Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (II)

Acest articol este dedicat elevilor care participă

la Festivalul International al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

De ce sunt măgarii măgari?

Măgarii sunt și ei candidați redutabili la bunăvoința marelui istoric, atenție pe care o merită, din câte ni s-a dat a înțelege, de la intersecțiile lui cu politica internă, din care s-a inspirat.

• Măgarul nu e viteaz pentru că din pielea lui se fac tobe, nici vițelul nobil fiindcă dă pergamentul, pe care se scriu diplomele de noblețe.

• Măgarul e încredințat că el conduce turma și că pastorul e argatul lui.

• Energia măgarului se arată numai când nu vrea să se miște din loc.

• Măgarii nu suferă comanda: ei stau pe loc întâi pentru stăpân, merg apoi pentru plăcerea lor și se opresc a doua oară pentru dânșii.

• Să nu fii sociabil ca oaia și personal ca măgarul.

Totuși, s-ar zice, măgarii sunt mai ușor de tolerat decât porcii și se poate lucra cu ei.

• Mulți cred că pot îndrepta un măgar, scurtându-i urechile.

• Cel mai nobil măgar e cel mai puţin măgar.

• Altfel măgarul e un animal cu caracter.

Viaţa de câine

Câinii din aforismele lui Nicolae Iorga sunt personaje controversate. În primul rând, s-ar zice că latră mai mult decât mușcă, ceea ce nu e întotdeauna rău: oricare dintre noi am prefera să fim doar lătrați și nu mușcați. Dar lătratul este nepotrivit, aparent, și pentru muzică, și pentru poezie și pentru discursul politic.

• Câinii trebuie să cunoască un fel de oratorie a lătratului. Cutare javră de babă trebuie să exceleze și să stârnească cele mai mari urlete de aprobare și mârâituri de mânie. La încăierare, însă, să nu-l cauţi!

• Câinele care urlă nu combate muzica, ci pretinde s-o ajute.

• Câinele ca poet să-închină lunii urlând.

• Câinii care latră cred că trăsura n-are alt motiv să meargă înainte decât frica de dânșii.

Totuși, celui mai bun prieten al omului i se recunosc și calități precum consecvența și asumarea propriilor limite de competență.

• Câinele rău latră tot așa de tare și când are de aparat o ruină.

• Câinele e mai specialist decât atâția critici: și nu te latră decât în curtea lui.

Cea din urmă constatare ar putea fi benefică dacă am vedea-o pe burtierele televiziunilor în care toți invitații se cred enciclopediști.

Următoarele două reflecții necesită cred o explicație în plus pentru a se înțelege despre cine se vorbeşte. Coteiul este un câine de talie mică, dar cuvântul a căpătat un înțeles ușor peiorativ, motiv pentru care posesorii de cotei au inventat pentru ei diminutive dintre cele mai fistichii și nume pe măsură, cum ar fi Bubico. Ne-au rămas însă, grație generozității limbii române, două superbe expresii idiomatice: „A umbla ca un cotei” (a umbla fără rost) sau „Departe coteiul de iepure” ceea ce sugerează o „diferență mare între lucruri” (DEX dixit).

Prin cotei de manșon înțelegem un cățeluș de companie, musai crescut în apartament, antonim al dulăilor de curte (sau al celor care și ei au acces la dormitorul stăpânilor, și sunt îndreptățiți la nume pompoase, cum ar fi Bismarck, dulăul Papadopolinei.). Ca sinonim, am avut un exemplu oferit mai sus de Iorga: javra de babă (sic!). Cu această cheie a înțelepciunii veți înțelege ce vrea să spun autorul:

• E mai ușor să domesticești un lup decât să sălbăticești un cotei de manșon.

• Desigur, orice cotei de manșon e încredințat că e pus acolo pentru meritele sale și socoate că dulăul e aruncat cu dreptate la poartă, nemâncat, fiindcă e vițios și nu a avut educaţie.

Înainte de a ieşi din casă, reamintim că probabilitatea de a avea și purici pe lângă cotei rămâne valabilă, iar puricii au și ei mândria lor:

• Puricii se vor fi mândrind că elefantul nu e în stare a-i culege cu coșcogeamite proboscida.

• Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.

Să ne apreciem valorile

Îndepărtând-ne de grădină, vom ști, cu ajutorul altor aforisme, de cine trebuie să ne ferim …..

• Șarpele e odios nu pentru că mușcă, ci pentru că se ascunde ca să muște.

• Nici să muște nu se ridică șarpele târâtor.

….. și pe cine să admirăm:

• Cioc de pradă are și corbul, aripi pentru a zbura mai presus de toate prăzile numai vulturul.

• Nu te mira dacă vulturul nu se coboară la pomana de grăunțe pe care i-o arunci, și nu-i zi că e nerecunoscător.

• S-au văzut vulturi murind de foame, dar nici unul căutând-și hrana la poiata găinilor.

• Pentru că fluturul se preface în omidă, nu trebuie să urăști fluturul.

• Privighetoarea cântă pentru dragostea ei, iar canarul pentru durerea lui, deci nici pentru copacul tău, nici pentru cușca ta, nici pentru tine.

• Maimuța are nevoie de public și papagalul de învățător: privighetoarea nici de unul nici de altul.

• Vulpea, dac-ar fi mai mare, n-ar fi șireată.

• Oaia, încolțită de lup, crezu că are si ea dreptul de a ieşi urlând înaintea haitei de lupi. Nu mă întreba ce s-a petrecut cu dânsa.

Cască broasca mică gura mare?

Dacă porcii, măgarii, lupii, câinii, lupii, maimuțele și alte simpatice reprezentante ale regnului animal populează folclorul, proverbele și fabulele,  purtând atâtea semnificații și povețe, apariția broaștelor în aforismele lui Nicolae Iorga merită o atenție specială, nu doar pentru că sunt delicioase, dar și pentru că sunt greu de găsit în literatură și în restaurante. Iată două giuvaiere de ironie și expresivitate:

• Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.

