Elogiu aforismului (I)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragiii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară”[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Publicitate

Meditații asupra fricii

Ce lucru mare e prudența!
Ce importantă e experiența!
Medita un șoarece.
Și-l înțeleg, deoarece
Întreaga morală asupra fricii
O făcea din burta pisicii.

Aurel Baranga

Precum șoarecele din fabulă, în burta imobilului în care m-am ascuns, meditez și eu, în lipsa unei ocupații mai folositoare în duminica asta, în toate celelalte privințe agreabilă, daca n-ar fi fost molima. Aș fi putut să ies să plimb un câine pentru modestele, dar constantele lui trebuințe mai puțin metafizice, recunoscute ca stări de urgență. Dar nu am câine. Ce bine mi-ar fi prins unul și libertatea de expresie pe care o procură!

“ Les hommes redoutent jusqu’à l’air qu’ils respirent.
Ils ont peur des défunts, des vivants et d’eux-mêmes…”
(Mărturie a unui călugăr portughez
despre epidemia de ciumă de la Marsilia, din 1720)

Meditând așa, cu insuficientele mele puteri, m-a dus gândul la cartea istoricului francez Jean Delumeau, La peur en Occident, XIV^e – XVIII^e siècles, tradusă și în limba română în 1986[i]. Când am răsfoit-o atunci, am făcut-o cu oarecare detașare. Deh, frica era la ei acolo, în Occident. Noi ne dezbăraserăm, chipurile, de ignoranța și spaimele medievale. Avansam, imperceptibil ce-i drept, spre viitorul luminos al omenirii.

Acum, că am ajuns în viitor și ne-am mutat cu totul în Occident, avem și noi dreptul să ne speriem de boală ca orice european în cuget și-n simțiri.

Vorbea Delumeau de o “frică fără vârstă, frica eternă, care este proprie numai omului”, pentru că, spre deosebire de animale, omul “își anticipează moartea”. Ca prostul!

Da, oamenii se temeau și de aerul pe care îl respirau. Le era frică de morți, de vii și de ei înșiși. Vi se pare ceva cunoscut? Nu cumva, în secolul XXI, trăim groaza molimei, la fel ca în Evul mediu? Aceleași angoase surde, egoisme absurde, suspiciuni și stigmatizări iraționale! Același apetit pentru zvonuri și profeți iresponsabili!

Și vine primăvara ca o boare,
un fel de ciumă și vărsat de verde,
care ne amețește și ne pierde,
care ne culcă și apoi ne scoală.

Adrian Păunescu

Mă uit la primăvara ostentativă din jur, care nu pare a se sinchisi de coronavirus și îmi face în ciudă. E o hărmălaie de păsări de parcă ar fi fost convocate la concertul în luncă al lui Alecsandri! Văd unele pe care nu le-am mai văzut vreodată pe-aici și nu le știu pe nume, altfel decât la grămadă, din versurile poetului: “mierle vii, șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, gaița ce imitează orice sunete bizare, stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă, și duioase turturele cu dor mult, cu jale lungă” etc. Aș putea jura că sunt tot cele din poeziile copilăriei. Pasămite, naturii nu îi este frică de virus. Doar de oameni, cea mai agresivă dintre speciile pe care ea însăși le-a creat!

Mama natură, ea, rămâne impasibilă la teroarea impusă de invizibilul virus, pe care ni-l arată totuși ecranele ca fiind bine conturat și frumos colorat. Rămâne ca armatele și grănicerii să țină calea arătosului ucigaș.

Tot ce definim astăzi drept imoral
a fost considerat cândva, undeva, moral.

Friedrich Nietzsche

Până la vremea molimei, am crezut și eu că noi suntem chemați să salvăm planeta, care așteaptă disperată ajutorul nostru pentru a supraviețui, în loc să îi ridicăm temperatura și să îi spurcăm aerul. Încep să înțeleg că natura se va descurca și fără noi, cum de altfel a mai făcut-o timp de milioane de ani înainte de apariția noastră.

Noi, nu ea, suntem creaturile amenințate de dispariție pentru a fi înlocuite de o specie mai bună și mai dreaptă. Natura va supraviețui catastrofelor pe care le vom provoca. Maimuțele însă, cu tot respectul, ar trebui să rămână în copaci, ca nu cumva să ajungem la același deznodămant.

