Arhiva | Iulie, 2013

Bănci, Alzheimer, GPS. Trei dileme să vă scot din minți.

22 Iul

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Vacanțele pe care le-ați consumat sau le așteptați sunt binemeritate. De trupurile, nu de mințile dumneavoastră. Dacă am înțeles eu bine creierele nu funcționeaza la adevăratul potențial[1], de aceea suntem și luați uneori, pe nedrept desigur, drept proști, de către „băieții deștepți”[2].

Așa că eu minților, nu trupurilor în șlapi, mă adresez acum cu teme de reflecție pentru vacanță. Nu se cade să le lasați să moțăie la soare sau să lenevească lascive în vreme ce hoinăriți pe potecile umbroase ale Carpaților, printre PET-uri și sticle sparte. Mințile trebuie să trebăluiască tot timpul. Doar proștii au mintea odihnită, zice proverbul, iar cititorii acestui blog au dovedit cu asupra de măsură că sunt inteligenți.

Vă propun, așadar, spre reflecție și rezolvare, trei dileme de vară.

Dilema bancară

1. Lumea palpită sub efectul crizei economice și financiare. Guvernele taie în carne și oase și aplică politici dure de austeritate. Somerii se înmulțesc. Tinerii nu se înmulțesc pentru că nu-și pot permite.

Băncilor americane li se recunoaște, cu deosebit respect,  meritul de a fi provocat criza prin  politici iresponsabile și lăcomie corporatistă. Cu toate acestea, băncile în cauză, în modestia lor, continuă să lucreze spre binele omenirii.

JP Morgan Chase, de pildă, a anunțat un beneficiu cu  31% mai mare pe trimestrul II în raport cu cel dinainte care nici el nu se simțea prea rău. Beneficiul net s-a ridicat, sfidând Cassandrele care-i supără pe greci încă din antichitate, la 6,5 miliarde dolari.

Wells Fargo, o bancă mai mică, nu se lasă nici ea mai prejos. Beneficiul ei net a crescut cu 20% ajungând la 5,3 miliarde dolari, tot în trei luni.

Cum e mai bine?

a)      Să ne lăsăm de banalele noastre ocupații și să lucrăm cu toții în bănci, pentru bănci?

sau:

b)      Să stăm în băncile noastre?

Dilema pensionară

2. Omniscienții cercetători britanici mai aduc o dată soarele pe strada noastră cu borduri mari și asfalt prost. Se pare că frecvența bolii Alzheimer va fi mai mică decât s-a prevăzut[3]. Ieșitul mai târziu la pensie contribuie la întârzierea bolii, au constatat ei, nu doar la scăderea venitului lunar, cum au constatat pensionarii.

Iată deci că nici banii de pensie nu aduc fericirea, ci mult mai de preț e iubirea de muncă. Mai mult decât atât, cei care apucă și chiar trec acum de 90 de ani sunt din ce în ce mai isteți, și mai mai pe fază decât nonagenarii de acum un deceniu.[4]

Cum e mai bine?

a)      Să ieșim la pensie la 90 de ani cu mintea încărcată de amintiri?

sau:

b)      Să ieșim la pensie cât mai devreme, ca să ne bucurăm de plăcerile restante ale vieții, pentru că dacă vine Alzheimer tot nu o să ne aducem aminte dacă am luat o decizie bună?

Dilema satelitară

3.  Vă veți fi uitat cu invidie la oile și vacile care se află în permanent concediu la munte, se plimbă pe unde au chef, se culcă unde și cu cine poftesc, mănâncă bio și beau apă fără coloranți, de-acolo de pe versanți. Veți fi râvnit la lipsa lor de stress profesional și absența unor responsabilități palpabile, în afară de aceea, notabilă, de a se sacrifica, o dată în viață, pentru binele alimentar public.

Ei bine, crescătorii de animale din Pirinei și din Țara Bascilor, aripa spaniolă, nu se lasă mai prejos în grija pe care-o poartă vitelor pe care le supraveghează, decât serviciile de informații oamenilor aflați în situații similare. Ei s-au hotărât să nu mai lase animalele să behăie și să mugească despre cine vor și după cum le taie capul, ci să le pună GPS-uri la gâtul respectiv.

