinierea aștrilor pe cer și a partidelor pe coaliții.

Iar celor care, după aceste clarificări, încă mă suspectează, le răspund că nu l-am avut în vedere ca model pe Delian Peevski din Bulgaria.

2. Cum adică nu știți cine este Delian Peevski din Bulgaria? Dacă aveți câteva minute de prisos vă spun eu!

Este fiul distinsei sale mame, Irena Krasteva, fostă directoare a Loteriei Naționale a Pariurilor Sportive din țară vecină și prietenă, cu care vom fi avut noi vreodată dispute, dar care acum, spre lauda sa, nu lasă niciodată România stingheră la coada clasamentelor europene.

Această nobilă filiațiune, concretizată nu numai printr-o fire și un fizic de luptător de sumo dar și prin numeroase resurse financiare, nu putea conduce decît la binemeritate succese în societate. Folosindu-și cu chibzuință banii și – în cazuri de strictă necesitate – recurgând la iușchiuzarlâcurile proprii rețelelor mafiote țesute cu migală împreună cu devotata sa mamă, Delian Peevski a ajuns acționar majoritar la numeroase ziare și posturi de televiziune din Bulgaria. Dacă, Doamne ferește, un astfel de copil ar fi crescut în România, ar fi fost numit, cu tandrețe, mogul.

La mama lui, el a rămas un campion al independenței presei și libertății de expresie, cu noroc la bani. Aceste incontestabile calități nu puteau decât să-l oblige pe fericitul deținător să se pună în serviciul norodului, sau, în cuvinte mai simple, să intre la guvernare.

Pentru că, da, experimentați cum sunteți, ați intuit, în iunie 2013 inevitabilul s-a produs. Îndestulatul Delian a fost propus de un partid care tocmai trecea pe-acolo, nici mai mult nici mai puțin decît să aducă noroc Bulgariei ca președinte al Agenției Naționale de Securitate. Din nefericire, Delian Peevski, a trebuit să renunțe la a mai veghea să nu i se întâmple ceva mai rău poporului său. Acesta din urmă era deja nervos și a ieșit supărat la proteste de stradă calificându-l drept mafiot, corupt și lipsit de educație.

Confruntat cu ingratitudinea inițială a poporului intern, Delian Peevski s-a retras dar le-a dat bulgarilor o a doua șansă, acceptând alegerea în Parlamentul European, mai puțin sensibil la legăturile de sînge ale copiilor cu părinții bine poziționați. Numai că norocul, vorba cronicarului, la un loc nu stă. Parlamentul European n-a găsit de cuviință să iasă în stradă, dar a fost îndeajuns ca deputații ALDE, ca de-alde Guy Verhofstadt, să se plângă că la Bruxelles există un stoc de cadre corupte arhisatisfăcător pentru nevoile curente. Așa că au cerut partidului retragerea de pe liste a lui Peevski, urmând ca eroului nostru să i se asigure accesul la rezervele de imunitate națională, made în Bulgaria.[1]

3. Drept care eu mi-am ales un model intelectual în materie de loterie: Voltaire. Pentru că marele filozof și om de litere nu a trăit doar din drepturi de autor și stipendii din partea regilor, marilor nobili și cucoanelor lor, dispuși să cheltuiască averi în schimbul unei conversații spirituale și unei vorbe de duh.[2]

Voltaire înțelegea să dea inteligenței și spiritului din dotare o întrebuințare practică și țeluri lucrative, cum de altfel se mai obișnuiește și astăzi. Intre vorbe de duh, catrene satirice, reflecții filozofice și lamentații tragice, Voltaire făcea afaceri comerciale, tranzacții la bursă, operațiuni financiare speculative, dădea împrumuturi etc[3]. A lăsat și-o vorbă:

Banii sunt făcuți pentru a circula. Cel care îi păstrează este un rău cetățean, și chiar un prost gospodar. Nu păstrându-i ne facem utili patriei[4] și nouă înșine[5].

4. Dar bobârnacul trecerii de la o intolerabilă precaritate financiară la abundența mai ușor suportabilă a banilor i s-a dat în 1728-1729, odată cu un câștig strașnic la loterie. Pentru că atunci controlorul general al finanțelor regale, Lepelletier-Desforts, echivalent al unui ministru de finanțe, a înființat o loterie prin care vroia să atragă de la prostime bani peșin pentru plata datoriilor oficiale ale Parisului. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Se vedea treaba că ministrul de finanțe nu s-a documentat bine. Se mai întâmplă și azi, la case mai mari.