 

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Mihai Eminescu

Acum că ne-am luat o pauză în evoluție, poate vom găsi și un vaccin împotriva epidemiei de aroganță de care suferim de mult mai multă vreme.

Știam tot! Știam cum s-a creat Universul, ce mânca omul de Neanderthal, cum se intră în găurile negre din Cosmos, ce face Dumnezeu când nu are timp de noi.

Făceam tot! Excursii pe Marte, inteligență artificială, rachete intercontinentale, războiul stelelor, depozite de deșeuri spatiale pe orbitele geostaționare, drone, mașini fără șoferi și nici pasageri, copii în eprubetă!

Un delir tehnologic și o goană nebună spre nevoi pe care nu le avem. Nimeni nu era mai tare ca noi în Universul fără margini care încapea în degetul nostru cel mic cu care batem telefonul! Doar că a venit virusul ăsta obraznic să ne umple de un ridicol rușinos, dacă nu ar fi tragic.

Unde sunt acum toți corifeii triumfului rasei umane? Putem distruge întreaga faună planetară, de la albine la păsări cântătoare, de la arici la elefanți, de la protozoare la balene, dar avem probleme cu un mărunțel de microb, căruia nu-i putem veni de hac nici cu scutul de la Deveselu!

Dușmanul cel mic ne dă o lecție pe care nu ar trebui s-o uităm când ne vom recăpăta o parte din libertate și ne vom fi uitat frica. Măcar atâta minte să avem la urmă, cât șoarecele lui Aurel Baranga.

© Petru Dumitriu

---

[i] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată. Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă, București 1986.

Marx, contemporanul lor

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.

Bucătăriile lui Gulliver: de la lume adunate şi iarăşi la lume date

Avertisment: Aveţi grijă! Textul conţine scene de violenţă gastrică şi are, vorba lui Ilf şi Petrov, o atitudine dispreţuitoare faţă de stomac. Citiţi doar dacă sunteţi tare curioşi şi nu vă puteţi abţine.

 

În afara copiilor ăstora noi care citesc doar telefoane şi tablete, copiii cu îndelungată experienţă de viaţă îşi amintesc de fascinantele călătorii ale lui Gulliver şi de Jonathan Swift. Pe care mi l-a evocat de curând un mare diplomat şi om de spirit, răscolindu-mi amintirile. Mai întâi, pentru că de la voiajul lui Gulliver în Lilliput mi se trage o veche dorinţă, nemărturisită până acum, aceea de a fi mare printre oameni mici. Nemărturisită, n-ar fi bai, dar, vai, nerealizată! Însă nu mi-am pierdut de tot speranţa.

Atâţia oameni mici devin mari sub ochii noştri uimiţi, fără un motiv anume!

O altă amintire este legată de îndeletnicirea năstruşnică a savanţilor din Laputa, cunoscuţi dintr-o altă deplasare a lui Gulliver, anume aceea de a transforma, ca să zic aşa – îmi veţi ierta lipsa de şlefuială  pentru care nu am altă scuză decât cerinţele nemiloase ale rostirii adevărului – treaba mare[i]  în hrană. Cu alte cuvinte, Swift a avut viziunea unei resurse regenerabile şi, slavă Domnului!, inepuizabile de merinde pentru toate popoarele, fie ele grase, slabe, sau numa’ bine. Bucate – cum s-ar fi exprimat mai delicat românii, dacă ar fi avut ocazia să se pronunţe asupra chestiunii – de la lume adunate şi iarăşi la lume date.

Spre deosebire de propria mea dorinţă de a mă face un om mare, eşuată, în ciuda abundenţei de oameni mici, proiectul alimentar al savanţilor laputani avea să aştepte doar trei sute de ani pentru a ajunge la împlinire în fericita epocă pe care o trăim acum cu toţii, mai mult sau mai puţin meritat.

Aşa că aflaţi domniile voastre că National Aeronautics and Space Administration[ii] a alocat cercetătorilor Universităţii Clemson din Carolina de Sud, 200.000 dolari pentru studierea posibilităţilor de reciclare a deşeurilor umane din categoria faex, faeces[iii]  în hrană.

