Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Publicitate

Invitaţie la … graţie

Ca vestitor al primăverii, Ziua Femeii nu poate trece neobservată de către cititorii binevoitori ai acestui blog, graţioase doamne şi domnişoare care ne onorează cu lectura sau domni a căror reputaţie de cavaleri galanţi este mai presus de orice îndoială.

Cum un cadou este întotdeauna binevenit, vă semnalez un eveniment artistic dedicat Zilei Femeii, care va consta în două expoziţii simultane: Daniela Făiniş, porţelan, şi Stela Vesa, pictură. Pentru aţâţarea poftelor dvs. estetice, vă reproduc doar două imagini şi două aprecieri, dar vă asigur că expoziţiile vor fi un regal pentru ochii şi simţirea dvs.

Daniela Făiniş, „Puritatea renaşterii permanente”, porţelan
Stela Vesa, „Primăvara muzelor”, pictură
Locul: Biblioteca Naţională a României, Bd. Unirii nr. 22
Vernisaj: vineri, 6 martie 2015, orele 16.30
Perioada: 6 – 27 martie 2015

Porţelanurile Danielei Făiniş sunt profund originale înainte de toate prin suflul de energie şi umanitate pe care le degajă. Dacă, totuşi, ar fi să le căutăm o descendenţă artistică, aceasta nu poate fi decât sculptura clasică antică. Olimpul va fi fost împodobit cu portrete asemenea celor modelate de Daniela Făiniş. Ele ar putea servi atât ilustrării superbiei zeilor greci, cât şi a profunzimilor interioare ale muritorilor de rând, după chipul şi asemănarea cărora Fidias şi Praxiteles îşi vor fi modelat capodoperele. Prin magica stăpânire a unei tehnici de prelucrare dintre cele mai anevoioase, Daniela Făiniş reuşeşte o sinteză tulburătoare între impetuozitatea expresivităţii porţelanului modelat în contururi ferme şi fragilitatea inerentă a materialului în sine. Frumuseţea personajelor de porţelan ale artistei nu provine doar din perfecţiunea formelor, ci şi din aura de nobleţe pe care o emană expresiile faciale pe cât de imperceptibile, pe atât de grăitoare. Opera Danielei Făiniş fascinează prin forţa cu care subordonează materia spiritului şi prin ambiguitatea fertilă a produsului artistic prin care misterioasa creaţie divină devine inteligibilă în sfera profanului. Dar nu înseamnă asta o posibilă definiţie a artei însăşi?

 

Pictura doamnei Stela Vesa combină într-o delicată alchimie elemente primordiale ale expresiei artistice: frumosul, etalat prin imaginația bine temperată în disciplina liniilor şi a proporţiilor, şi graţia, născută din libertatea generoasă pe care artista le-o concede cu tandreţe culorilor şi contururilor. Căldura şi atracţia pe care o emană pânzele își trag seva din sinceritatea profundă a emoţiilor pe care le exprimă. Graţia naturală a personajelor feminine este sublimată într-o eleganţă pregnantă, dar neostentativă, şi o senzualitate irezistibilă, dar cuviincioasă. Decorul rafinat, în care se lasă admirate muzele, accentuează impresia unui tărâm magic unde forţa culorilor şi voluptatea vegetalului mustind de viaţă insinuează linia fragilă a hotarului dintre oniric şi real. Arta pictoriţei Stela Vesa ne reaminteşte vocaţia originară a artelor, aceea de a fi, pur şi simplu, frumoase. Artista recrează fiinţa umană şi mediul său ambiant în formele unei inocenţe paradisiace, menite să ne îndepărteze de angoasele existenţiale, nu să ne afunde în ele.