Prostimea nu a apucat să se dumirească cu privire la virtuțile civice ale noii inginerii financiare pentru că Voltaire, servind cina la o doamnă bine din înalta societate[6], a înțeles din relatarea unui comesean încă și mai bine, tânărul matematician La Condamine[7], cum ar putea fi deturnată intenția loteriei prost concepute[8]. Zis și făcut. A constituit o societate care a cumpărat toate biletele și a adunat toate posibilele câștiguri. Cu acest cheag și cu încredere în harurile științelor exacte a început să combine cu egal talent activitatea intelectuală cu acumularea de bunuri lumești. Ceea ce mai tîrziu l-a îndreptățit să spună, într-o scrisoare trimisă unui mare protector al său, Frederic al II-lea, regele Prusiei: [9]

Sunt bogat, poate chiar prea bogat pentru un om de litere”. [10]

Din acest episod al vieții lui Voltaire mi se trage speranța lăuntrică, acum făcută publică, de a crește și eu la portofel într-o viață precum alții într-o tranziție.

5. Mă pregăteam să închei povestirea mea în această notă de optimism robust. Numai că, în timp ce inseram conștiincios diacriticele cuvenite, un prieten cam acru, dar bine intenționat, mi-a spus că loterii prost concepute precum cea a lui Lepelletier-Desforts nu mai există în ziua de azi. Și nici directori de loterie atât de fraieri. Că pot să cumpăr toate biletele de loterie, cu toate neamurile mele cele neadormite, tot nu voi câștiga un milion de livre nici până la apocalipsă. Și, mai rău, că nu mai există nici matematicieni în România, ultimii rămași fiind plecați în schimb de experiență în Occident.

Cu alte cuvinte, că singura șansă de a ajunge ca Voltaire ar fi fie să scriu tragedii în metru antic și epopei istorice, fie să mă duc la Curte[11]. Așa cum, un glorios biograf al lui Voltaire dixit:

El știe bine ce vrea. Nu a venit la Curte decât pentru asta: o distincție, o însărcinare, o rentă, și să ocupe o poziție din care nimeni să nu-l mai poată împiedica să fie ales în Academia franceză.[12]

Mai să cedez ispitei! Doar că n-am avut de lucru și am citit cartea până la capăt. Ca să aflu, dezamăgit, cum îl vorbea pe la spate[13] stăpânul unei astfel de Curți, regele Prusiei:

Voltaire este cel mai afurisit nebun pe care l-am cunoscut; nu-i bun decît să fie citit[14].

Prin urmare, loteria nu-i o soluție și nici Voltaire nu mai este de mare folos, altfel decât la citit.

Morala: au dreptate cei care spun că tinerii nu mai au modele demne de urmat, mai ales când iau Calea Rahovei.

© Petru Dumitriu

________________________________

[1] Intelegeți carevasăzică de ce România este cu o tură de teren înaintea Bulgariei în materie de democrație și stat de drept. La noi fostele directoare de loterii și-ar asuma femeiește responsabilitățile politice și averile, nu le-ar pune în cârca bieților copii.

[2] O tempora, o mores! Iată cum au evoluat lucrurile, în bine de data asta, în zilele noastre când unii, bunăoară ca mine sau ca dumneavoastră, ne bucurăm de conversații pline de duh, pe gratis, pe bloguri precum cel de față.

[3] Nu vă mirați, dar Voltaire l-a cunoscut și l-a găzduit în mai multe rânduri la castelul său din Ferney pe Adam Smith, întemeietorul capitalismului științific și al binefăcătoarei, până în zilele noastre, „mâini invizibile”.

[4] Cititorul binevoitor, sensibil la epoca luminilor, va fi de aici încolo mai îngăduitor cu acțiunile întreprinzătorilor noștri care, cu mijloace puține dobîndesc multe bogății. Iată că o achiziție publică, o privatizare mai delicată, un faliment mai îngrijit, pot purta un sâmbure de patriotism.

