Arhiva | Mai, 2013

S-a împlinit visul lui Stalin

26 Mai

Kazaciok

Din motive cu totul de neiertat, ne-am ocupat de alte prostii și am uitat să marcăm aniversarea a 60 de ani de la moartea lui I.V. Stalin în 1953. Sau Stalin al IV-lea cum cu tandrețe îl numeau unii hâtri, dar muuult, muuult după trecerea sa pe lumea cealaltă[1], din considerente de prudență. Pe care, isteți cum sunteți, le puteți deduce fără putință de tăgadă.

Ca să fiu întru totul cinstit cu domniile voastre, chiar după cele trecute șase decenii de când Stalin nu mai este chemat să rezolve problemele insurmontabile generate de dușmanii poporului, parcă și eu simt un fior în coloana a cincea. Cum nu sunt foarte curajos de felul meu, dar totuși mă mănâncă limba să-mi exercit libertatea de expresie, mă voi pitula îndărătul cunoscutului îndemn al înțeleptului Chilon din Sparta: de mortuis nihil nisi bene dicendum.

Pentru că Stalin mai avea și alte dorințe decât cea care l-a consacrat, anume de a-și suprima fizic adversarii reali, potențiali sau imaginari, o să amintesc ceva de bine, un vis al lui mai puțin cunoscut și care pare a se fi împlinit, e drept, cu o oarecare întârziere.

Astăzi părem a ști cu toții că ONU s-a clădit pe fundația excepționalului experiment politic global care a fost Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor). În vreme ce armatele rivale se nimiceau pe fronturile din Europa, Asia și Africa, în cercurile politice și academice din Statele Unite se concepeau proiectele unei viitoare organizații care să evite tragedia unei noi conflagrații mondiale.

Reflecția asupra viitorului post-belic al lumii s-a făcut pornind de la experiența și lecțiile care au putut fi trase din existența scurtă, dar semnificativă, a Societății Națiunilor. Și asta nu o făceau doar Statele Unite, cărora li se cuvine creditul pentru crearea ONU ca și proprietatea intelectuală asupra conceptului care a stat la originea creării Societății Națiunilor. Uniunea Sovietică a facut aceeași analiză, dar dintr-o perspectivă aparte, care viza nu doar unirea națiunilor ci și a proletarilor din toate țările, ca să mă exprim așa.

Iar Stalin nu putea uita ultimele episoade din serialul de incidente politice din Societatea Națiunilor care au precedat încetarea funcționalității politice a acesteia după încheierea infamului pact Ribbentrop-Molotov. Astfel, în decembrie 1939, ca urmare a agresiunii comise asupra Finlandei, Uniunea Sovietică era exclusă din organizație, la numai cinci ani dupa admitere. Această măsură nu avea cum să nu produca consecințe asupra poziției lui Stalin în negocierile privind viitoarea organizație mondială.

Pe scurt, aproape la fel de scurt ca la știrile de televiziune de la ora cinci (dar măcar eu nu vă bag reclame), etapele genezei ideii de ONU sunt următoarele:

  1. În 1941, Roosevelt[2] și Churchill lansau o Declarație Comună, intrată în istorie și rămasă acolo [3] sub denumirea de „Atlantic Charter”, care enunța principii dintre care unele aveau să inspire elaborarea Cartei ONU.
  2. În 1942, mai multi aliați ai SUA semnau „Declarația Națiunilor Unite” calitate în care deveneau eligibili în viitoarea organizație mondială.
  3. În 1943, prin Declarația de la Moscova, Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și China recunoșteau necesitatea creării unei organizații internaționale care să vegheze la menținerea păcii și securității internaționale.
  4. În 1944, la Dumbarton Oaks, marile puteri cad de acord asupra coordonatelor viitoarei organizații. Fiecare propunere a fost judecată cu grija de a evita elementele de vulnerabilitate pe care Pactul Societății Națiunilor le permisese, astfel încât ONU să fie mai bună și mai dreaptă.  Cel mai important element care nu a fost convenit la Dumbarton Oaks, a fost sistemul de vot din Consiliul de Securitate, asupra căruia compromisul avea să fie realizat mai târziu, în 1945, la Yalta.[4]

