Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.
Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.
Teoria ca teoria, practica ne omoară
Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]
A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.
Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism
Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.
Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.
* * *
A fost sau nu a fost marxist?
Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.
Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).
„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.
Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]
* * *
200 de ani: vârsta întrebărilor
Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”? Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.
Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]
Poate fi înlocuit capitalismul?
„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.
… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;
… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).
Mai este importantă ideologia?
„Marx a pus o problemă care nu mai este foarte populară, aceea a ideologiei […]
… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).
Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?
„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).
Este capitalismul inocent?
„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).
Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?
„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.
a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.
b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).
Mai e nevoie de marxism?
„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?
Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)
Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?
„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).
Mai poate marximul contesta capitalismul?
„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).
Mai există lupta de clasă?
Aici ni se dă un răspuns răspicat:
„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)
* * *
Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.
© Petru Dumitriu
___________________________________
[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !
[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.
[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !
[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.
[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.
[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.
Etichete:Berkshire Hathaway, bicentenar, capitalism, Capitalul, Charles Dickens, Comuna din Paris, Cornelius Castoriadis, Frédéric Monferrand, Fredric Jameson, Friedrich Engels, Guillaume Fondu, gulag, Jérôme Fenoglio, Jenny von Westphalen, Karl Marx, Le Monde, Lenin, maoism, marxism, Pierre Sauvêtre, proletariat, Prusia, Raoul Vaneigem, Raymond Aron, Revolutia din Octombrie, sindicate, Slavoj Zizek, social-democraţie, Stalin, stalinism, ultraliberalism, Warren Buffett
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 