• Broaștele stau în apă ca și peștii și pe lângă asta și cântă, dar tot nu le mâncă nimeni.

Îndrăznesc, la adăpostul acestor ultime două eșantioane, să reamintesc că aforismul și epigrama sunt cumva verișoare în familia prozei ultrascurte și se înțeleg foarte bine, după cum o dovedește și Festivalul Aforismului de la Tecuci. Cu intenția de a vă convinge, am tradus primul aforism referitor la broaște într-o epigramă. Încercarea moarte n-are!

Unuia care se supraevaluează

„Pe noi pescarii ne evită!”, clamau broaștele râioase.

„Oare de ce?” se întrebau, la umbra salciei pletoase,

În discuții cu vecina, o tăcută, dar amabilă plătică

Și tot ele-și dau răspunsul: “Cel mai sigur că de frică!”.

***

Nicolae Iorga se prezintă în aforismele sale, nu doar cele parcurse în acest text, ca un moralist destul de sever. Dacă e să considerăm “Cugetările” lui drept un mini-tratat de filosofie și morală, vom constata, de pildă, că prostia omenească este un subiect predilect de ironie și admonestare.

Dacă însă atributele conferite animalelor sunt drepte sau justificate, ori doar expresii ale unor clișee și prejudecăți, nu ne putem pronunța noi. Să lăsăm necuvântătoarele să-și exprime opinia!

© Petru Dumitriu

Publicitate

Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (I)

Acest text se dedică elevilor care participă la

Festivalul Internațional al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

Oameni și animale: afinități selective

A fost o vreme când populații și rase întregi de oameni erau considerate inferioare. Ce să mai vorbim despre bietele animale? În prezent, s-ar zice, animalele îşi iau revanșe istorice. Omul de Neanderthal a dispărut acum 40.000 de ani. Homo sapiens, căruia îi atârnă sabia lui Damocles deasupra capului, se preocupă mai serios ca oricând să-și conserve propria specie, prin solidaritate cu alte specii pe cale de dispariție. Chiar cu prețul de a submina credința în Darwin.

În vremea asta, unele animale privilegiate de soartă și-au dobândit ranguri neașteptate de noblețe emigrând din curți, cuști, cotețe și chiar cocini, în case și apartamente, unele bucurându-se de un confort superior mediei populației muncitoare. Pisicile au cucerit lumea prin intermediul Internetului și al sutelor de milioane de gură-cască. Păi, ce-ar fi toate aplicațiile generatoare de narcisism și devoratoare de timp, dacă nu ar exista pisicile să le omoare lenea intelectuală și plictisul?

Ba chiar am putea spune, cu doar puțină exagerare, că însăși superioritatea seminției umane este pusă oarecum la îndoială. Nu o spun eu. Luați aminte, de pildă, la Mark Twain:

„Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele”[1].

Admițând însă că Mark Twain era cam glumeț, haideți să-l ascultăm pe mult mai seriosul și nordicul Henrik Ibsen, al cărui aforism, dacă ar fi să-l supunem unui plebiscit în România, ar fi aprobat cu majoritate calificată:

„Este de neiertat că oamenii de știință torturează animalele. N-au decât să experimenteze pe jurnaliști și politicieni.”[2]

Scriitorul și filozoful Alfred A. Montapert nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, aducând în discuție argumente imbatabile:

„Animalele sunt demne de încredere, iubitoare, sincere în afecțiune, previzibile în acțiune, recunoscătoare şi loiale. Standarde la care cu greu se pot ridica oamenii.”[3]

Dar cred că ar fi nimerit să nu ne lăsăm intimidați de asemenea afirmații care ne-ar putea zdruncina convingerea strămoșească și nestrămutată privind supremația locului pe care ne-am cocoțat, ca oameni, pe scara evoluției.

Din această perspectivă, putem reveni la o atitudine de tandrețe față de animale, dovedită prin cultura noastră de la Esop încoace, prin care împrumutăm cu bunăvoință animalelor, comportamente, trăsături și caracteristici umane, bătând șaua ca să priceapă iapa. În felul acesta, cumva le atribuim moravurile și obiceiurile cele rele, pe de o parte, dar ne recunoaștem ca fiind componente ale aceleiași faune, pe de altă parte. Și asta dacă nu luăm în considerare fuga de răspundere a lui George Orwell, care transpune în lumea animalelor orori politice ale totalitarismului, pe care animalele nu le practică nici în junglă.

Dar nu mă voi referi la fabule, deși „Lupul moralist” și „Boul și vițelul”, delicioasele produse ale umorului și inteligenței lui Grigore Alexandrescu – ar putea fi săpate în marmură pe frontispiciul Casei Poporului – pentru că acest teren este bine și de mult timp cultivat. Și nici la „Ferma animalelor”, ale cărei previziuni le bat la scor pe cele ale lui Nostradamus.

Vă propun doar o incursiune în sfera incisivelor aforisme ale lui Nicolae Iorga care a folosit destul de frecvent motivele zoologice în reflecțiile sale cunoscute sub numele de „cugetări”.[4]

Povestea porcului

Dincolo de această disculpare, noi fiind chemați aici să aducem laudă aforismului, vom încerca să demonstrăm că cele din sfera faunei pot fi citite ca un fel de morală a fabulelor.

Să începem cu propriile noastre curți. Personajul predilect al sarcasmului lui Iorga este, poate nu vă surprinde, porcul, sacrificat în materie de imagine, pentru a sublinia disprețul față de anumite comportamente.

