Arhiva | Societate RSS feed for this section

Marx, contemporanul lor

5 mai

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.

Reclame

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 iul.

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Moment poetic : enigme la frontiere

8 iul.

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Pionul a murit, trăiască regele!

25 iun.

 Sah Mihai

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu

Prospeţime de gradul doi

28 ian.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 1. Cei care, preocupaţi de grijile cotidiene ale îndreptării naţiunii spre o direcţie şi mai bună, nu au citit încă Maestrul şi Margareta, au multe motive s-o facă. Mă opresc asupra unuia singur, important pentru acei compatrioţi care împărtăşesc anumite valori, respectiv sunt mai curând hrănaci decât dispreţuitori ai plăcerilor stomacului, într-o ţară eminamente agrară.

2. Într-o pilduitoare scenă din romanul numit mai sus, bufetierul Andrei Fokici se prezintă în audienţă la diavolul în persoană, întruchipat, într-o ipostază mai agreabilă şi ameliorată estetic, de Woland, un profesor de magie, străin. Motivul iniţial al întâlnirii cu cel de jos – genul de întâlniri pe care cei mai mulţi dintre noi le-am evita, dacă am avea de ales – era transformarea neaşteptată a unei monede în hârtii fără valoare, incident de care magul nu mai era deloc străin[1].

Deşi, prin expresii maliţioase şi oarecum nedrepte precum ‘banul e ochiul dracului’, i se atribuie necuratului un interes excesiv[2] pentru acest furnizor controversat de fericire, conversaţia nu avea să se concentreze asupra banilor pierduţi de bufetier, ci asupra practicilor gastronomice necurate ale acestuia.

3. En gros, Woland îl ia la trei păzeşte pe interlocutor pentru mâncarea stricată pe care o servise mai deunăzi la bufetul al cărui şef era. Dincolo de caracterul deplorabil al mefistofelicului personaj, pe care l-am resimţit şi noi vreodată în viaţă, ori de câte ori şi-a băgat coada, să recunoaştem că, în împrejurările date, poziţia sa era perfect compatibilă cu a unui activist onorabil al Asociaţiei pentru protecţia consumatorului.

En détail, reproşul adus bufetierului era că servise clienţilor mai puţin avizaţi, carne de nisetru şi brânză stricate.[3] Pârâtul încerca să se dezvinovăţească în spiritul dictonului latin care nu recomandă dispute pe tema gusturilor şi a culorilor. Împieliţatul era însă categoric când opina, de exemplu, că brânza nu trebuie să fie verde, ci albă, constatare valabilă la vremea scrierii romanului ca şi astăzi.

În fine, în faţa argumentelor – imbatabile, trebuie să recunoaştem, în ciuda antipatiei pe care i-o purtăm în mod firesc maleficului protagonist – Andrei Fokici dă vina pe parteneri, cum facem mulţi dintre noi când suntem prinşi la înghesuială:

ni s-a trimis carne de nisetru cu gradul doi de prospeţime!’.

4. Profesorul de magie îi dă un verdict fără replică, rămas în istoria literaturii şi a alimentaţiei corecte, pe care îmi permit să-l reproduc cu trimiterile şi referinţele de rigoare, pentru ca atunci când voi ajunge ministru de ceva să nu pot fi acuzat de plagiat:

‘Prospeţime de gradul doi, uite ce prostie! Prospeţimea este una singură, de gradul întâi. Iar dacă această carne de nisetru e de gradul al doilea, atunci înseamnă că e deja împuţită!’[4]

În ciuda resentimentelor fireşti, trebuie să-i dăm, pentru ultima dată, dreptate celui viclean. Un peşte stricat este de nedorit oriunde s-ar afla, în sufrageria noastră, pe raftul de la Carrefour, sau la bufetul lui Fokici. Cu atât mai mult cu cât noi ştim, în principiu, că peştele de la cap se împute, chiar când nici prin ADN, nici prin DNA investigaţiilor nu li se dă de cap.

5. Iar dumneavoastră, distinşi cititori, înainte de a face vreun comentariu răutăcios, se cuvine să înţelegeţi că evocarea acestui scurt episod literar, dar care, vai!, ar putea avea loc aievea, vizează exclusiv dieta sănătoasă şi hrănirea raţională, în sectorul public şi în cel privat.

Dezmint categoric, pe această cale, pe cei care vor încerca, fără temei, să extrapoleze verdictul tartorului la sfera politicului. Îi desfid pe eminenţii analişti care ar putea crede că facem aluzii critice la:

  • partide cu gradul doi de prospeţime, formate din elemente reciclate de la pubelele altor partide;
  • politicieni consumaţi şi digeraţi în meniuri parlamentare anterioare, dar reintroduşi în lanţul trofic cu etichete noi;
  • miniştri expiraţi în vechi guverne care nici măcar nu se dau de trei ori peste cap şi se preschimbă în consilieri verzi, dornici de fotosinteză la lumina palatelor;
  • foşti demnitari ale căror fişiere au fost arhivate demult pe computerele populaţiei cu drept de vot, dar care sunt reactivate fără un rost anume;
  • promisiuni de guvernare cu iz de stătut, rămase pe fundul campaniilor electorale precedente, dar repuse, cu gradul doi de prospeţime, sub nasul alegătorilor!

