Arhiva | Carte RSS feed for this section

Bob Dylan: reconstituirea Poetului

14 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Zbor © Petru Dumitriu

Poezia este o călăuză oarbă care ne conduce spre o veche enigmă, spre o taină inaccesibilă, spunea poetul italian Emilio Villa. În sens invers, spre poezie ne conduc, printre altele, lectura şi, în lipsa acesteia, premiile. Doar că Juriul Premiului Nobel pentru literatură (Comitetul Nobel), nu este orb în alegerea favoriţilor săi, iar alegerea din 2016 a fost mai enigmatică decât de obicei[i]. Să încercăm să o înţelegem.

Ne obişnuiserăm cu opţiuni în a căror logică contau, fie vorba-ntre noi, şi considerente extra-literare, inclusiv geopolitice. Dar, chiar şi aşa, primirea premiului echivalează cu recunoaşterea valorii la nivelul cel mai înalt[ii]. Eu unul, daca l-aş avea, m-aş prezenta fără ruşine, în faţa domniilor voastre, ca poet.

Altfel, nouă, cititorilor de rând[iii], ne vine cam greu să punem la îndoială valorea scriitorilor premiaţi sau să facem ierarhii obiective şi comparaţii drepte între scrieri incomparabile[iv].

Totuşi, trimiterea Premiului Nobel pentru Literatură pe adresa unui baladist, folk-ist, cântăreţ în “ genul minor”, de masă, al pop-rock-ului, fie el un superstar vreme de peste 50 de ani, precum Bob Dylan, ne-a pus pe gânduri.

Ce-ar putea însemna asta?

S-au sfârşit poeţii “adevăraţi”, declaraţi şi recunoscuţi ca atare de confraţi şi de cititorii de poezie? Comitetul frigid şi pragmatic de la Stockholm nu a mai avut altă opţiune decât  să convertească un textier de muzică pop la poezia cultă, înnobilându-l cu titlul de poet? Nu cumva, în dorinţa de a impune „noul” şi modernitatea, a ignorat durerea pe care a provocat-o corpului vlăguit deja al poeziei necântate şi atâtor poeţi cu acte în regulă?

“Dogs howled over the graveyard
Where even the markin’ stones were dead,
An’ there was no sound except for the wind
Blowin’ through the high grass”
(Outlines Epitaphs, în The Times are a-Changin’, 1964)

Avem oare nevoie de o nouă tentativă revoluţionară de eliberare a spiritului din chingile corectitudinii politice, asemănătoare mişcărilor muzicale contra-culturale din anii 1960? Într-adevăr, unul dintre cântecele de început, “Cu Dumnezeu de partea noastră”, un rechizitoriu sarcastic la adresa războaielor, anunţa viguroase indignări civice.

“Oh the history books tell it
They tell it so well
The cavalries charged
The Indians fell
The cavalries charged
The Indians died
Oh the country was young
With God on its side”
(With God on Our Side, în The Times are a-Changin’, 1964)

Dar Bob Dylan nu mai este de multă vreme reprezentantul vreunei atitudini rebele, nu doar acum, la 75 de ani, când înţelepciunea senectuţii rotunjeşte unghiurile şi domoleşte pasiunile, iar conturile în bancă atenuează autencitatea protestelor.

Lies that life is black and white
Spoke from my skull. I dreamed
Romantic facts of musketeers
Foundationed deep, somehow
Ah, but I was so much older then
I’m younger than that now.
(My Back Pages, în Another Side of Bob Dylan, 1964)

Pentru muzica actuală, provocarea este o realitate culturală banală în pieţele publice, în declamaţiile sacadate ale rapper-ilor, în virulenţa clipurilor transfigurate întru tehnologie, în care ritmurile sunt tot mai alerte, mesajele tot mai vulgare, corpurile tot mai goale. Eliberarea spirituală a fost prinsă din urmă de eliberarea sexuală şi de triumful senzualităţii devenite produs de larg consum public.

Now the moon is almost hidden
The stars are beginning to hide
The fortune-telling lady
Has even taken all her things inside
All except for Cain and Abel
And the hunchback of Notre Dame
Everybody is making love
Or else expecting rain
(Desolation Row, în High Highway 61 Revisited, 1965)

Bob Dylan însuşi recunoaşte abandonarea militantismului civic, în al doilea album al său din 1964, în care îşi dezvăluia “cealaltă parte”. Mai târziu, va fi acuzat chiar de una dintre revistele care l-au ajutat să se lanseze, Sing Out!, de abandonul angajamentului politic şi de pierderea contactului cu oamenii[v].

