Archive | Iulie, 2012

Moldova, patria recunoscătoare!

26 Iul

… arborii înalţă rugăciuni cerului…

 

În pofida vicisitudinilor soartei, a încercărilor şi suferinţelor prin care a trecut, sora noastră mai mică, Moldova de pe malul celalalt al Prutului, păstrează o inocenţă pe care noi, România gureşă de la Bucureşti, am pierdut-o de mult. Nici transplanturile sovietice de colectivism, nici importurile ruseşti de accente tandre şi semne moi, nici amintirea trecutului interbelic sub coroana regală, nu au diminuat capacitatea basarabenilor de a da Cezarului ce-i al Cezarului, Dumnezeu având oricând putinţa de a-şi recupera datoriile.

Pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Chişinău, în faţa unei instituţii publice, trecătorul atent va observa un monument, iar cel şi mai atent va citi inscripţia :

« Memorie veşnică colaboratorilor organelor afacerilor interne căzuţi la datorie »

Ca român obişnuit cu înjurăturile şi mostenirea negreşit odioasă a regimului anterior şi cu pendulările scârbavnice la dreapta şi la stânga interesului politic privat, mă întreb în ce împrejurări o astfel de inscripţie ar fi posibilă dincoace de Prut. Spre deosebire de moldovenii fără buletin de români, noi stăm cu memoria mai prost. Nu spun acum că de aia copiem la bacalaureat şi la doctorat. Dar noi nu ţinem minte nici cine a început Marea Gâlceavă , unde-s teroriştii sau cine a furat economiile de partid şi de stat! Mintea românilor cea de pe urmă pare a sugera că nu ţinem minte decât clipa prezentă, dacă cumva nu o ratăm şi pe ea. Darămite să mai avem şi MEMORIE.

Cât despre veşnicia ei, ce să mai vorbim! Suntem atât de multumiţi de noi înşine si nemultumiţi de ceilalţi, încât nici nu ne trece prin cap că am putea fi recunoscători cuiva, mai ales dacă acel cineva este căzut, prin urmare nu mai trăieşte să ne crească salariile şi pensiile sau măcar să ne dea un pachet de zahăr în schimbul recunoştinţei la vot.

Imaginaţi-vă că în locul Catedralei Mântuirii Neamului am avea un Pantheon pe care frontispiciul căruia să scriem:

Aux grandes hommes, la patrie reconnaissante.

Pe cine am putea noi băga înăuntru şi care să nu fi fost împuşcat, alungat, întemniţat, interzis sau măcar batjocorit la televizor?

Să revenim însă la inscripţia de la Chişinău : câtă candoare şi câtă naivă bună credinţă! Nu ştim despre ce fel de colaboratori este vorba, cu cine au colaborat ei şi de ce! Referinţa anistorică la « organe » lasă loc liber viziunilor şi interpretărilor personale asemenea grandioaselor picturi abstracte care nu desenează nimic. E musai să prespunem că datoria se referă la patrie, chiar dacă nu putem fi siguri: în aparenţă căderea colaboratorilor organelor nu s-a produs în confruntarea cu inamicul exterior (absolut firesc ţinând cont că şi Imperiul ţarist, şi Imperiul otoman şi Uniunea Sovietică au iubit Basarabia, doar că amorul nu era întotdeauna consimţit!) ci pe tărâmul « afacerilor interne » !

Autorul inscripţiei, în înţelepciunea lui molcomă şi împăciuitoare, a găsit de cuviinţă să de-contextualizeze apelul la memorie şi să reconcilieze a priori orice prejudecată, ură şi părtinire. O astfel de memorie, rafinată şi curăţită de detalii, păstrată celor căzuţi la datorie, deci evident nu din pricina exceselor şi opţiunilor personale, nu poate fi decât veşnică.

Moldova este o patrie recunoscătoare, dar cine, totuşi, îi merită recunoştinţa?

Petru Dumitriu

DO vine de la Dumnezeu

25 Iul

… lumina ascunsă în umbra culorilor …

Puţini dintre amatorii de cuvinte încrucişate în careuri care folosesc “ut” ca veche denumire a notei muzicale “do” îi cunosc originea. Aidoma amatorilor de înjurături şi vorbe grele încrucişate în televizoare, care nu pricep înţelesul termenului „democraţie” . Nu ştiu la ce vă va folosi, dar mă simt dator să vă spun eu.

Datorăm denumirea notelor (nu toţi, maneliştii nu se pun: ei nu datorează nimic) unui călugar din ordinul benedictin, Guido d’Arezzo. A trăit în Toscana secolului XI, unde domneau, ca şi acum, regina Florenţa şi regele Chianti.

Însă Fratele Guido nu se ocupa ca noi, doar cu vizitatul muzeelor sau băutul vinului, nici cu felurite intrigi şi vicleşuguri (atât de necesare supravieţuirii în Evul Mediu). Sfinţia sa compunea imnuri. Pe care, întrucât partidele politice şi echipele de fotbal nu existau, le închina Domnului şi Sfinţilor creştini.

Numele primelor şase note care aveau să fie folosite în muzica franceză şi italiană au provenit din primele silabe ale versurilor latineşti dintr-un imn dedicat Sfântului Ion.

UT qeuant laxis

REsonare fibris

MIra gestorum

FAmuli tuorum

SOLve polluti

LAbii reatum

Sancte Iohannes.

