Lucian Boia: la ce servește istoria?

Alex IVANOV: Gânduri de teracotă

 

Lucian Boia se întreabă, în cea mai recentă carte a sa*, dacă România nu este cumva o “țară defectă”.

O întrebare la care nu este greu de improvizat un răspuns. Dificil este însă a detecta defecțiunea, pentru a ști unde trebuie reparații sau înlocuite piesele nefuncționale. Bine că nu vorbim despre un popor defect, pentru că atunci ne-ar fi mai greu să-l înlocuim. Un import masiv de nemți ar fi cam scump și ne-ar da balanța comercială peste cap. Secuii sunt gratuiți, ce-i drept,  dar nu suficienți, chiar dacă i-am număra de mai multe ori, cu tot cu steagurile respective.

Lucian Boia este cel mai cunoscut istoric român în strainătate. Prin urmare, se cuvine să-i luăm afirmațiile în serios. La urma urmelor, istoria n-o fi știință, dar este totuși o disciplină academică. Doar că nu se exprimă prin legi imuabile, ci se rescrie din vreme în vreme, în funcție de direcția vântului.

Paradoxal, cu cât sunt evenimentele mai îndepărtate iar izvoarele istorice mai puține și mai greu de interpretat, cu atât ni se par mai certe. Deja multe mituri și legende au trecut cu cățel și purcel de la literatură la istorie și s-au instalat confortabil pe rafturile certitudinilor.

Dimpotrivă, cu cât evenimentele sunt mai aproape de noi, cu atât ele sunt mai ambigue. În abundența de informații și mărturii nu mai suntem capabili să distingem între fapte și semnificația lor, pe de o parte, minciuni și manipulare, pe de altă parte.

Iacătă, putem băga mâna în foc că Mucius Scaevola și-a băgat mâna în foc înaintea erei noastre, dar nu știm cine a tras foc cu foc în decembrie 1989. Iar de izvoare istorice nu am dus lipsă atunci. Bunăoară izvoare televizate direct la fața locului și interpretate cu talent de regizori, actori și poetul Mircea Dinescu, care se făcea că lucrează. Plus alți martori luptători – cu vremea tot mai mulți – care au participat fie direct la revoluție, fie direct la drepturile care aveau să li se cuvină.

Cu tot respectul față de Lucian Boia, în reflecțiile asupra indispozițiilor de care suferă România, el nu face decât să confirme paradoxul.

Să mă explic! „De ce este România altfel?” are 16 capitole, nepunând la socoteală prologul și epilogul, dar în fond are două părți.

În prima parte se exprimă istoricul, de la înălțimea autoritară a cunoașterii sale, cu explicații convingătoare și greu de contestat. Iată câteva dintre ele, unele formulate memorabil:

•  Întarzierea politică, instituțională și  culturală a statelor românești („Evul  Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit”)
•  Situarea perpetuă la periferie, fie a Imperiului Roman, fie a celui Bizantin, fie a Occidentului („o zona „vagă” a continentului, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră”)
• Dependența de împrumuturi și imitații  („Toate modelele culturale sunt de import”)
• Slăbiciunea, în ciuda autoritarismului, a statului care nu punea principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra celor personale și de grup („…în  fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară…”).

Urmează explicarea complexelor de inferioritate și a formelor fără fond, constante ale evoluției României în perioada sa de modernizare, și prăbușirea democrației în perioada interbelică. Ca și oportunismul alunecos pe planul alianțelor internaționale, trei pași la stânga binișor și alții trei la dreapta lor, care au condus, crede istoricul, la pierderea credibilității și a onoarei. (Apropo, nu credeam că mai apuc să aud pe cineva vorbind despre onoare în România!)

Convertirea masivă la comunism primește o explicație inteligentă: „s-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior”. Obișnuința obedienței față de putere și duplicitatea sunt înfipte în insectarul continuității lor istorice, risipindu-se iluzia că au venit o dată cu comunismul și aveau să plece odată cu acesta.