Or, aura de artist angajat l-a însoţit multă vreme, până şi în România, răvăşită de o versiune tulburătoare a faimosului Blowin’ in the Wind adaptată la zece ani de la lansarea sa în Statele Unite, pentru generaţia în blugi, mai întâi de Dan Chebac şi apoi de Florian Pittiş.

Pe vremea când întreaga “societate civilă” din America vibra împotriva războiului din Vietnam, Bob Dylan nu a emis nici un rând de protest. Cu toate astea, media şi unii impresari au întreţinut legenda rebeliunii, ajungând până la a-i atribui cântăreţului motivaţii ideologice imaginare. [vi]

“There must be some ways out of here”, said the joker to the thief
“There’s too much confusion, I can’t get no relief
Businessmen, they drink my wine, plowmen dig my earth
None of them along the line know what any of it is worth”.
(All Along The Watchtower, în John Wesley Harding, 1967)

Prin urmare, nu consecvenţa militantismului lui Bob Dylan a atârnat în balanţă. Nu acesta a fost terenul lui de joc.

Şi poate nici originalitatea demersului artistic, în general, nu a fost covârşitoare. Bob Dylan nu a fost un idol necontestat nici pe teren propriu. I s-au reproşat interpretările excesiv nazalizate şi guturale. Înseşi versurile au devenit pentru mulţi, într-o vreme, de neînţeles. Unele cântece au fost mai bine puse în valoare de către alţi interpreţi, printre care Jimi Hendrix, Keith Richards, Eric Clapton, Neil Young, David Bowie, şi mai presus de toţi, Joan Baez, fără de care, spun unii, “desprinderea” lui Bob Dylan nu ar fi fost posibilă.

Outside of the gates the trucks were unloadin’
The weather was hot, a-nearly 90 degrees
The man standin’ next to me, his head was exploding
Well, I was prayin’ the pieces wouldn’t fall on me
Yeah, the locusts sang off in the distance
Yeah, locust sang such a sweet melody
(Day of the Locusts, în New Morning, 1970)

Mai rău, New York Times a descoperit în albumul Modern Times versuri care “aminteau cu furie” de fragmente din opera lui Henry Timrod, un poet al războiului de secesiune[vii]. Timrod fiind mort în 1867 şi uitat, apărătorii lui Bob Dylan au conchis că, de fapt, răposatului poet nu i-a stricat acest plagiat binefăcător, care i-a scos opera din umbră.

Şi atunci ce-a făcut sobrul şi taciturnul juriu al Comitetului Nobel?

Imi place să cred că a pus umărul la înălţarea poeziei pe scara de valori a unei umanităţi aflate în impas moral. Acest premiu pare a-l reconstitui pe Bob Dylan, ca poet, din fragmente ale unei cariere muzicale marcate de suişuri şi coborâşuri, de schimbări de expresie şi atitudine, care însă au fost permanent hrănite de poezie.

Premiul nu îi serveşte neapărat lui Bob Dylan, care a fost surprins la fel ca şi noi ceilalţi. Ba chiar puţin a lipsit ca exerciţiul de admiraţie al Comitetului Nobel să fie primit cu o şi mai brutală expresie de ireverenţă[viii]. Este greu de crezut că “angajamentele” pe care cineva şi le ia la 75 de ani sunt atât de imperative şi incompatibile cu participarea la o ceremonie de sanctificare literară.

Acordarea premiului vine să pună în valoare, cred eu, poezia ca atare, extrasă din învelişul purtătorilor săi : melodia, vocea şi chitara. Premiul ne atrage atenţia asupra strălucirii diamantului ca atare, fără “montura” acusticii înregistrărilor de studio sau atmosfera fumigenă şi electrică a concertelor.

S-a transmis, cumva, o invitaţie la adresa generaţiilor care nu mai citesc poezie, dar se manifestă frenetic la spectacolele strivite sub forţa decibelilor şi a efectelor scenice ? Este călăuza cea oarbă chemată să revină în viaţa cetăţii şi să ne conducă spre vechi enigme şi taine inaccesibile ?