[5] Din „Observations sur le commerce, le luxe, les monnaies et les impôts”, citat în Louis Nicolardot, „Ménage et finances de Voltaire. Avec une introduction sur les mœurs des cours et des salons”, Paris, 1854. (digitalizare Google)

[6] Sunteți curioși ca niște pisici. Doamna Dufay, dacă chiar vă interesează. Nu mai trăiește! (Apud Gustave Desnoiresterres, „La jeunesse de Voltaire”, Paris, 1867.) (digitalizare Google)

[7] Charles Marie La Condamine (1701-1774).

[8] Așa ceva nu i s-ar fi putut întâmpla vecinei Irena Krasteva, care a investit în copil, și nici doamnei noastre Liliana Ghervasuc Mincă, investitoare, fie-mi iertată vorba obraznică, în politică.

[9]  „Œuvres complètes de Voltaire. Correspondance avec le roi de Prusse”. Tome second, Paris, 1824, Lettre CXXXVI. (digitalizare Google)

[10] Vă întreb, distinși cititori, câți dintre oamenii noștri de litere, ar putea să spună azi, același lucru?

[11] “A veni la Curte” este o expresie idiomatică specifică epocii care, în traducere neoficială, ar însemna „a intra în politică”.

[12] Max Gallo, „La vie de Voltaire”, Le Livre de Poche, Fayard 2008, pag. 249.

[13] Nu trebuie să reamintesc cititorului cultivat că pe vremea ceea nu se făceau conferințe de presă televizate.

[14] Max Gallo, idem, pag. 354.

Holocaust: un genocid cu motivaţie metafizică? Notiţe de curs.

17 Iun

PLUS HAUT QUE LE CIEL

 © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Plus haut que le ciel

http://alexandrealpeyrie.jimdo.com/

S-ar zice, în era informației abundente, că știm totul. Și că înțelegem chiar. Din când în când însă, în inima Europei democratice, integrate, câte un incident (1) ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr știm și înțelegem. Și să ne reamintim un fapt, atât de evident că riscă să fie uitat: genocidul a fost o crimă comisă de europeni împotriva europenilor.

Mă număr printre cei care au primit puțină informație, trecută și aceea prin diverse filtre deformatoare, sau ale căror idei despre Holocaust (2) sunt de natură informală, folclorică, ori, în cel mai bun caz, emoțională, transmise mai ales prin magia capodoperelor cinematografice.

Sunt privilegiat că am putut urmări câteva conferințe de superbă ținută academică, oferite de cercetători asociați Memorialului Shoah de la Paris (3). Prilej cu care am luat notițe, ca un bun student ce mi-aș dori să fiu, din care împărtășesc fragmente cu domniile voastre.

La început a fost (tot) cuvântul

Holocaustul a fost precedat de o acumulare de termeni care au condus în cele din urmă, după o alchimie perversă, la infiltrarea treptată în opinia publică, în disciplina militară, în conștiințele individuale, a posibilității ca o astfel de crimă să fie considerată un deznodământ inevitabil. Johann Chappoutot (4) numește cinci astfel de concepte care au pregătit terenul abisalei prăbușiri a umanității: Rasse und Volk (rasă și popor), Blut und Boden (sânge și pamant), Lebensraum (biotop, spațiu vital), Krieg und Kampf , Vernichtung (anihilare).

Până la naziști noțiunea de rasă nu fusese folosită în Germania, ea servind doar intereselor puterilor coloniale și Statelor Unite. În secolul XIX rasismul era un concept științific, nu unul politic: oamenii erau clasificați așa cum erau plantele, insectele, mineralele, etc. Naziștii l-au preluat ulterior. Ei se considerau doctorii unui corp social din care unele părți puteau să fie eliminate pentru a nu infecta întregul. Arienii erau specia sănătoasă, predestinată dominației. Evreii erau partea bolnavă, menită extirpării.

Pământul nu putea fi dobândit decât prin sânge, acesta legitimând proprietatea. Spațiul vital – teritorial – însemna o altă nevoie obiectivă pentru dezvoltarea pe care o merita Germania. Dar, atenție, expansiunea trebuia să se producă la aceeași latitudine! Coborârea spre Sud prezenta riscul degradării rasei, de vreme ce Sudul produsese specii umane inferioare. Prin urmare, direcția principală de extindere a spațiului vital era Estul. Pentru germani Estul era terra nullius, așa cum fusese considerată Africa de către colonialiștii francezi și britanici. Războiul era o evoluție implacabilă. Prima conflagrație mondială demonstrase că viața este o luptă necruțătoare pentru supraviețuire. Krieg și Kampf erau expresia la nivel colectiv și, respectiv, individual, a aceluiași lucru: războiul.