Cum noi de la Rîm ne tragem, sunt convins că aţi înteles deja despre ce este vorba. Totuşi, concetăţenii noştri unguri, care n-au avut şansa să fie ocupaţi de  Imperiul Roman şi a trebuit să ocupe ei pe alţii, au dreptul la o tălmacire aproximativă:  „pentru ca servitorii tăi să cânte, cu corzile lor libere, minunea faptelor tale, îndepărtează păcatul de buzele lor nedemne, Sfinte Ion”.

În secolul XVI, gamei i se va adăuga SI, adică iniţialele de la Sfântul Ion.  Lucrarea credinţei se va desăvârşi prin înălţarea  lui „ut” la rangul de „do” provenit, prin aceeaşi tehnică, de la Dominus (Domnul). Ai dracu’ nemţi (scuzaţi expresia, mai ales în context), au considerat pesemne că se face risipă de litere şi au mers pe economie de material, numind notele C,D,E,F,G,A,H. Ai zice că nu se poate face muzică cu aşa ceva, dar, mă rog, germanii şi austriecii s-au descurcat foarte bine cu ele, între noi fie vorba…

Englezii au îmbrăţişat şi ei acelaşi sistem, dar pentru a marca distanţa lor de-o mânecă faţă de restul continentului, l-au înlocuit pe H cu B. Încurcă-i, Doamne !

Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat de opera muzicală a Fratelui Guido. Cam târziu, dar încă mai pot îndepărta păcatul de buzele mele nedemne. Băiat de la ţară fiind, credeam, ascultându-l pe un frate al bunicii, fără conservator, că notele gamei vin de la arpegiul:

DOr MI-e de FASOLe fierteeeee, de FASOLe fierte MI-e DOooooor !

Petru Dumitriu

Cât de blondă era Marilyn Monroe?

24 Iul

… făpturile raiului alungate în imaginaţie…

 

Aduceţi-vă aminte că pe vremea de dinainte de tulburările din decembrie, blondele erau păsărici rare în România. Ici nişte unguroaice, colea nişte săsoaice, mai la vale nişte ucrainene, nepunând desigur la socoteală turistele de litoral, poloneze, cehoaice sau redegiste, cum cu drag li se spunea pe vremea aceea.

Dar înapoierea şi obscurantismul au făcut loc, sub presiunea maselor, progresului şi liber-schimbismului care aveau să aducă pe nesimţite schimbarea năravurilor şi a părului. Vorbesc de părul din cap, care şi-a câştigat libertatea de a-şi lua orice culoare îi trece prin el şi, mai presus de toate, cea blondă. Aşa că s-au înmulţit blondele mai ceva ca gândacul de Colorado şi s-au umplut mahalalele de sirene şi walkyriţe galbene, nu neapărat mlădii ca spicele de grâu. Toate astea pe fondul avansurilor incontestabile ale industriei de coloranţi şi îngrăşăminte chimice. S-a ajuns atât de departe şi de sus cu blondele, că a devenit inevitabilă numirea celor mai de frunte în binemeritate locuri în guverne de prea largă reprezentativitate.

Dar, în ciuda molimei actuale de gălbeneală şi a derutei bancurilor incorecte politic cu blonde sărace cu duhul, cine a rămas blonda supremă, modelul modelelor şi amantă de familii prezidenţiale? Desigur, aţi ghicit din prima (pe blogul de faţă nu intră chiar fitecine): Marilyn Monroe.

Pe care o comemorăm cu virilă tandreţe, la numărarea celui de-al cincizecilea ghiocel în buchetul adunat după trecerea în nemişcare a trupului ei, binecunoscut multor contemporani.

Aflu însă cu uimire* că Marilyn Monroe era, de la mama ei, şatenă toată ziua. Cum ar fi să fie, de la mamele lor, mai toate fetele noastre, din popor, dacă nu ar fi venit zavera să dezindustrializeze frizerii şi coafezele şi să ne procopseasca cu … stilişti.

Săraca Marilyn uita că soluţia care o făcea atât de blondă pe fond şaten era rudă apropiată cu un robust 30 la sută acid sulfuric: vitrion curat, nene Iancule! A purtat perucă în ultima parte a vieţii şi cu perucă s-a prezentat şi la Judecata de Apoi.

Dar, mă întreb, acolo, În Cele din Urmă, fetele nu-şi scot perucile de pe cap când intră, aşa cum ne scoatem noi, băieţii, căciulile?

Petru Dumitriu

* de la Françoise-Marie Santucci, „Monroerama”, Editions Stock, 2012

Manifest împotriva crispării

21 Iul

Bună ziua pe toata durata ei şi la toată lumea!

Sper că nu sunteţi în timpul programului de lucru: nu aşa se construieşte capitalismul, viitorul luminos al pomenirii! Şi nu vă neglijaţi familia ca să vă zgâiţi la bloguri!

Totuşi, dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut, închideţi afurisitul de televizor şi veniţi cu toţii, cu mic cu mare, pe blog.

Măcar aici vorbim frumos, nu suduim, nu terfelim oamenii, nu minciunim, nu bruftuluim! De bârfit, mai bârfim, dar nu cu rea intenţie. Stăm şi noi de vorbă ca oamenii, pe marginea şanţului. Mai o glumă, mai o cugetare, mai o întâmplare, totul este să nu ne enervăm. Viaţa este mai frumoasă decât ne lasă să înţelegem vestitoarele care ţipă la noi de pe micile ecrane.

Gazda blogului – sărut mâna , cucoană! – mă sfătuieşte să spun motivele pentru care fac acest exces.

Ei, iaca, nu ştiu! Om vedea! Totul este să nu mă iau eu prea în serios.

Domniile voastre, însă, da!

Petru Dumitriu