Somebody is out there beating a dead horse
She never said nothing, there was nothing she wrote
She gone with the man
In the long black coat
(Man in the Black Coat, în Oh Mercy, 1989)

Premiul Nobel acordat lui Bob Dylan ar putea însemna, de fapt, o mână de ajutor întinsă poeziei, specie pe cale de dispariţie, care a scris istorie, dar este tot mai fragilă şi mai famelică. Ce-ar fi trecutul omenirii fără legendele şi istorisirile trubadurilor? Ce-am şti noi despre lumea antică şi cum ar arăta zeii Olimpului, în imaginarul colectiv, fără contribuţia uriaşului Homer?

Poezia este un ghid discret al ordinii interioare, un martor delicat al supravieţuirii sensibilităţii umane într-o lume brutală, care scapă adesea controlului raţional. Fără poezie, lumea e doar un turbion de angoase şi indivizi rinocerizaţi.

Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century
And everyone of them words rang true (…)
Like it was written in my soul from me to you
Tangled up in blue
(Tangled Up in Blue, în Blood on the Tracks, 1975)

Bob Dylan a fost comparat cu menestrelii medievali şi chiar cu Homer. Sigur, comparaţiile sunt forţate, dar măcar acum părem dispuşi să căutăm dovada valorii. Cel puţin pe mine, Premiul Nobel pe care l-a primit Bob Dylan m-a îndemnat să arunc o privire curioasă la versurile unora dintre cele mai celebre cântece ale artistului. Am reprodus câteva mai sus, cu totul la întâmplare, fără alte repere, decât acela de a ilustra perioade diferite de creaţie, încercând să disting parfumul poeziei de cel al muzicii care a adus-o pe lume.

Chiar şi aşa, mai stinghere şi mai timide, fără aripa protectoare a melodiei, textele depun mărturii binevoitoare în favoarea Poetului. La urma urmelor, nu prescria Paul Verlaine “de la musique avant toute chose” ca virtute de căpetenie a poeziei bune?

Dincolo de concizia sibilinică a justificării Comitetului Nobel, care nu oferă un răspuns răspicat nedumeririi generate de transferul lui Bob Dylan printre marii poeţi ai lumii, lăsându-ne să ne batem singuri capul, austerul şi intratabilul juriu[ix] de la Stockholm a făcut probabil bine, ţinând poeziei uşa cerului deschisă.

When you think you lost everything
You find out you can always lose a little more
I’m just going down the road feeling bad
Trying to get to heaven before they close the door
(Tryin’ to Get to Heaven, în Time out of Mind, 1997)

© Petru Dumitriu

__________________________

[i] Nominalizările şi opiniile scrise ale membrilor Comitetului Nobel sunt ţinute secrete timp de 50 de ani. Mă rog, de către membri, pentru că altfel sunt destule guri sparte care trăncănesc vrute şi nevrute.

[ii] Dacă ar fi vorba numai de înălţimea sumei, 8 milioane de coroane suedeze, şi tot ar fi suficient să-mi justific aprecierea. Sper ca premiantul să nu-i cheltuie pe ţigări şi băutură.

[iii] Cititorii mai calificaţi, precum Alain Finkielkraut, filozof francez, deplânge faptul că « muzica de varieteu şi rock colonizează ce-a mai rămas din cultură ».  Scriitorul american  Gary Shteyngart este mult mai tandru , când spune « eu înţeleg pe deplin Comitetul Nobel. E greu să citeşti o carte ». Iar scriitoarea canadiano-elveţiană Louise Anne Bouchard chiar prefigurează viitorul: « În 2035 academia va remite Premiul Nobel pentru tweet » (vezi Marie-Claude Martin, Bob Dylan, le Babel de la litérature, Le Temps, 18 octobre 2016).

[iv] Cu alte cuvinte, dacă nu avem timp să citim toată poezia scrisă pe lumea asta, ne putem mulţumi cu a citi doar poeţii premiaţi şi tot vom avea cu ce ne prezenta pe lumea cealaltă, la judecata de apoi a cititorilor !

[v] http://www.edlis.org/twice/threads/open_letter_to_bob_dylan.html

[vi] A fost cazul nerealizării unui concert în China, pusă pe seama interdicţiei autorităţilor chineze. Bob Dylan a intervenit el însuşi pentru restabilirea adevărului. Intr-o scrisoare adresată admiratorilor săi, Bob Dylan denunţa manipularea şi preciza că autorităţile chineze nu erau la curent nici măcar cu intenţia organizării concertului. Vezi: http://bobdylan.com/news/my-fans-and-followers/