Ciobanii vor putea să stea în birourile lor de la stână și, prin semnalul de satelit, din spatele micilor ecrane, să orienteze vacile și oile în direcția dorită.

Pentru noi, cei care ne-am tras deja de bună voie GPS și semnale de satelit, cum e mai bine?

a)      Ne apărăm dreptul la libertate, intimitate și viață personală ?

sau:

b)      Stăm așa ca vitele?

Petru Dumitriu


[1] Chiar dacă nu o fi așa, mie îmi place să cred.

[2] Despre  “fete deștepte” nu se vorbește în folclorul nostru mediatic, dar lasă că nici cu ele nu mi-e rușine, la o adică.

[3] Cică « s-a prevăzut », de parcă tata mare, nu tot ei au prevăzut.

[4] Acum eu înțeleg eu mai bine ce vroia să spună Delavrancea prin gura lui Stefan cel Mare (sau invers ?): Moldova este a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri, pe măsură ce crește vârsta de pensionare.

Dacă ceasul nu-i stricat, nu-l tot da la reparat!

3 Iul

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Într-o epocă a revoluțiilor cu aromă de iasomie sau de portocale, ori dintr-astea mai noi, digitale, care încep cu software de twitter și facebook și continuă cu hardware de tancuri și mitraliere, poporul elvețian cel fericit[1] nu vrea în ruptul capului să facă și el o revoluție. Nici măcar prin vot. Ca să nu mai vorbim că dacă ar fi mai nervos, el nu ar avea nevoie de arme livrate cu vaporul. Unu: elvețienii nu au mare. Doi: ar putea scoate armele din dulapul din dormitor și încropi lesne cele trebuincioase pentru a răsturna regimul, a coborî steagurile în Bernă și a ridica altele.

Votul la elvețieni n-ar fi așa de greu cum crede lumea. Nu-i nevoie de găleți, de mici sau bere, nici de buletine de vot prêts-à-porter, gata ștampilate și completate unde se cuvine, ori de autobuze pentru călătorii scurte dar eficiente, de la o urnă la alta, pentru alegătorii mai entuziaști. Nici de morți tulburați din veșnicia adormirii pentru a participa la plebiscite al căror rezultat nu-i pe placul vreunei comisii de Barosani, dacă îmi permiteți acestă vorbă de mitocani. N-am găsit altă rimă!

Dar ei, nu și nu. Nu vor revoluție și pace! Nici atunci când politicieni cu peronul pe partea extrema dreaptă, care vor progresul cu orice preț, cheamă poporul să facă revoluție, fie și prin corespondență.

Revoluția pe care elvețienii trebuiau să o săvârșească fără violență era să să schimbe sistemul legislativ astfel încât să aleagă ei înșiși pe cei 7 membri ai Consiliului Federal (guvernul Confederației) în loc să lase Parlamentul să-i aleagă, ca până acum.  În aceste condiții, demne de un popor mai combatant, la 9 iunie 2013 elvețienii au fost chemați iar la plicuri (prima dată fiind în 1900 și a doua în 1942!) pe același subiect.

Cu alte cuvinte, pentru a treia oară în istoria invidiatului popor, calul a fost întrebat, cum s-ar spune, dacă vrea să mănânce ovăz, iar Grigore a fost îmbiat să bea aghiazmă. Ofertă irezistibilă, mai ceva decât cea cu creditele imobiliare în franci elvețieni, de pe vremea când economiile fraierilor duduiau.

Numai că poporul, pe cât de fericit pe atât de afurisit, a revăzut el talk-show-urile din 1900, pe cele din 1942 (când plictiseala era mare în cantoane, deoarece restul națiilor se băteau ca chioarele, iar bancherii elvețieni, săracii, se îndeletniceau cu ingrata sarcină de a avea grijă ca banii beligeranților să nu se împrăștie[2]) și a plesnit un categoric „NU”, cu o medie națională de 76,3%, dar atingând înălțimi de 82,0% pe la munte (ce-i drept că mai toate cantoanele au ieșire la munte).