Interesul Uniunii Sovietice (dați-mi voie, din motive pe care le veți înțelege, să o numesc o vreme pe numele său din buletin, Uniunea  Republicilor Sovietice Socialiste) era să nu care cumva să mai fie posibil ca ONU să poată impune vreo restricție asupra suveranității sale, de genul unor agasante sancțiuni, intervenții și monitorizări[5], ca pe vremea Societății Națiunilor. Așa se face că Stalin insistă în negocieri nu numai pentru asigurarea privilegiilor conținute în dreptul de veto în Consiliul de Securitate, dar și să se protejeze în Adunarea Generală împotriva unei majorități care se prefigura a fi controlată de puterile occidentale și alte țări de orientare ideologică similară.

Stalin cerea nici mai mult nici mai puțin decât calitatea de membru deplin și drepturile de vot atât pentru URSS cât și pentru toate republicile sale constitutive. În fața acestei cereri absurde și exagerate, în ultima etapă a negocierilor de la Ialta, SUA și Marea Britanie acceptă un compromis parțial, admițând admiterea la ONU a Republicii Sovietice Socialiste Bieloruse și Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene[6].

Slavă Domnului, Stalin nu a mai trăit să-și vadă visul cu ochii. În 1991, Estonia, Letonia și Lituania deveneau membri deplini ai ONU. Ele sunt urmate, în 1992, de Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazahstan, Kirghistan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. Ceea ce este acum dovedit, a fost odinioară doar imaginat, cum ar spune William Blake. La ora actuală, toate cele 15 foste republici sovietice socialiste votează cu drepturi depline la ONU. E drept, poate că nu tocmai cum visa Stalin. Cum ar fi spus Radio Erevan, nu i s-a dat, i s-a luat. Dar să nu se încurcăm cu detaliile.

Că altfel ajungem la vorba lui Gorbaciov, dintr-un interviu dat publicației „Der Spiegel” [7]. Întrebat cum se simte la 80 de ani, marele om mulțumește Germaniei pentru cele trei operații pe care i le-a facut la artera carotidă, prostată și coloană, în cinci ani. Cred că detaliile astea i-ar fi făcut o proastă impresie lui Stalin.

El le-ar fi operat pe toate într-o zi.

© Petru DUMITRIU


[1] Păcat că nu avem istorici și pe lumea cealaltă. Îmi imaginez că pe Stalin l-au așteptat pe peron, milioane de suflete antemergătoare trimise acolo prin forța implacabilă a bunăvoinței sale paterne, însoțite de argumentele irezistibile ale gloanțelor, deportărilor, torturii și altor expresii ale inepuizabilei sale capacități creatoare în materie de teroare.

[2] Dacă nu sunteți siguri la cine mă refer, atunci precis că ați auzit de șugubeața legendă urbană legată de supărarea pe care Maria Tănase i-ar fi pricinuit-o rușinosului președinte american prin refrenul: „Saltă, țațo, curu’ zvelt!”. Să mă ierte doamnele pentru vorba urâtă, dar era musai s-o folosesc în condițiile de față.

[3] Spre deosebire de unele declarații comune de la noi, care intră pe o ușă și ies pe cealaltă, fără să mai treacă și în istorie.

[4] In ciuda dramaticelor consecințe ale acordului de la Ialta asupra României, nimic nu avea să anunțe gloriosul destin al rimei Ialta/Malta, care  a urcat la apogeul folclorului politic românesc după 1989.

[5] Vedeți? Nici lui nu-i plăceau monitorizările.

[6] Se vede treaba că de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească le era frică încă de pe atunci.

Anunțuri