[vii] http://www.nytimes.com/2006/09/14/arts/music/14dyla.html

[viii] Da, Bob Dylan a mărturisit prin Day of the Locusts că s-a plictisit tare de tot, în iunie 1970, în timpul ceremoniei de la Universitatea Princeton, când a primit titlul de doctor onorific, categoria muzică. În fragmentul de text citat mai sus nu am intrat în detalii, dar pentru curioşi precizez că premiantul abia aştepta să plece, întrucât în sală era prea cald, « puţea a mort » şi a transpiraţie. Putem să înţelegem de ce Dylan nu a vrut să meargă la Stockholm, până la un punct: totuşi în Suedia nu putea să fie tot atât de cald în decembrie 2016. « Nepoliticos şi arogant », titra New York Times, citând un membru al Academiei suedeze. Pe de altă parte, poate înţeleg şi cârtitorii autohtoni de ce în România nu-i frumos să se refuze doctoratele, indiferent pe ce cale se obţin: e o chestie de bună creştere !

[ix] Dacă vi se pare că adjectivele pe care le asociez Comitetului Nobel sunt lipsite de respectul cuvenit, să ştiti că aţi apucat-o pe un drum greşit. Păi, să vă spun eu cum i-a calificat pe membrii juriului Irvine Welsh, autorul romanului „Trainspotting”: “hippy senili”, “nostalgici cu prostata râncedă”, Doamne iartă-i vorbele proaste. (Marie Claude-Martin, idem).

Anunțuri

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 Iul

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Bucătăriile lui Gulliver: de la lume adunate şi iarăşi la lume date

16 Apr

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Avertisment: Aveţi grijă! Textul conţine scene de violenţă gastrică şi are, vorba lui Ilf şi Petrov, o atitudine dispreţuitoare faţă de stomac. Citiţi doar dacă sunteţi tare curioşi şi nu vă puteţi abţine.

 

În afara copiilor ăstora noi care citesc doar telefoane şi tablete, copiii cu îndelungată experienţă de viaţă îşi amintesc de fascinantele călătorii ale lui Gulliver şi de Jonathan Swift. Pe care mi l-a evocat de curând un mare diplomat şi om de spirit, răscolindu-mi amintirile. Mai întâi, pentru că de la voiajul lui Gulliver în Lilliput mi se trage o veche dorinţă, nemărturisită până acum, aceea de a fi mare printre oameni mici. Nemărturisită, n-ar fi bai, dar, vai, nerealizată! Însă nu mi-am pierdut de tot speranţa.

Atâţia oameni mici devin mari sub ochii noştri uimiţi, fără un motiv anume!

O altă amintire este legată de îndeletnicirea năstruşnică a savanţilor din Laputa, cunoscuţi dintr-o altă deplasare a lui Gulliver, anume aceea de a transforma, ca să zic aşa – îmi veţi ierta lipsa de şlefuială  pentru care nu am altă scuză decât cerinţele nemiloase ale rostirii adevărului – treaba mare[i]  în hrană. Cu alte cuvinte, Swift a avut viziunea unei resurse regenerabile şi, slavă Domnului!, inepuizabile de merinde pentru toate popoarele, fie ele grase, slabe, sau numa’ bine. Bucate – cum s-ar fi exprimat mai delicat românii, dacă ar fi avut ocazia să se pronunţe asupra chestiunii – de la lume adunate şi iarăşi la lume date.

Spre deosebire de propria mea dorinţă de a mă face un om mare, eşuată, în ciuda abundenţei de oameni mici, proiectul alimentar al savanţilor laputani avea să aştepte doar trei sute de ani pentru a ajunge la împlinire în fericita epocă pe care o trăim acum cu toţii, mai mult sau mai puţin meritat.

Aşa că aflaţi domniile voastre că National Aeronautics and Space Administration[ii] a alocat cercetătorilor Universităţii Clemson din Carolina de Sud, 200.000 dolari pentru studierea posibilităţilor de reciclare a deşeurilor umane din categoria faex, faeces[iii]  în hrană.

Bun, sunt conştient că pentru cei mai mulţi dintre dvs., ca să nu mai vorbim de şefii dvs., 200.000 de dolari nu înseamnă mare lucru. Dar există toate şansele ca distinşii cercetători din Carolina de Sud să reuşească.

Sunt destui care pentru banii ăştia ar face numaidecât un studiu de fezabilitate. Reciclează unii la televizor şi pentru mai puţin!