Avatarurile absurdului

Inițial, „soluția finală” nu însemna exterminarea. Termenul a făcut obiectul unor redefiniri succesive. Prima expresie a soluției finale a fost forțarea evreilor să părăsească Germania. Au existat planuri pentru expulzarea lor în masă în Madagascar. Campaniile antisemite din perioada 1935-1938 fuseseră un succes politic: o jumătate dintre evreii germani plecaseră deja. Numai că prin anexarea Austriei 250.000 de evrei sunt reintegrați Germaniei. Nici în 1939 nu exista o politică de ansamblu coordonată, ci doar mai multe politici locale, incluzând concentrarea, ghetto-izarea, expulzarea. Cu fiecare anexare teritorială succesivă problema era recreată. 2.000.000 evrei polonezi au fost plasați peste noapte sub tutelă germană. Primele deportări din Polonia s-au făcut din zone ocupate în alte zone ocupate.

Planul Barbarossa presupunea alungarea evreilor în Siberia după stabilirea imperiului german la Moscova. Doar că victoriile militare se opresc. Conducerea nazistă decide brusc să nu mai respecte nici una dintre regulile clasice ale războiului. Soldații germani sunt autorizați să atace populația civilă. O singură lună de luptă pe teritoriul sovietic face mai multe victime decât toate campanile militare precedente împreună. În patru luni, 600.000 de evrei sovietici sunt executați. Spre sfârșitul anului 1941, se conturează o acțiune sistematică și coordonată de ucidere a tuturor evreilor care cad în mâinile germanilor. În 1939 Hitler spunea: dacă Statele Unite intră în război, evreii vor plăti. Profeția devine realitate în 1941.

Demografia vinii

Philippe Boukara (5) face o observație subtilă și utilă cu privire la raportul majoritate / minoritate. Pe ansamblul Europei, în ciuda vulnerabilității minorităților, exista o ipoteză de menținere a unui echilibru. Unei minorități într-o țară îi corespondea o majoritate în altă țară. Evreii însă erau minoritari pretutindeni. Sionismul asta căuta: un loc în care evreii să fie majoritari.

Tot Boukara constată aplicarea unui principiu tradițional de supraviețuire și dezvoltare ca minoritate: legea oficială, cea a „regatului”, este lege și pentru evrei, în timp ce comunitatea evreiească este condusă intern prin regulile proprii. Adică respectarea principiului biblic: să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Existau însă diferențieri ideologice, ilustrate cel mai bine în Polonia de dinaintea invaziei Germaniei. O tabără ortodoxă tradițională care se ținea departe de lupta politică. O altă tabără, optimistă, care urmărea alianța cu acele elemente ale societății care nu erau antisemite: partidele social-democrate, partidele muncitorești, sindicatele. In fine, o tabără pesimistă, care constata degradarea continuă a situației evreilor ca minoritate, pentru care singura ieșire era sionismul.

O informație interesantă, mai puțin cunoscută: Franța este singura țară care are mai mulți evrei în prezent decât înainte de război: 300.000 de evrei din 40 de milioane locuitori în 1939, 600.000 de evrei din 60 de milioane în prezent. Franța era și moștenitoarea unei atitudini generoase, fiind prima țară care a consacrat egalitatea de drept a evreilor față de restul populației. Guvernul francez a evitat recunoașterea responsabilității în materie de Shoah, până în 1995.

PEUT-ETRE LA NUIT © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Peut-être la nuit

(imagini reproduse cu acordul artistului)

 Holocaustul: un genocid cu motivație metafizică?

George Bensoussan (6) crede că este încă greu de înțeles ceea ce a trecut dincole de limitele raționalului și logicii și, mai ales, de ce teoriile complotiste cuceresc nu doar populația cu nivel scăzut de educație, dar și intelectuali. Nu doar în Germania, dar în general în Europa, studenții erau cei mai antisemiti. Așijderea, medicii în raport cu alte profesii cu nivel de studii superioare.