Și uite-așa Lucian Boia ne aduce din istorie în prezent. În partea a doua, ilustrul istoric pierde din serenitatea studiului academic și coboară spășit la nivelul străzii, al cetățeanului de rând, care constată simptomele dar nu are tratament. Cu o construcție anecdotică déjà vu (mineri, diplome pe bani, plagiate, emigrare, frunză verde, gunoaie, țigani, referendumuri), Lucian Boia ne scoate din bibliotecă și ne retrimite la televizor. Observă și domnia sa ce observăm și noi, înțelege cât înțelegem și noi.

Redutabilul autor devine contemporanul nostru, la fel de resemnat în a accepta, fără speranță, ceea ce descrie atât de bine:

„În spațiul acesta de tranziție, de anevoioasă, de nesfârșită tranziție, se întinde, triumfătoare, mahalaua”.

E adevărat că Lucian Boia recunoaște că nu are soluții, iar competența sa, ca istoric, se oprește la ziua de azi. Dar parcă franchețea asta nu mă încălzește.

Oare chiar să nu mai servească la nimic istoria?

*De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012.

© Petru Dumitriu

Publicitate

Regele Carol al III-lea al României

Se dedică Dianei, de ziua ei

Așa cum ați luat aminte, distinși cititori, acest blog nu face politică. Cât despre știință, mai tachinăm, nu-i așa? În cele ce urmează despre știință este vorba, nu vă lăsați înșelați de aparențe.

Mai precis, am prioritate în a vă aduce la cunoștință o nouă descoperire a unui grup de cercetători britanici. Da, da, este vorba despre acel cunoscut grup de cercetători britanici care testează zilnic noi metode de a face lumea mai bună și mai de dreapta. Aproape nimic din ceea ce trebuie experimentat nu le scapă.

Așa se face că, într-o bună zi, au auzit că românii sunt puțin cam agitați și că nu sunt multumiți de șefi! În căutarea unei soluții, prin analogie cu căutarea de neveste și bărbați potriviți pe Internet prin programe și softuri de calculator, ei au compus un algoritm care să socotească ce conducător ar fi de dorit să o ia pe România de braț și s-o ducă la altar.

Nu intrăm în amănunte pentru că am fi depășiți de datele statistice, reperele istorice, sondajele, vorbirile și talk-show-urile pe care grupul de cercetători britanici le-a pus la bătaie prin calcule de regresiuni liniare, puncte de inflexiune, funcții exponențiale, ecuații trigonometrice, statistici inferențiale.

Trecem direct la rezultatul ieșit din calculator și acesta este Regele Carol al III-lea, cunoscut în prezent sub numele de Prințul Charles de Țara Galilor și fost soț al fostei Prințese Diana. În expunerea de motive a descoperirii lor, cercetătorii britanici dezvoltă argumente imbatabile.

Argumentul onomastic

România a mai avut doi regi Carol, și vorba ceea, cum ar fi spus primul dintre ei, aller guten Dinge sind drei.  I-a mers bine cu Karl, de ce să nu-și încerce șansa cu Charles, amândoi Carol pe românește. Poporul este obișnuit și are deja pregătit adjectivul carlist.

Argumentul profesional

Prințul Charles este foarte competent în funcția actuală de moștenitor al tronului Regatului Marii Britanii pe care o ocupă de 61 de ani. Este drept că meritele profesionale și experiența îl recomandă pentru avansare la actualul loc de muncă, dar cercetătorii britanici estimează că nu mai apucă. Titulara postului, să-i dea Dumnezeu sănătate și putere de conducere, se ține foarte bine și e musai să depășească recordul mondial de șezut pe tron al Reginei Victoria. Și nu ar fi păcat să se irosească talentul și pregătirea monarhică a Prințului Charles, viitor Carol, în așteptarea unui moment care ar putea să vină prea târziu, ca medaliile de merit pentru soldații americani căzuți la datorie în Afganistan?