Un bemol, totuşi, în valul de entuziasm care ar putea să ne poarte spre această lume a autosuficienţei. Nemâncaţii de rând care au sfidat autocenzura şi vor fi ajuns la acest nivel de jos al lecturii nu trebuie să-şi facă iluzii, deoarece de noul meniu NASA nu se vor bucura decât cosmonauţii, pe timpul voiajelor în spaţiu. Altfel spus, cine îl mănâncă ajunge departe, sau, mă rog, invers !

Dar veştile bune nu se opresc la cosmonauţi. Totul se poate când voim progresul cu orice preţ! Mai aproape de nevoile[iv] maselor, Mitsuyuki Ikeda, japonez dupa cum îl arată şi numele, cercetător la un laborator ştiinţific din Okayama, a produs deja nişte – dacă îmi este îngăduită licenţa poetică – fleici, bazate pe proteine din aceeaşi materie primă. Sursa? Ceea ce irosesc cetăţenii, trăgând cu oarecare uşurinţă apa, dacă nu cumva risipa nu se produce chiar în aer curat, după cum par a ne convinge aleile şi străzile dintre blocurile din România.

Niciodată drumul dinspre reţeaua de canalizare spre reţeaua de alimentaţie publică nu a fost mai scurt, după ce atâta vreme am crezut că doar reciproca este posibilă.

Noile fleici japoneze au o compoziţie care ar face să crape de invidie rafturile magazinelor : 63% proteine! Nu tu “E”-uri, nu tu zahăr adăugat, nu tu conservanţi, doar nişte coloranţi alimentari, care să facă porţiile să arate mai apetisante. Norocoşii care au putut testa organoleptic preparatul au jurat că fleicile au gust de carne de vacă. Îmi pare rău pentru porci, dar iată cum cumpătarea şi  meniul de verdeţuri al vacilor se dovedesc a fi benefice pentru viitorul bio al omenirii.

Hotărât lucru, tehnologia este, în ciuda aparenţelor, în slujba meselor. Iar literatura de anticipaţie, de la Jules Verne la Jonathan Swift, are un trecut tot mai promiţător.

_____________________________________________

[i] Dacă aveţi un eufemism mai tandru sunt gata să-l folosesc.

[ii] Haideţi, că ştiţi ce este NASA, că vorbiţi americana mai bine decât vorbeau dacii latina şi ei erau ocupaţi de către romani, nu ca noi!

[iii] Un cititor vigilent mi-a atras atenţia că termenul de “treabă mare” este depăşit, însă ce mi-a propus ca înlocuitor nu trece de Consiliul Audiovizualului. Aşa că am schimbat, ca dacii, pe latină. Orice prostie ai spune, în latină sună academic!

[iv] Straşnică limba română! Nu se lasă mai prejos. Cum ne dă ea sinonime discrete pentru toate necesităţile!

Autor: anonim

Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

18 Mar

Iluzia Zborului 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea [3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Prospeţime de gradul doi

28 Ian

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 1. Cei care, preocupaţi de grijile cotidiene ale îndreptării naţiunii spre o direcţie şi mai bună, nu au citit încă Maestrul şi Margareta, au multe motive s-o facă. Mă opresc asupra unuia singur, important pentru acei compatrioţi care împărtăşesc anumite valori, respectiv sunt mai curând hrănaci decât dispreţuitori ai plăcerilor stomacului, într-o ţară eminamente agrară.

2. Într-o pilduitoare scenă din romanul numit mai sus, bufetierul Andrei Fokici se prezintă în audienţă la diavolul în persoană, întruchipat, într-o ipostază mai agreabilă şi ameliorată estetic, de Woland, un profesor de magie, străin. Motivul iniţial al întâlnirii cu cel de jos – genul de întâlniri pe care cei mai mulţi dintre noi le-am evita, dacă am avea de ales – era transformarea neaşteptată a unei monede în hârtii fără valoare, incident de care magul nu mai era deloc străin[1].

Deşi, prin expresii maliţioase şi oarecum nedrepte precum ‘banul e ochiul dracului’, i se atribuie necuratului un interes excesiv[2] pentru acest furnizor controversat de fericire, conversaţia nu avea să se concentreze asupra banilor pierduţi de bufetier, ci asupra practicilor gastronomice necurate ale acestuia.

3. En gros, Woland îl ia la trei păzeşte pe interlocutor pentru mâncarea stricată pe care o servise mai deunăzi la bufetul al cărui şef era. Dincolo de caracterul deplorabil al mefistofelicului personaj, pe care l-am resimţit şi noi vreodată în viaţă, ori de câte ori şi-a băgat coada, să recunoaştem că, în împrejurările date, poziţia sa era perfect compatibilă cu a unui activist onorabil al Asociaţiei pentru protecţia consumatorului.