6. Noi, prin gura eroilor lui Bulgakov, ne-am referit doar la brânza verde şi nisetrul urât mirositor, nu la parfumul mereu proaspăt al demagogiei.

Honni soit qui mal y pense!                

© Petru DUMITRIU

__________________________________________________ 

[1] Astfel de incidente sunt cu desăvârşire necunoscute fericiţilor cititori din avansatul secol XXI, când am trecut de la bani de hârtie la bani de plastic, iar onestitatea bancherilor şi a fondurilor de investiţii a atins cote fără precedent.

[2] Potrivit altui curent de opinie liber exprimată, nici slujitori ai Celui de sus de la Banca Vaticanului nu disprețuiesc în suficientă măsură farmecele irezistibile ale conturilor bine alimentate. Dacă nu cumva vor da de dracu’, iertată-mi fie vorba nepotrivită în context, cu reformele lui Papa Francisc cel nou!

[3] Tradiţie transmisă, cu osteneală şi sacrificii, din tată în fiu, din bufet în supermarket, până în zilele noastre.

[4] Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Editura Adevărul 2011, traducere şi note de Antoaneta Liliana-Olteanu, pagina 238.

 

 

Tăcerea zmeilor

14 ian.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

Candoare totalitară: omagiu lui George Orwell

19 feb.

Gratii dupa gratii

Condamnarea la moarte pentru trădare a unui membru al elitei politice a tulburat o dimineață liniștită într-o țară îndepărtată. Evenimentul a fost relatat de presa românească, dar cam în grabă. S-a notat semnificația represivă, dar nu a fost remarcată statura impozantă  a limbajului comunicatului în care se consemnează, de către agenția oficială de presă, faptele.

Comunicatul[1] în cauză merită un bob zăbavă, mai ales dacă îl citim în chip de omagiu postum adus lui George Orwell. Scriitor care nu a luat premiul Nobel nici pentru literatură, nici pentru pace, dar pe care posteritatea l-a consacrat ca pe cel mai profetic autor de ficțiune politică, un fel de Jules Verne al totalitarismului.

Limba se cuvine să fie creația comună a poeților și a muncitorilor manuali”, spunea Orwell. Textul comunicataului este atât de orwellian încât ne luăm libertatea de a presupune că profeția s-a împlinit.

2. Ne-am obișnuit să atribuim expozeelor politice – exagerând, desigur – scăpări de demagogie (de cele mai multe uneori inevitabile), ipocrizie (ici și colo, când căutarea tenace a binelui colectiv este ușor stânjenită de interese personale) și chiar minciuni (dar, e bine de știut, numai în cazuri de extremă necesitate).[2]

Comunicatul nostru nu urmează această linie ambiguă. El aduce poporului explicații limpezi asupra motivului pentru care numitul J., lider de partid și, implicit, de stat, precum și unchi prin alianță al dinastiei conducătoare, a fost condamnat pentru trădare și executat prin – scuzați-mi expresia populară – dare la câini.

„După ce au ascultat raportul ședinței lărgite a Biroului politic […] oficialitățile și populația întregii țări au cerut cu mânie ca elementele complotiste anti-partinice și anti-revolutionare să fie judecate cu asprime.”

Nici că se putea ceva mai convingător! S-ar putea doar obiecta că explicația nu era necesară de vreme ce poporul mânios ceruse condamnarea, nu altcineva.

Redactorii, onești, au ținut însă să repete adevărul, făcându-se ecoul aceluiași Orwell: „În vremuri de minciună universală, a spune adevărul este un act revoluționar”. Or, revoluția este preocuparea de căpătâi a partidului și statului care fac obiectul amabilei dvs. atenții. Acest aspect nu putea să scape unor autori onești.

3. Cititorii generos dotați cu perspicacitate sau doar cum multă experiență vor spune că adevărul este ultimul lucru la care dictatorii și regimurile totalitare ar face recurs. Și, trebuie să recunosc, ei au cu prisosință dreptate. Dar nu acum, nu aici.

Pentru că numai adevărul este prezentat în expunerea motivelor  care au determinat aspra judecată.

Judecați și domniile voastre: nu se pretinde că mortul a întinat idealurile nobile ale socialismului sau că făcea parte din societatea ticăloșită, ci ni se spune pe șleau că J. tânjea după putere, lucru nejustificat de vreme ce nu se afla în opoziție.

„… a comis tripla trădare de neiertat de a interveni pe calea succesiunii la conducere, ascuțind securea războiului, în timpul unei importante discuții cu privire la respectul cuvenit lui KJU în calitate de succesor unic al lui KJI ca răspuns la dorința unanimă a ansamblului partidului, armatei și poporului.”