Argumentul cartografic

Marii Britanii nu i-ar pica deloc rău asocierea la guvernarea țărișoarei noastre de la periferia Europei, fiind la rândul ei situată tot la marginea hărții. Pe ea o desparte de restul continentului Canalul Mânecii, pe România, zic cercetătorii britanici, autostrăzile.

Argumentul geografic

Regina mai guvernează peste vreo duzină de insule printre care Saint Lucia, Saint Vincent și Grenadines, Saint Kitts și Nevis, frumoase nimic de zis, cu plaje și nume de sfinți, dar așezate, în pofida numelor, pe unde și-a înțărcat dracul copiii, ca să ne exprimăm așa. Nu i-ar fi mai la îndemână să vină în concediu la băiat, la Neptun?

Argumentul scoțian

Mâine-poimâine, au cumpănit cercetătorii britanici, scoțienii nu vor avea altceva mai bun de făcut și vor vota despărțirea de Regatul până atunci Unit. Se pune întrebarea, ce vor face cu surplusul bugetar? Se știe din bancuri că scoțienii sunt cei mai zgârciți dintre europeni și este exclus să accepte un deficit. Cum românii erau cei mai cinstiți dintre traci, este aproape sigur că țara se va umple de investitori scoțieni, încurajați de Regele Carol, în prezent Prinț Charles, care se va strădui să fructifice cât mai mult din economiile acelora. Iar cimpoaie să le cânte la aeroport s-or mai găsi prin vreun muzeu de etnografie.

Argumentul politic

România nu-și va mai bate capul cu alegeri, cu referendumuri de demitere, nu se va mai certa, ca la ușa cortului, cu Curtea Constituțională. Pe deasupra, prințul vorbește mai bine engleza decât vorbesc românii româna la televizor. În fine, poporul va avea parte la Bruxelles de conversație adevărată, King’s Speech, slavă Domnului! Să mai îndrăznească Barroso să mai trimită liste și Sarkozy să mai ridice nasul pe sus când îi vorbește țara românească prin reprezentantul său!

Argumentul gastronomic

Pentru România ar fi mană cerească. Win-win situation! Britanicii vin cu prințul și cu prestigiul, ea vine cu vinul și mâncare de la țară. Rușii nu mai vin, pentru că au cumpărat deja pe Chelsea. Prințul Charles este ecologist, românii nu, dar verzi sunt. Îi place la țară, are casă acolo, cum au și politicienii noștri mai gospodari, știe și el acum ce este un mic și o ciorbă de burtă.

Argumentul strategic

Se face parțial și Axa la care se jinduiește de mult, deocamdată pe tronsonul București – Londra, cu haltă la Deveselu. România cucerește o nouă piață de desfacere pentru exporturile de romi, iar Marea Britanie una pentru cetățenii englezi care iubesc extrem de mult copiii, conform tradițiilor insulare confirmate și de BBC.

Argumentul dinastic

Prințul Carol, actualmente Charles, are băiat moștenitor la tron, pe ăla micu’, Prințul Haralambie, în prezent Harry. Sunt toți verișori de-ai treilea cu regele Mihai, așa că românii vor scăpă de grija viitorului și de stressul succesiunilor. Mă rog, cu excepția notabilă a prinților din viitoarea opoziție, Radu și Paul.

Argumentul infrastructural

Baza materială este disponibilă. Are nevoie doar de mici retușuri onomastice. Palatului Elisabeta i se va spune a II-a, Parcului Carol i se va spune al III-lea, Palatului Regal i se va spune tot așa.  Și românii își vor putea lua, în absența lui Nicolae Ceaușescu, revanșa istorică, plimbând-o regina Elisabeta a II-a în caleașcă, prin Piața Palatului și Piața Universității, pe la botul cailor de sub Carol I și Mihai Viteazul.

*  *  *

P.S. Parcă văd scena! Domniile voastre, nu? Nu știu dacă v-ați lăsat convinși, dar un lucru este cert: sunt dați dracului, cercetătorii ăștia britanici, pe toate le știu!

Cum Dumnezeu se face că nouă nu ne-a dat prin cap?