• Porcul, trecând pe lângă tine, te va murdări neapărat. Dar cât despre aceea, el nu va fi mai curat.

• Porcul capătă laude numai pe farfurie.

• La moartea porcului nu uiți să chemi prietenii, dar nu de jalea răposatului.

• Și pe porc îl taie, dar pentru asta el nu e un martir.

Iată câteva adevăruri simple pe care le-am putea cu greu contrazice, dar pentru a căror relevanță în lumea semenilor noștri nu ne permitem interpretări, lăsându-le la discreția cititorului.

Dând târcoale la coteț

În mod oarecum surprinzător, și populația cotețelor se bucură de observațiile pertinente, dar ceva mai îngăduitoare ale autorului.

• Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are și aripi și e și cuminte.

• De mii de ani găina nu bagă de seamă că lăudăroșenia ei te face să-i găsești oul.

• Găina furioasă nu e o pasăre de pradă.

• Găina taxează de ambiție orice dezmorțire de aripi.

S-ar zice că neajunsul capital al găinilor este veleitarismul nemeritat dar, în contextul valorilor contemporane, ambiția lipsită de temei ca și nevoia excesivă de comunicare găunoasă sunt prețuite drept virtuți.

Cât privește primul dintre următoarele două aforisme, în care Iorga nu mai recurge la sugestii subtile, ci ne trimite direct la analogii limpezi, mi-aș permite să observ că el a anticipat și apariția școlilor de literatură într-o vreme acum apusă, și pe cea a școlilor de vară ale partidelor politice, din vremurile acum răsărite.  Iar în privința celui de-al doilea, nu-mi permit nici o observație: avem critici literari făcuți pentru a studia asemănarea.

• Mă mir cum, urmând exemplul oamenilor, găinile n-au întemeiat școli ca să ajungă vulturi și privighetori.

• O anume specie de scriitori utilitari seamănă cu găinile care fac ouă pentru masa stăpânului, și nu pentru viaţa speciei lor.

Iar dacă țineți neapărat ca afirmațiile despre cocoși să fie transferate în sfera politicii, să remarcăm că, în ciuda malițiozității savantului, cocoșii vechi și noi au încă succes în alegeri, deși nu fac vreodată ouă.

• Cocoșul care nu crede că ziua o face el e încredințat că se face ziuă ca să-l audă lumea cântând.

• Cocoșul e mai frumos ca vulturul:  numai nu poate zbura!

© Petru Dumitriu

---

[1] În original: “The more I learn about people, the more I like my dog.”

[2] În traducerea engleză: “It is inexcusable for scientists to torture animals; let them make their experiments on journalists and politicians.”

[3] În original: “Animals are reliable, many full of love, true in their affections, predictable in their actions, grateful and loyal. Difficult standards for people to live up to.”

[4] Toate aforismele reproduse în acest text provin din volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1968. Câteva cuvinte au fost modificate pentru a corespunde normelor ortografice actuale.

Nostradamus: în căutarea viitorului trecut

Este lucru îndeobște cunoscut că Nostradamus a profețit cu lux de amănunte tot ce ni se întâmplă în prezent. Evocarea catrenelor lui scrise într-un galimatias generos, capabil să ofere cele mai … așteptate surprize în interpretări aduse la zi, nu încetează să biciuiască imaginația și să tulbure simțirea celor cărora le este hărăzită împărăția cerurilor, din motive demult consacrate.

Când este vorba de Nostradamus s-ar zice că graba nu strică treaba, ci dimpotrivă. Cu cât credem mai mult și cercetăm mai puțin, cu atât profeția scapă cu obraz curat.

De pildă, bilanțul pe 2022 este deja dat uitării, de vreme ce se descifrează de zor grozăviile care ne așteaptă după colț în 2023. Însă eu nu vă pot lăsa să vă furișați mai departe fără să știți prin ce-ați trecut. Ar fi de neiertat să nu mă alătur interesului general față de ce profețesc profeții contemporani că a profețit răposatul profet Nostradamus pentru anul pe care l-am absolvit împreună. [1]

Eventualii cârcotașii ar putea stânjeni exercițiul nostru de admirație pentru Nostradamus și să caute cu lumânarea vreo abatere de la litera și mai ales spiritul liber al versurilor lui. Dar cine e fără de prihană, să facă un pas înainte! Micile aproximații, constatate după ce am scăpat basma curată în anul 2022, pot fi trecute cu vederea, dacă ținem seama de bunele intenții ale profetului și ale interpreților săi contemporani, încă și mai bine intenționați. Iar dacă mai sunt mici neajunsuri în împlinirea lor, putem reînnoi profețiile la anul. Așadar:

1. Spre dezamăgirea populară, Nostradamus a prezis că Uniunea Europeană se va fi prăbușit în 2022. Păi nu este adevărat că s-a prăbușit încrederea noastră în actrița Ursula von der Leyen și vaccinurile ei neîndurătoare față de covid, dar binefăcătoare pentru profiturile companiilor de bine? S-a prăbușit! Nu este ea simbolul UE așa cum Hannibal era simbolul trecerii Alpilor cu elefanții, și Napoleon al Codului cu același nume? Este! 1-0 pentru Nostradamus.

2. Tot în anul 2022 va fi fost asasinat Vladimir Putin. Ați auzit de el, sunt sigur. În ciuda zvonurilor că ar trăi, cine sunt eu ca să îl contrazic pe Nostradamus? Se știe că războiul din Ucraina (eveniment relativ minor: altfel nu se explică de ce marele profet l-a trecut cu vederea) a declanșat un uragan de propagandă în toate punctele cardinale. Vorba anticului Eschil: în război, prima victimă este adevărul. De unde ştiu eu sau, bunăoară, cititorii de bună credință precum domniile voastre, că susnumitul nu a fost asasinat? La câte sosii și holograme bântuie libere pe Internet și conspiră împotriva oamenilor cumsecade, nu ar fi posibil? Am fost eu la Kremlin? Am dat eu mâna cu el? Nu! Până la proba contrarie, lucrurile ar putea să se fi petrecut întocmai cum a prezis autorul nostru și ne-au confirmat inteligenții săi traducători. Deci, cu bunăvoința arbitrului de colț, 2-0!