Pentru evrei, spune el, “moartea devenea ceva mai rău decât moartea”. Nu agrează folosirea conceptului “passe-partout” de “totalitarism” pentru explicația Holocaustului pentru că totalitarismele duc la crime, dar nu de aceeași natură. Originele culturale ale totalitarismelor sunt de asemenea diferite. Nu trebuie refuzate însă comparațiile. Cu cât se compară mai mult, cu atât se relevă mai bine singularitatea Holocaustului.

În cazul Holocastului, fără precedent este și faptul în sine, forma lui de existență, dar și motivația asasinilor. Nici teritoriul, nici economia, nici religia, nici națiunea, nici ideologia nu au fost declanșatorii urii naziste. Holocaustul este o crimă de natură existențialistă, metafizică. Obiectul urii este sângele. Chiar și cei care considerau ei înșiși că nu erau evrei, erau desemnați ca atare și condamnați, în virtutea acestei prezumții, la moarte.

Petru Dumitriu

*
* *

P.S. În 2015, omenirea va marca 70 de ani de la “descoperirea” lagărelor de concentrare naziste de către aliați. Ele fuseseră mai demult „descoperite” de milioanele de victime care nu au mai apucat ziua în care să povestească. Nouă, fericitelor generații europene care nu au cunoscut războiul, ne mai rămâne încă să descoperim rădăcinile răului care mențin subiectul în actualitate.

 

__________________________

(1) Precum atentatul de la Bruxelles, din 24 aprilie 2014.

(2) Știu că știți, dar dacă fie și o singură persoană nu știe și ar vrea să știe, merită să precizez că din punct de vedere istoric Holocaust și Shoah înseamnă același lucru. Semantic, termenii nu sunt identici. Holocaust este folosit în limba engleză și este preluat din lexicul de ritual religios, însemnând ”sacrificiu”. Shoah este utilizat în limba franceză și de către evreii înșiși, provine din ebraică, însemnând „anihilare” sau „catastrofă”.

(3) http://www.memorialdelashoah.org

(4) Johann Chapoutot, istoric, profesor asociat la Universitatea Pierre Mendès-France din Grenoble și membru al Institutului Universitar al Franței.

(5) Philippe Boukara, istoric, coordonator programe de formare la Memorialul Shoah.

(6) Georges Bensoussan, istoric, redactor șef al publicației « Revue d’histoire de la Shoah”.

 

 

 

Genocidul din Ruanda. La început a fost cuvântul

28 Apr

Rwanda

Bruce Clarke, Oameni în picioare, expoziție memorială

1. Libertatea de opinie și expresie este consacrată în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Cuvintele sunt libere să zburde, să mângâie, să ne exprime, să polenizeze cunoașterea, să transmită sentimente, să ne apropie, să ne permită să ne raportăm în forme articulate la realitatea tangibilă și abstractul intangibil. Cuvintele au fost prima formă de manifestare a creativității umane colective, dacă ne gândim la toate limbile vorbite pe pământ de la începutul timpului.

Pentru însăși creația divină, la început a fost cuvântul.

Dar cuvintele au luat chipul și asemănarea omului, cu păcatele și viciile sale. Nu s-au dăruit doar poeților. Cuvintele au învățat să mintă, să disprețuiască, să umilească, să manipuleze, să incite. Au intrat în politică.

Și, mai rău decât atât, cuvinte rele au abuzat de libertatea de circulație, s-au îndepărtat de matca umanității în care s-au născut și au învățat să ucidă.

2. Poate că în nici unul dintre episoadele degradante ale istoriei omenirii, cuvintele nu au lucrat atât de sârguincios în serviciul morții ca în cazul genocidului din Ruanda, comemorat în această lună la 20 de ani după comiterea sa, cu îngăduința ipocrită a comunității internaționale.

În 1994, CNN avea la activ primul război din Golf în care și-a dobândit reputația de „al șaselea membru permanent al Consiliului de Securitate”, sateliții de supraveghere mișunau, ca și acum, în slava cerului, rapoartele oficiale și neoficiale umpleau cancelariile occidentale și sediile organizațiilor internaționale. Cuvinte speriate veneau și povesteau ce se întâmpla în Ruanda. Eram departe de tăcerile orientale care au ocultat tragedia armenilor în 1915 sau întunericul rațiunii care a permis Holocaustul.