Deci, dacă înțelegeți bine[3], alegătorilor li s-a spus: stimați concetățeni, mai faceți o pauză de la yoodle și luați fraților frâiele puterii în mână, nu lăsați Parlamentul să-și facă de cap! În îndărătnicia lui, poporul, suveranul, cum i se spune cu tandrețe în dialect politic elvețian, a înțeles că nu lui i se oferea mai multă putere, ci eventual celor șapte consilieri federali, care ar fi putut fi mai puternici și mai obraznici. Vorba ceea, “pe mine m-a ales norodul”, iară nu tagma jefuitorilor.

A mai cugetat suveranul că alegerea consilierilor federali se va transforma în competiție de fraze goale în locul celei de competențe, că miniștrii nu se vor mai gândi la dosarele din prezent ci la promisiunile de viitor, că își vor ascuți vorbele în loc să-și îngroașe faptele. Ba câțiva, mai răi de gură, au cârtit că guvernarea se va transforma într-o perpetuă campanie electorală, asa cum, chipurile, se întâmplă în părți mai puțin civilizate din dreapta Europei (cum te uiți spre Polul Nord).

Unii s-au gândit că abundența banilor de gargară electorală ar fi putut înlocui penuria de argumente. Alții au socotit că maniera de luare a deciziilor de către consilierii federali,  numită colegialitate[4], va fi înlocuită de scoaterea cuțitelor la televizor. Destui s-au temut că zicerea adevărurilor și prezicerea soluțiilor vor fi precupețite în schimbul campaniilor de comunicare, PR și altor baliverne din care fac unii bani grei. De la stat.

Și s-au mai gândit ei că mecanica votului popular care ar fi impus doar prin preponderența brută a numerelor ar fi afectat delicatele echilibre lingvistice, religioase și partinice, care țin împreună bătrânele cantoane,  atât de puțin simple, după vorbă, după port, aidoma ceasornicelor elvețiene ale caror sofisticate mecanisme le determină precizia.

Ca să vedeți ce prostii i-au trecut prin cap suveranului, în vreme ce i se puneau la dispoziție noi pârghii de putere. Pradă acestori temeri, zis și făcut, poporul a dat credit Parlamentului și a respins nurii sirenei populiste cărora puține neamuri neduse la referendumuri le-ar fi rezistat.

Dacă stau să mă gândesc bine (dar nu știu dacă merită!) ăștia ar fi fost în stare, Doamne iartă și păzește, să voteze împotrivă, dacă Elveția ar fi fost rugată frumos de un partener mai strategic să instaleze un scut anti-rachetă în comuna Dujoyeux. Noroc că nu s-a pus problema. De-aia nu-i bine să bagi în seama prostimea.

In general, contrar clișeelor boierului Moțoc, proștii nici măcar nu mai sunt așa de mulți. Nu ajung nici de-un cvorum.

© Petru Dumitriu


[1] “Elveția sau istoria unui popor fericit” este titlul unei cărți a lui Denis de Rougemont, autentic european prin vocație, nu prin apartenență la vreo instituție europeană. E drept, unii spun că poporul elvețian este o ficțiune, nu există ca atare. Dar pentru ca toate cantoanele să poarte un nume, li s-a spus Confederație care rezistă datorită mașinăriei fine a procesului de luare a deciziilor și a accesului la putere, comparabilă cu mecanismele ceasornicelor elvețiene.

[2] în ipoteza că unii dintre ei ar mai fi apucat ziua scadenței.

[3] Dacă nu, vă mai explic.

[4] Iertați-mă dragi cititori de limbă română, fără supărare, domniile voastre nu au cum să înțeleagă noțiunea de colegialitate, nu aveți de unde ști și unde vedea. Auzi la ei, colegialitatea este „principiul al cărui obiectiv este să limiteze puterile unui grup mic de persoane, acordându-se aceleași puteri tuturor membrilor săi”. Ia să nu mai vină elvețienii să ne dea lecții! Pe noi nu ne interesează chestiile astea!