3. Apropo de uragane! Nostradamus a mai prezis furtuni distrugătoare care se vor fi abătut asupra Franței. De ce nu am recunoaște că efectul schimbărilor climatice se resimte nu doar în nevoia noastră de instalații de aer condiționat, ci au alterat până și natura vânturilor. În cele din urmă, ele s-au abătut, deghizate în vântul care a bătut nu doar în Franța, dar chiar și, hăt departe, în buzunarele unora dintre noi, vânturate de inflație. 3-0 pentru Evul Mediu!

4. Nu trebuie să o recunoașteți de față cu mine, dar am bănuiala că împărtășiți prejudecata că fiind poet medieval și astrolog la bază, Nostradamus a neglijat viitorul financiar al omenirii de azi. Ei bine, mă iertați că o spun pe șleau: de data asta v-ați înșelat. El ne-a avertizat că în 2022 se va fi prăbușit catastrofal dolarul american. Este vina dumneavoastră că nu ați luat în seamă profeția și nu ați vândut la timp dolarii cu care v-ați burdușit conturile la Raiffeisen, ca represalii la petroliștii austrieci. Așa se întâmplă când credeți în Mugur Isărescu în loc de Nostradamus. Poate că a fost poziție de ofsaid, dar tabela arată 4-0!

Nostradamus a mai făcut multe și utile preziceri pentru 2022, care de care mai însemnate pentru toată omenirea, în ciuda patriotismului local al marelui anticipator. Nu pot eu să zugrăvesc câte profeții a făcut și va mai face el!

5. Dar vă mai spun una, care s-ar putea să vă fi  scăpat. La data de 14 decembrie 2022, va fi căzut asupra Pământului o ploaie de meteoriți. Avem și știrea pe surse și sursa știrii!

Très près d’Auch, Lectoure et Mirande

Un grand feu tombera du ciel pendant trois nuits.

La cause apparaîtra à la fois stupéfiante et merveilleuse ;

Peu après, il y aura un tremblement de terre.[2]

Mai limpede de atât nici că se putea. O prezicere bună, care poate fi folosită și altă dată.

Dacă totuși nu ați băgat de seamă la meteoriți, fiind cetățeni români – indiferent că stați în țară sau munciți în străinătate, aveți o scuză solidă.  La data respectivă, se pregătea ședința din 15 decembrie 2022 a Consiliului European. Eram cu toții, pe bună dreptate, numai ochi și urechi în așteptarea împlinirii unei profeții prezidențiale care ținea de propriul nostru patriotism local: aderarea României la spațiul Schengen. Sau v-a scăpat și asta? 5-0! Scorul a luat proporții!

Acestea fiind spuse, cred că este rezonabil să ne așteptăm ca și pentru noul an 2023, Nostradamus să ne pregătească un pachet promoțional de profeții pe care ar fi bine să le credem fără să le cercetăm, pentru că unele expiră repede.

6. Pe fondul teribilelor evenimente care vor urma, am și o veste mai bună. Sfârșitul lumii prezis de marele maestru cade, conform unui grup de cercetători, la data de 1 octombrie 2430[3]. Ceea ce ne oferă timp suficient să ne băgam mințile în cap și să ne pregătim pentru proba de apoi.

Atunci să vă văd!

© Petru Dumitriu

---

[1] Nostradamus : ces prévisions pour 2022 sont terrifiantes, Hitek.fr, 31 décembre 2021.

[2] Nostradamus 2022 : Les prédictions du célèbre prophète pour l’année 2022 font vraiment froid dans le dos ! Culturefemme.com, 11 juillet 2022.

[3] Cele 20 de predicții ale lui Nostradamus despre sfârșitul lumii, Antena 3, Voi cu Voicu.

Concertul pentru pian și emoții

Stela Vesa – Muze înainte de concert

Sătul să tot înghită cifre artificiale obținute prin sondaje la care participă figuranți, comparații forțate între informații aliniate astfel încât să conducă la rezultatul scontat și alte minciuni statistice în expresie materială, prietenul meu Faustinus mi-a povestit cum s-a transferat el la comparații imateriale.

S-a întâmplat că la vreo 45 de ani după ce a asistat pentru prima dată la interpretarea Concertului nr. 2 în fa minor  pentru pian și orchestră de Chopin, la Ateneul Român, să revină sub aceeași măreață cupolă și să audieze aceeași operă. Cine a ascultat vreodată Concertul știe cât de expresiv și de romantic este și, mai ales, ce emoție sfredelitoare generează în mintea și sufletul unui meloman simțitor.

Amicul meu nu face excepție de la regulă. Ascultându-l iarăși, a cunoscut din nou acea nobilă tulburare a gândurilor pe care vibrațiile pianului și acompaniamentul complice al orchestrei i-au declanșat-o odinioară. Da, primul efect al muzicii a fost să reînvie starea de spirit în care se afla cu 45 de ani în urmă. Avea atunci vârsta compozitorului când a creat Concertul nr. 2, dar nu vreo iubire juvenilă îi tulbura sufletul. Dar ce oare?