„ … a adunat forțe indezirabile […] pentru a comite crima hidoasă care constă în a răsturna statul prin tot felul de intrigi și metode demne de dispreț cu ambiția nebună de a pune mâna pe puterea supremă în partid și în stat.”

Am putea trece cu vederea metodele demne de dispreț, dar nu și ascuțirea securii în timpul unei importante dezbateri. Trebuie să recunoașteți și dvs. că faptele sunt grave și în cazul că ne-am opri aici cu constatările.

4. Dar comunicatul agenției de presă merge mai departe și ne întoarce cuțitul în rană, când constată lipsa unor trăsături de caracter esențiale pentru ascensiunea în politică, cum ar fi să-ți iubești necondiționat și în orice împrejurare șefii.

„Nu merita în nici un fel încrederea politică și bunăvoința de care s-a bucurat din partea incomparabililor mari oameni de la Muntele Paektu[3].  Este o obligație elementară a oricărei ființe umane să răspundă încrederii prin simțul datoriei, iar bunăvoinței prin loialitate.”

„ Când a văzut toți participanții aclamând cu un entuziasm care făcea sala de conferințe să se cutremere, [J] s-a comportat cu aroganță și insolență, refuzând să se ridice de pe scaun și aplaudând fără entuziasm, ceea ce a provocat un resentiment considerabil al poporului nostru”.

Cu riscul de a vă stârni mustrări de constiință, vă întreb: nu-i așa că și noi ne surprindem că aplaudăm adesea fără entuziasm? Nu refuzăm uneori să ne ridicăm de pe scaunele pe care ne-au așezat partidul și statul?

5. Dar demonstrația vinovăției nu se limitează la abaterile de la deontologia congreselor de partid.  Consecințele acestui deviaționism al lui J. nu au întârziat să se facă simțite în actiunile practice, constructive, menite să asigure propășirea nației. Iată, de pildă, un pasaj din comunicat în care veți recunoaște prevalența stilistică a muncitorilor manuali:

„A fost atât de neobrăzat încât să împiedice fabrica de țigle de la T. să ridice un monument  sub formă de mozaic înfățișându-i pe KIS și KJI dând îndrumări pe teren. Mai mult decât atât, a refuzat cererea unanimă a personalului Unității Forțelor de Securitate Internă a Poporului […] care dorea să înalțe în fața comandamentului său un monument de granit pe care era gravat un autograf al lui KJU. A împins obrăznicia până la a ordona unității să ridice monumentul într-un colț umbros”.

Toate ca toate dar, mărturisesc, nici eu nu pot să-mi imaginez un gest mai mârșav de trădare a unui monument decât amplasarea lui într-un colț umbros.

„Aceste fapte dovedesc încercarea sinistră și premeditată de a crea iluzia idolatrizării propriei sale persoane de a trece drept cineva aflat deasupra liniei partidului.”

Iată o transpunere pe cinste a principiului „nimeni nu este mai presus de lege” într-o ecuație a puterii asumată cu candoare, în care liniei partidului i se stabilește locul cuvenit în geometria politică.

6. Intr-un efort lăudabil de prezentare obiectivă a situației, comunicatul recunoaște totuși unele merite ale celui mâncat de câini, cum ar fi, spiritul de inițiativă….

„A luat inițiativa propagării virusului indolenței, neglijenței și indisciplinei în societate”[4].

… sau locul său incontestabil în ierarhia mondială, într-un domeniu de specialitate atât de competitiv:

Toate aceste fapte dovedesc limpede că J. est un trădător fără egal în lume.”

7. Într-un final flamboiant, poeții din echipa de redactare a comunicatului iau locul muncitorilor necalificați și își pun propria amprentă stilistică și gnoseologică:

Nu contează câtă apă va curge pe sub poduri, nu contează numărul generațiilor viitoare, descendența  de la Paektu va rămâne neschimbată și de neînlocuit. Partidul, statul, armata și poporul nu cunosc pe nimeni alții decât pe KIS, KJI și KJU.”[5]

Dacă ar citi comunicatul, George Orwell ar fi mândru de discipolii săi de la agenția centrală de presă și s-ar întoarce în mormânt.

Așa mai zic și eu posteritate!


[1] Am citit comunicatul complet într-o traducere în limba franceză, « L’Exécution d’un traitre à la patrie », Le Temps, 19 decembrie 2013.

[2] Cum ar fi crizele, perioadele de dinainte de alegere, cele de după, și transmisiile televizate.

[3] Dacă aveți răbdare veți afla într-o viitoare notă de subsol cine sunt « incomparabilii oameni mari de la Muntele Paektu ».

[4] Mă gândesc cu tristețe că la noi nu se știe cine a luat această inițiativă.

[5] Vedeți? Nu a curs apă multă pe sub poduri și ați și aflat!