Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Publicitate

Cât de blondă era Marilyn Monroe?

… făpturile raiului alungate în imaginaţie…

 

Aduceţi-vă aminte că pe vremea de dinainte de tulburările din decembrie, blondele erau păsărici rare în România. Ici nişte unguroaice, colea nişte săsoaice, mai la vale nişte ucrainene, nepunând desigur la socoteală turistele de litoral, poloneze, cehoaice sau redegiste, cum cu drag li se spunea pe vremea aceea.

Dar înapoierea şi obscurantismul au făcut loc, sub presiunea maselor, progresului şi liber-schimbismului care aveau să aducă pe nesimţite schimbarea năravurilor şi a părului. Vorbesc de părul din cap, care şi-a câştigat libertatea de a-şi lua orice culoare îi trece prin el şi, mai presus de toate, cea blondă. Aşa că s-au înmulţit blondele mai ceva ca gândacul de Colorado şi s-au umplut mahalalele de sirene şi walkyriţe galbene, nu neapărat mlădii ca spicele de grâu. Toate astea pe fondul avansurilor incontestabile ale industriei de coloranţi şi îngrăşăminte chimice. S-a ajuns atât de departe şi de sus cu blondele, că a devenit inevitabilă numirea celor mai de frunte în binemeritate locuri în guverne de prea largă reprezentativitate.

Dar, în ciuda molimei actuale de gălbeneală şi a derutei bancurilor incorecte politic cu blonde sărace cu duhul, cine a rămas blonda supremă, modelul modelelor şi amantă de familii prezidenţiale? Desigur, aţi ghicit din prima (pe blogul de faţă nu intră chiar fitecine): Marilyn Monroe.

Pe care o comemorăm cu virilă tandreţe, la numărarea celui de-al cincizecilea ghiocel în buchetul adunat după trecerea în nemişcare a trupului ei, binecunoscut multor contemporani.

Aflu însă cu uimire* că Marilyn Monroe era, de la mama ei, şatenă toată ziua. Cum ar fi să fie, de la mamele lor, mai toate fetele noastre, din popor, dacă nu ar fi venit zavera să dezindustrializeze frizerii şi coafezele şi să ne procopseasca cu … stilişti.

Săraca Marilyn uita că soluţia care o făcea atât de blondă pe fond şaten era rudă apropiată cu un robust 30 la sută acid sulfuric: vitrion curat, nene Iancule! A purtat perucă în ultima parte a vieţii şi cu perucă s-a prezentat şi la Judecata de Apoi.

Dar, mă întreb, acolo, În Cele din Urmă, fetele nu-şi scot perucile de pe cap când intră, aşa cum ne scoatem noi, băieţii, căciulile?

Petru Dumitriu

* de la Françoise-Marie Santucci, „Monroerama”, Editions Stock, 2012