Era în primul an de studenție la Bucureşti. Venise din provincie, dintr-un orășel mândru, dar modest, unde Artele puteau fi admirate doar la televizor. Bucureștii erau pentru el un templu al culturii și împlinirii, locul unde se întâmpla totul, unde totul îi era la îndemână. Tot ce zbura se mânca! În doar 15-20 minute putea parcurge pe jos, plecând de la facultate, triunghiuri magice care îl conduceau de la Nottara la Ateneu și spre Teatrul Mic, sau de la Teatrul Bulandra, sala Icoanei, spre  Teatrul Național, și de acolo spre Teatrul Bulandra, sala Izvor și Opera Română, trasee împodobite de mari librării și galerii de artă. Ce minunăție! Toate fanteziile unui provincial, accesibile la pas de promenadă!

Prin urmare, ce trăiri putea provoca muzica lui Chopin tânărului fermecat de marele oraş? Amintiri lăsate în urmă, idile fulgurante care promiteau să vină, vise și speranțe pentru viitor, temeri legate de primele examene, uimirea în fața frumuseții eterne a muzicii? Ori, poate, toate acestea la un loc într-un șuvoi pe care muzica îl învolburează și mai abitir.

Acum însă,  45 de ani mai târziu, de ce Concertul are aceeași forță și produce aceeași dulce și dureroasă până la lacrimi emoție?

Amintirile colecționate în viaţa de adult nu mai sunt aceleași. Idilele efemere au făcut loc unei căsnicii îndelungate bazate pe dragoste profundă și afinități cultivate în timp. Viitorul propriu apare într-o lumină mult mai limpede, micile incertitudini s-au estompat în fața unor certitudini implacabile. Neliniștile adolescentine s-au metamorfozat în amintiri condescendente, sub asaltul grijilor mai apăsătoare ale vieții de adult. Nici puținul ce mai zbura nu se mai mănâncă!

Prezentul acelui an a devenit trecut. Viitorul de atunci a devenit și el trecut. Chiar și Bucureștii nu mai erau la fel ca în imaginarul său subiectiv. Fața cenușie a orașului îi era acum cunoscută.

Faustinus nu putea înțelege de ce simte la fel îmbrățișarea muzicii ca acum 45 de ani, deși gândurile și așteptările față de viaţă erau altele.

Răspunsul nu poate fi decât vraja muzicii, capacitatea infailibilă a acesteia de a intra în consonanță cu bătăile inimii, cu trăirile interioare și de a le da acestora un sens etern, care trece dincolo de timpul fizic și de limitele proprii ființei umane.

Muzica este apa vie care ne oferă și nouă șansa de a consuma o clipă din nemurirea ei.

© Petru Dumitriu

Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Radiojurnalul fără viață

Jurnal intim. Luni, 2 august 2021.

Dragă jurnal,

Știi cât de mult țin la vărul tău, jurnalul de dimineață de la Radio România Actualități. De la el mai aflu și eu pe ce lume trăiesc, altfel decât din hărmălaia televiziunilor și harababura de pe Internet. Mi s-a cam acrit să fiu îndopat cu părerile, încropite pe loc și din nimic, ale unor atoateștiutori de profesie[i]. Paradoxal, distanțarea socială i-a adus mai aproape, în loc să-i îndepărteze și să-i pună într-o mai bună perspectivă. Una din care nu i-am mai vedea deloc.

M-am refugiat și azi în compania mai puțin zgomotoasă a radioului, pe lungimile de unde pe care odinioară, pe vremea Gheonoaiei[ii], se citeau impecabil știri, se pronunțau corect textele, propozițiile aveau punctuație, gramatica guverna nemiloasă. Iar limba română era proba de trecere. Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Acum, limba nu prea mai contează. Trebuie să ne mulțumim cu tot mai dese bâlbâieli, intonații nefirești, accente străine, exprimări forțate, care l-ar face pe Alexandru Graur să se întoarcă în mormânt. Ferească Dumnezeu de mai rău, mi-am zis, totuși, gândindu-mă la zecile de canale sordide care fac ca televizorul meu să arate ca o cloacă. Dacă-i vorba de comunicate importante pentru țară, păi să le auzim respectuos de la radio, fie ce-o fi, sperând că fondul va fi mai bun decât forma.

Dar, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Te ferește cât te ferește și până la urmă tot te nimerește, cum spunea poporul român pe vremea când era înțelept.

Zi de vară până-n seară! O încep ascultând radiojurnalul de la ora 7. Prima știre: un mort. E vorba de singurul pacient care ne părăsise mai deunăzi pentru o lume bună și mai dreaptă, din cauza nenorocitei molime. Slavă Domnului, autoritățile s-au mulțumit cu unul singur. Nu ne-au mai numărat, ca Pristanda steagurile, morții de pe vremea guvernului anterior. Concizie care a lăsat timp spicheriței să-mi spună că trebuie să mă vaccinez grabnic, dacă nu vreau să părăsesc și eu lumea pe care am privit-o cu atâta bunăvoință. N-apuc să-i spun că nimeni nu vrea să mă vaccineze în fiecare zi. Încă!

Sorb din cafeaua neagră, următoarea veste este tot neagră, Dumnezeu să ne aibă în pază! Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, ne sunt numărați câțiva morți dintr-un accident de pe șoselele patriei. Concurență neloială pentru virusul de duminică. Adjectivul „tragic” din dotare este folosit de vreo trei ori. Efectul deprimant este atenuat doar de consolarea că un echipaj de poliție a fost foarte prompt și a și stabilit cauza deceselor. Spre informarea corectă a nației, care pasămite aștepta precizările cu sufletul la gură. Accident de circulație. Cine-ar fi crezut?