En détail, reproşul adus bufetierului era că servise clienţilor mai puţin avizaţi, carne de nisetru şi brânză stricate.[3] Pârâtul încerca să se dezvinovăţească în spiritul dictonului latin care nu recomandă dispute pe tema gusturilor şi a culorilor. Împieliţatul era însă categoric când opina, de exemplu, că brânza nu trebuie să fie verde, ci albă, constatare valabilă la vremea scrierii romanului ca şi astăzi.

În fine, în faţa argumentelor – imbatabile, trebuie să recunoaştem, în ciuda antipatiei pe care i-o purtăm în mod firesc maleficului protagonist – Andrei Fokici dă vina pe parteneri, cum facem mulţi dintre noi când suntem prinşi la înghesuială:

ni s-a trimis carne de nisetru cu gradul doi de prospeţime!’.

4. Profesorul de magie îi dă un verdict fără replică, rămas în istoria literaturii şi a alimentaţiei corecte, pe care îmi permit să-l reproduc cu trimiterile şi referinţele de rigoare, pentru ca atunci când voi ajunge ministru de ceva să nu pot fi acuzat de plagiat:

‘Prospeţime de gradul doi, uite ce prostie! Prospeţimea este una singură, de gradul întâi. Iar dacă această carne de nisetru e de gradul al doilea, atunci înseamnă că e deja împuţită!’[4]

În ciuda resentimentelor fireşti, trebuie să-i dăm, pentru ultima dată, dreptate celui viclean. Un peşte stricat este de nedorit oriunde s-ar afla, în sufrageria noastră, pe raftul de la Carrefour, sau la bufetul lui Fokici. Cu atât mai mult cu cât noi ştim, în principiu, că peştele de la cap se împute, chiar când nici prin ADN, nici prin DNA investigaţiilor nu li se dă de cap.

5. Iar dumneavoastră, distinşi cititori, înainte de a face vreun comentariu răutăcios, se cuvine să înţelegeţi că evocarea acestui scurt episod literar, dar care, vai!, ar putea avea loc aievea, vizează exclusiv dieta sănătoasă şi hrănirea raţională, în sectorul public şi în cel privat.

Dezmint categoric, pe această cale, pe cei care vor încerca, fără temei, să extrapoleze verdictul tartorului la sfera politicului. Îi desfid pe eminenţii analişti care ar putea crede că facem aluzii critice la:

  • partide cu gradul doi de prospeţime, formate din elemente reciclate de la pubelele altor partide;
  • politicieni consumaţi şi digeraţi în meniuri parlamentare anterioare, dar reintroduşi în lanţul trofic cu etichete noi;
  • miniştri expiraţi în vechi guverne care nici măcar nu se dau de trei ori peste cap şi se preschimbă în consilieri verzi, dornici de fotosinteză la lumina palatelor;
  • foşti demnitari ale căror fişiere au fost arhivate demult pe computerele populaţiei cu drept de vot, dar care sunt reactivate fără un rost anume;
  • promisiuni de guvernare cu iz de stătut, rămase pe fundul campaniilor electorale precedente, dar repuse, cu gradul doi de prospeţime, sub nasul alegătorilor!

6. Noi, prin gura eroilor lui Bulgakov, ne-am referit doar la brânza verde şi nisetrul urât mirositor, nu la parfumul mereu proaspăt al demagogiei.

Honni soit qui mal y pense!                

© Petru DUMITRIU

__________________________________________________ 

[1] Astfel de incidente sunt cu desăvârşire necunoscute fericiţilor cititori din avansatul secol XXI, când am trecut de la bani de hârtie la bani de plastic, iar onestitatea bancherilor şi a fondurilor de investiţii a atins cote fără precedent.

[2] Potrivit altui curent de opinie liber exprimată, nici slujitori ai Celui de sus de la Banca Vaticanului nu disprețuiesc în suficientă măsură farmecele irezistibile ale conturilor bine alimentate. Dacă nu cumva vor da de dracu’, iertată-mi fie vorba nepotrivită în context, cu reformele lui Papa Francisc cel nou!

[3] Tradiţie transmisă, cu osteneală şi sacrificii, din tată în fiu, din bufet în supermarket, până în zilele noastre.

[4] Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Editura Adevărul 2011, traducere şi note de Antoaneta Liliana-Olteanu, pagina 238.

 

 

Tăcerea zmeilor

14 Ian

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.