Și totuși, campioni ai libertății, păcii și drepturilor omului au suspendat din vocabularul politic cuvântul genocid, singurul care fi putut preveni dimensiunile apocaliptice ale tragediei etniei Tutsi.

Acum e prea târziu. E drept, politicienii vorbesc frumos la comemorări, vocile le tremură, iar cuvântul genocid oferă solemnitate și celor mai fade discursuri. Doar că, la 20 de ani dupa tragedia ruandeză, nu putem să ne pronunțăm cu precizie nici asupra numărului victimelor. Diferența dintre 1.000.000 sau 800.000 de mii de morți trece drept un detaliu statistic.

3. Dar genocidul din Ruanda a fost precedat de un discurs al urii, de cuvinte care au fost trimise în eter cu misiunea să ucidă, înainte ca securile să desăvârșească actul criminal. “În timpul genocidului, limbajul a fost cealaltă lamă a macetei”[1]. Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii, spunea despre Tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispară toți împreună”.[2] Iată o definiție pe înțelesul tuturor a unui concept atât de problematic pentru juriștii internaționali.

Toți ruandezii cunoșteau “cele zece porunci”, care diabolizau pe Tutsi și stabileau un cod de conduită pentru Hutu. Una dintre ele, a 8-a, spunea: « Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de Tutsi ».

4. Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în săvârșirea unor crime în masă precum . Acest post a fost creat în solda directă a morții, propagând toleranța față de violență și crimă, oferind viitorilor ucigași identitate socială și legitimitate. El a proclamat obligația fiecărui bun cetățean de a-și suprima seamănul, ca o condiție inevitabilă pentru a-și continua propria existență. Din mijloc de comunicare în masă radioul a fost promovat în armă de distrugere în masă.

În limba locală, kinyarwanda, cuvântul genocid nu exista înainte de 1994. A trebuit să fie creat unul nou, “itsembabwoko”, care să sugereze conceptul de exterminare.

Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum “inyenzi” care îi desemna pe Tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia ideea de Tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele “a lucra” și “a curăța” cu înțelesul, insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să „lucreze” pentru comunitate, să „curețe” zonele în care locuiau în așa fel încât „nici un gândac să nu scape”. [3]

Nici o alternativă nu le-a fost lăsată viitorilor ucigași. A nu urma cele zece porunci era un act de trădare, era categoric exclusă orice îndoială sau ezitare. Inyenzi trebuiau combătuți cu orice armă aflată la îndemână.

Zis și făcut. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Un participant avea să mărturisească: “Unii nu mai găseau pe cine să ucidă pentru că erau mai mulți ucigași decât victime”.[4]

Altul, un fost primar, găsea nejustificată folosirea cuvântului genocid pentru că “au mai rămas supraviețuitori”.[5]

5. Cuvintele ucigașe au câștigat partida cu singurul cuvânt care ar fi putut apăra și diminua anvergura crimei. Nu era vorba de o dispută semantică. Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.

În Consiliul de Securitate, Statele Unite au glosat precaut pe terminologie, refuzând o vreme recunoașterea genocidului, iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei Hutu, “etnie majoritară… pe cale de a câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție militară”. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice![6]

6. Termenul de genocid și-a câștigat în cele din urmă un loc fruntaș în discursurile politice comemorative privind Ruanda. Cei un milion de inyenzi, sau poate mai puțini, pot să se odihnească în pace.

Mai are ce spune acest cuvânt. Poate o să auzim de el, eventual anul viitor. Tot în aprilie. Omenirea are ce comemora : 100 de ani de la începerea genocidului armenilor sau a ceea ce unele state încă numesc, pudic, “marea catastrofă”. Aceeași delicatețe în eludarea cuvântului tabu, genocid.

Un cuvânt vulnerabil, deși are de partea sa o Convenție internațională și definiție juridică.

De Convenția ONU cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de mare catastrofă nu am auzit.

_______________________
[1] Laure de Vulpian, Rwanda. Un genocide oublié. Un procès pour mémoire.
[2] Collette Braeckman, Rwanda. Histoire d’un genocide.
[3] Human Rights Watch Report, Leave None to Tell the Story: Genocide in Rwanda.
[4] BBS News, Taken over by Satan.
[5] Alain Destexhe, Rwanda. Essai sur le genocide.
[6] Le Monde, Samedi 16 Juillet 1994.