Mă gândesc, pentru o fracțiune de secundă, că știrile vor prinde acum viață. Dar, vai, nu, oameni buni! Cum bine a profețit poetul „umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare”. Necruțătoare, în ritmul sacadat al unei mitraliere, crainica îmi întoarce cuțitul în rană cu alte plecări definitive. E drept, de data asta monotonia este alungată, victimele nu sunt nici ale obișnuitelor inundații de primăvară, vară și toamnă, nici ale valurilor Mării Negre. Și-au găsit sfârșitul sub pământ. Mai precis, sub un mal surpat. Cu o subtilă insinuare că de regretabila întâmplare nu este străină Biblioteca Națională a României. Mare noroc am avut că, așa cum se va fi constatat până la radiojurnalul de prânz, nu Biblioteca a fost de vină. Altfel, cărțile ar fi fost împușcate precum urșii, prin ordonanță de urgență.

Răsuflu ușurat. Actualitatea internă s-a încheiat. Trei știri, trei nenorociri. Mi-am șoptit atunci în barbă că a fost suficient pentru un început de săptămână și de lună sub sumbre auspicii. Dar, doamnelor și domnilor, non-binarelor și non-binarilor, n-a fost să fie!

Au urmat știrile externe. De fapt una. O nenorocire din țară nu vine niciodată singură, nu-i așa? Noi știam că peste hotare este foarte bine: ubi bene, ibi patria.  Noi vrem o țară ca afară, dar decât să o facem la noi, plecăm noi la ei. După gust, la plajă sau la sparanghel. Spre norocul radiojurnalului necrofag s-a găsit un mort și afară. Un brav marinar român, navigând sub pavilion străin s-a scufundat odată cu nava, ca urmare a unui atac cu dronă. Cititorul perspicace și-a dat desigur seama că dacă am mai fi avut flotă românească, știrea ar fi fost eminamente internă. Iar drone nu producem. Ca țară eminamente agrară, le importăm. Asemenea merelor și roșiilor.

Incidentul a dat ocazia unei reacții de forță a ministerului de externe care, contrazicând energic impresia adormirii diplomației, a reacționat fără să stea pe gânduri. Așa cum se și cuvine din partea unei diplomații subtile, a fost chemat un ambasador și certat cu mânie, pe baza prezumției de vinovăție. Acesta din urmă fiind un principiu familiar procurorilor, neînscris în Carta ONU, dar practicat cu succes mulțumitor în politica internă românească. Urmașii lui Titulescu au aplicat dictonul „Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă”.

Draga jurnal,

Patru știri, patru rânduri de morți. Redactorii de știri par a trăi la poarta cimitirelor. De ce-or da atâta atenție morții care este veșnică și nu vieții care este scurtă?

Dimineața de 2 august s-a încheiat, totuși, pe un ton mai optimist. În cronica sportivă care a urmat celei mortuare, trimișii postului la Olimpiada de la Tokio ne-au dat vești cât se poate de bune. Sportivii noștri se întorceau vii, unii după alții, de la jocuri, chiar mai devreme decât ne-am fi dorit. Cu fiecare întoarcere, mureau doar speranțele noastre la niște medalii[iii] . Dar astea nu se pun la numărătoare.

Poate e mai bine să începem ziua cu răul, lăsând loc forțelor triumfătoare ale binelui pentru după-amiază. Vorba lui Mark Twain: dacă tot trebuie să înghițim o broască, s-o facem de dimineață.

Te las acum, trec pe Radio România Muzical. După așa un Radiojurnal, ar prinde bine un Recviem sau un marș funebru!

© Petru Dumitriu

---

[i] Scuzați cuvântul profesie, așa vine vorba. Știu că exercitarea unei profesii presupune pregătire de specialitate și muncă cinstită.

[ii] Gheonoaia este un personaj al basmului « Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ». Evocarea ei semnifică amintirea unei epoci de mult apuse. Revenind pe locurile tinereții, după episodul de nemurire, Făt Frumos întreabă pe localnici despre fioroasele Scorpia și Gheonoaia. I se răspunde, ca unuia „ce aiurează sau visează deștept”, că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”.

[iii] Știi ceva, jurnal? N-au decât să le stea în gât medaliile, celor care le-au luat cu toptanul, să nu ajungă la toată lumea! Noi, la Radio România, pe lângă radiojurnal, mai avem, pentru uz intern „fotbal minut cu minut” și zi de zi. Iar în atâtea minute, e imposibil să nu câștige unul de-ai noștri ceva.

Elogiu aforismului (II)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Aforismul ca gen literar

În prezent, aforismul este recunoscut ca gen literar. În cuvintele Enciclopediei Britanice, chiar și unii poeți au fost atrași de “această formă condensată și enigmatică de proză”, în care pot să-și “îmbrace senzațiile, revelațiile sau reflecțiile cu misterul și strălucirea aforismelor”. [1]

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime) [2]

În ciuda similitudinii terminologice între maxime și aforisme, este important de notat, pe baza observării modului în care contemporanii sau posteritatea le înregistrează, că există o deosebire formală între maxime și aforisme. Maximele sunt tot aforisme la care se ajunge prin convertire, ele putând fi calificate astfel de către o terță parte, extrase fiind dintr-o operă literară sau de altă natură. De pildă, numeroase replici din piesele de teatru ale lui Shakespeare, călătoresc pe cont propriu, scoase din context, ca aforisme. Cine nu a auzit de “toată lumea e o scenă”, “totul e bine, când se sfârșește cu bine” sau “unii se ridică prin păcat, iar alții prin virtute cad”[3], fără a ști exact ce personaj le-a rostit?!

Cu alte cuvinte, acest tip de aforisme provine din fragmente memorabile care au o expresivitate proprie, chiar și scoase din context. Ele capătă o existență autonomă și sunt circulate cu titlul de aforisme sau categorisite ca maxime, sentințe, adagii, cugetări, reflecții sau altcumva de către editori ori cititori.

