Tag Archives: Istoria prin ochii diplomatului

Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

18 Mar

Iluzia Zborului 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea [3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Anunțuri