Există însă aforisme native, botezate cu acest anume de către autorii lor, și care sunt uneori definite ca proză ultrascurtă. Cu alte cuvinte scriitorul își propune din start să scrie reflecții sub forma aforistică. Nicolae Iorga are propria culegere de aforisme, intitulată, la prima lor apariție în volum, Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul (1905), iar mai apoi, în 1911, Cugetări. Editorul unei ediții ulterioare dă, referindu-se la marele savant, una dintre cele mai cuprinzătoare și frumoase posibile definiții ale aforismului în formula sa ideală “expresii de rară frumusețe, de mare seninătate, de simplitate olimpiană, de farmec odihnitor, arătând puritatea caracterului sau, exprimat în forme concise, dar uluitor de expresive”. [4]

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe pe umerii poporului.

Nicolae Iorga

Proverbele: aforismele poporului

Ar fi însă nedrept dacă am include în această minimă ilustrare a nemuririi lor în cultura universală doar aforismele culte, creație directă sau indirectă a unor persoane cu identitate cunoscută. Cele mai constante și mai profunde creatoare de aforisme sunt popoarele.

Ce altceva sunt proverbele decât aforisme enunțate și rafinate de autori și purtători anonimi, nu în zile de mare inspirație poetică sau filosofică ale unor condeieri, ci prin trecerea secolelor?

Strămoșii mei nu erau analfabeți. Citeau în stele.

Vasile Ghica

Proverbele sunt aforisme populare zămislite de înțelepciunea colectivă și distilate din autentice experiențe de viață. Ele înving timpul prin propria lor încărcătură de semnificație și sunt transmutate în cultura națională grație profunzimii lor.

După cum nu ar putea exista o dovadă mai vie a forței unui aforism cult, decât să fie absorbit, ca proverb, în patrimoniul geniului popular!

Țăranul nu poate fi considerat filosof, deoarece are limbajul prea clar.

Vasile Ghica

Nasc și pe Internet aforisme

Cei mai perspicace dintre cititorii acestui text, prin urmare toți, vor fi dedus desigur că sunt vechi și depășit, dacă nu chiar, horribile dictu!, bătrân, pentru că mă refer nedisprețuitor la vremuri apuse. Nici romanii nu mai vorbesc latina, nici țăranii nu mai nasc proverbe. Le cer iertare, dar s-au înșelat, pentru că tocmai le voi dovedi că și eu sunt băgat în priza prezentului, deschizându-vă ferestrele către aforismele valabile pentru lumea virtuală.

Cel mai faimos dintre ele este “pe Internet, nimeni nu știe că ești un câine” și a însoțit o caricatură a lui Peter Steiner care a înconjurat lumea.[5] Altul spune (în traducere liberă): “A te informa pe Internet este ca și cum ai bea apă dintr-un hidrant” (Mitch Kapor) .

Dacă nu mă credeți, informați-vă pe Internet!

Nu are nici prieteni, nici vecini; de câțiva ani locuiește pe Internet.

Caryn James

De la Nicolae Iorga la Vasile Ghica

Aforismul românesc ar merita o istorie, dar eu nu-mi pot permite decât să trec de la Nicolae Iorga la Vasile Ghica, cel mai însemnat scriitor de aforisme contemporan, care își asumă o dată cu vocația pentru acest gen literar și riscurile asociate. Pentru că un roman mediocru poate fi salvat de un deznodământ neașteptat, o poezie de o metaforă subtilă, o nuvelă de un personaj original, o piesă de teatru de o întorsătură surprinzătoare de situație etc. Un aforism nu are soluții de avarie. El este aforism sau este o propoziție oarecare. 

Așa cum se spune în prefața unei culegeri bilingve, româno-franceze, de aforisme ale lui Vasile Ghica[6],

“el a ales să modeleze cuvinte și fraze pentru a le ridica la elocvența strălucitoare a aforismelor, asemenea unui bijutier care șlefuiește cristale de carbon până le conferă noblețe diamantină. Munca lui de explorator al profunzimii limbajului urmărește să ne transmită adevăruri universale sau personale, prin intermediul puterii inepuizabile a cuvântului. Adevărurile născute din observațiile sale sunt rafinate și sclipitoare, impregnate de o aromă subtilă și de o eleganță discretă. Dar farmecul aforismelor lui Vasile Ghica nu provine doar din consimțământul nostru la enunțurile sale. Limpezimea gândurilor este însoțită de o ironie alertă, dar binevoitoare, care invită cititorul să zăbovească pentru a-i simți savoarea”.

Shakespeare a fost un fel de Dumnezeu, pentru că și despre el se spune că nu ar fi existat.

Vasile Ghica

Prin urmare, aforismele au fost cultivate nu doar în grădinile imperiale ale Romei sau în saloanele regale ale Franței, ci și în curțile primitoare ale gospodarilor modești ai literelor, cum este și grupul de entuziaști însuflețiți de profesorul Vasile Ghica la Tecuci, un oraș a cărui relevanță intelectuală depășește cu mult condiția sa de târg cuminte de provincie.

Nu este suficient să călătorești. Trebuie să și ajungi undeva.

Vasile Ghica

Toate drumurile aforismului românesc duc la Tecuci[7]!

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, 23:480:1b.

[2] DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Univers Enciclopedic, București, 1996.

[3] In original, some rise by sin, and some by virtue fall (Measure for measure).

[4] Barbu Theodorescu, în Cuvînt introductiv, la volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1969.

[5] https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=13627120

[6] Photaphorismes. Les beaux esprits. Bruno Tofano, photographies. Vasile Ghica, aphorismes, Editions BoNo 2018.

[7] Festivalul internațional al aforismului, ediția a V-a, Tecuci, 7-8 octombrie 2021, Organizatori: Fundația Pelin și Biblioteca Municipală « Ștefan Petică ».

Elogiu aforismului (I)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragiii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară”[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Meditații asupra fricii

Ce lucru mare e prudența!
Ce importantă e experiența!
Medita un șoarece.
Și-l înțeleg, deoarece
Întreaga morală asupra fricii
O făcea din burta pisicii.

Aurel Baranga

Precum șoarecele din fabulă, în burta imobilului în care m-am ascuns, meditez și eu, în lipsa unei ocupații mai folositoare în duminica asta, în toate celelalte privințe agreabilă, daca n-ar fi fost molima. Aș fi putut să ies să plimb un câine pentru modestele, dar constantele lui trebuințe mai puțin metafizice, recunoscute ca stări de urgență. Dar nu am câine. Ce bine mi-ar fi prins unul și libertatea de expresie pe care o procură!

“ Les hommes redoutent jusqu’à l’air qu’ils respirent.
Ils ont peur des défunts, des vivants et d’eux-mêmes…”
(Mărturie a unui călugăr portughez
despre epidemia de ciumă de la Marsilia, din 1720)

Meditând așa, cu insuficientele mele puteri, m-a dus gândul la cartea istoricului francez Jean Delumeau, La peur en Occident, XIV^e – XVIII^e siècles, tradusă și în limba română în 1986[i]. Când am răsfoit-o atunci, am făcut-o cu oarecare detașare. Deh, frica era la ei acolo, în Occident. Noi ne dezbăraserăm, chipurile, de ignoranța și spaimele medievale. Avansam, imperceptibil ce-i drept, spre viitorul luminos al omenirii.

Acum, că am ajuns în viitor și ne-am mutat cu totul în Occident, avem și noi dreptul să ne speriem de boală ca orice european în cuget și-n simțiri.

Vorbea Delumeau de o “frică fără vârstă, frica eternă, care este proprie numai omului”, pentru că, spre deosebire de animale, omul “își anticipează moartea”. Ca prostul!

Da, oamenii se temeau și de aerul pe care îl respirau. Le era frică de morți, de vii și de ei înșiși. Vi se pare ceva cunoscut? Nu cumva, în secolul XXI, trăim groaza molimei, la fel ca în Evul mediu? Aceleași angoase surde, egoisme absurde, suspiciuni și stigmatizări iraționale! Același apetit pentru zvonuri și profeți iresponsabili!

Și vine primăvara ca o boare,
un fel de ciumă și vărsat de verde,
care ne amețește și ne pierde,
care ne culcă și apoi ne scoală.

Adrian Păunescu

Mă uit la primăvara ostentativă din jur, care nu pare a se sinchisi de coronavirus și îmi face în ciudă. E o hărmălaie de păsări de parcă ar fi fost convocate la concertul în luncă al lui Alecsandri! Văd unele pe care nu le-am mai văzut vreodată pe-aici și nu le știu pe nume, altfel decât la grămadă, din versurile poetului: “mierle vii, șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, gaița ce imitează orice sunete bizare, stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă, și duioase turturele cu dor mult, cu jale lungă” etc. Aș putea jura că sunt tot cele din poeziile copilăriei. Pasămite, naturii nu îi este frică de virus. Doar de oameni, cea mai agresivă dintre speciile pe care ea însăși le-a creat!

Mama natură, ea, rămâne impasibilă la teroarea impusă de invizibilul virus, pe care ni-l arată totuși ecranele ca fiind bine conturat și frumos colorat. Rămâne ca armatele și grănicerii să țină calea arătosului ucigaș.

Tot ce definim astăzi drept imoral
a fost considerat cândva, undeva, moral.

Friedrich Nietzsche

Până la vremea molimei, am crezut și eu că noi suntem chemați să salvăm planeta, care așteaptă disperată ajutorul nostru pentru a supraviețui, în loc să îi ridicăm temperatura și să îi spurcăm aerul. Încep să înțeleg că natura se va descurca și fără noi, cum de altfel a mai făcut-o timp de milioane de ani înainte de apariția noastră.

Noi, nu ea, suntem creaturile amenințate de dispariție pentru a fi înlocuite de o specie mai bună și mai dreaptă. Natura va supraviețui catastrofelor pe care le vom provoca. Maimuțele însă, cu tot respectul, ar trebui să rămână în copaci, ca nu cumva să ajungem la același deznodămant.

 

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Mihai Eminescu

Acum că ne-am luat o pauză în evoluție, poate vom găsi și un vaccin împotriva epidemiei de aroganță de care suferim de mult mai multă vreme.

Știam tot! Știam cum s-a creat Universul, ce mânca omul de Neanderthal, cum se intră în găurile negre din Cosmos, ce face Dumnezeu când nu are timp de noi.

Făceam tot! Excursii pe Marte, inteligență artificială, rachete intercontinentale, războiul stelelor, depozite de deșeuri spatiale pe orbitele geostaționare, drone, mașini fără șoferi și nici pasageri, copii în eprubetă!

Un delir tehnologic și o goană nebună spre nevoi pe care nu le avem. Nimeni nu era mai tare ca noi în Universul fără margini care încapea în degetul nostru cel mic cu care batem telefonul! Doar că a venit virusul ăsta obraznic să ne umple de un ridicol rușinos, dacă nu ar fi tragic.

Unde sunt acum toți corifeii triumfului rasei umane? Putem distruge întreaga faună planetară, de la albine la păsări cântătoare, de la arici la elefanți, de la protozoare la balene, dar avem probleme cu un mărunțel de microb, căruia nu-i putem veni de hac nici cu scutul de la Deveselu!

Dușmanul cel mic ne dă o lecție pe care nu ar trebui s-o uităm când ne vom recăpăta o parte din libertate și ne vom fi uitat frica. Măcar atâta minte să avem la urmă, cât șoarecele lui Aurel Baranga.

© Petru Dumitriu

---

[i] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată. Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă, București 1986.

Marx, contemporanul lor

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.