Bun, sunt conştient că pentru cei mai mulţi dintre dvs., ca să nu mai vorbim de şefii dvs., 200.000 de dolari nu înseamnă mare lucru. Dar există toate şansele ca distinşii cercetători din Carolina de Sud să reuşească.

Sunt destui care pentru banii ăştia ar face numaidecât un studiu de fezabilitate. Reciclează unii la televizor şi pentru mai puţin!

Un bemol, totuşi, în valul de entuziasm care ar putea să ne poarte spre această lume a autosuficienţei. Nemâncaţii de rând care au sfidat autocenzura şi vor fi ajuns la acest nivel de jos al lecturii nu trebuie să-şi facă iluzii, deoarece de noul meniu NASA nu se vor bucura decât cosmonauţii, pe timpul voiajelor în spaţiu. Altfel spus, cine îl mănâncă ajunge departe, sau, mă rog, invers !

Dar veştile bune nu se opresc la cosmonauţi. Totul se poate când voim progresul cu orice preţ! Mai aproape de nevoile[iv] maselor, Mitsuyuki Ikeda, japonez dupa cum îl arată şi numele, cercetător la un laborator ştiinţific din Okayama, a produs deja nişte – dacă îmi este îngăduită licenţa poetică – fleici, bazate pe proteine din aceeaşi materie primă. Sursa? Ceea ce irosesc cetăţenii, trăgând cu oarecare uşurinţă apa, dacă nu cumva risipa nu se produce chiar în aer curat, după cum par a ne convinge aleile şi străzile dintre blocurile din România.

Niciodată drumul dinspre reţeaua de canalizare spre reţeaua de alimentaţie publică nu a fost mai scurt, după ce atâta vreme am crezut că doar reciproca este posibilă.

Noile fleici japoneze au o compoziţie care ar face să crape de invidie rafturile magazinelor : 63% proteine! Nu tu “E”-uri, nu tu zahăr adăugat, nu tu conservanţi, doar nişte coloranţi alimentari, care să facă porţiile să arate mai apetisante. Norocoşii care au putut testa organoleptic preparatul au jurat că fleicile au gust de carne de vacă. Îmi pare rău pentru porci, dar iată cum cumpătarea şi  meniul de verdeţuri al vacilor se dovedesc a fi benefice pentru viitorul bio al omenirii.

Hotărât lucru, tehnologia este, în ciuda aparenţelor, în slujba meselor. Iar literatura de anticipaţie, de la Jules Verne la Jonathan Swift, are un trecut tot mai promiţător.

_____________________________________________

[i] Dacă aveţi un eufemism mai tandru sunt gata să-l folosesc.

[ii] Haideţi, că ştiţi ce este NASA, că vorbiţi americana mai bine decât vorbeau dacii latina şi ei erau ocupaţi de către romani, nu ca noi!

[iii] Un cititor vigilent mi-a atras atenţia că termenul de “treabă mare” este depăşit, însă ce mi-a propus ca înlocuitor nu trece de Consiliul Audiovizualului. Aşa că am schimbat, ca dacii, pe latină. Orice prostie ai spune, în latină sună academic!

[iv] Straşnică limba română! Nu se lasă mai prejos. Cum ne dă ea sinonime discrete pentru toate necesităţile!

Autor: anonim

Tăcerea zmeilor

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

Cine mai e pe lume sănătos ?

Chiar așa bine educați și informați cum sunteți, am vaga bănuială că totuși v-a scăpat o știre importantă[i] privind declinul cumințeniei: s-ar părea că tot mai mulți nebuni umblă liberi!

Sigur, poate că veți fi observat acest lucru cu ochiul liber, dar noi avem o abordare – din nou – științifică, nu judecăm după ureche ca în politică și talk-show-uri. Că doar n-am înebunit cu toții!

De data asta nu este vorba de clasicii cercetători britanici, ci de Asociația Americană de Psihiatrie. Trebuie să prezumăm din start că membrii acestei asociații sunt sănătoși la cap. Au cercetat ei ce-au cercetat și au decis că este păcat ca numărul țicniților să rămână constant, în vreme ce populația lumii crește în proporții maltusiene, determinate de calitatea tot mai bună a filmelor erotice.

Așa că, în viitorul program de guvernare al psihiatrilor americani, numitul DSM-5[ii], care va apărea în mai anul acesta, numărul celor considerați că au luat-o razna va crește cu mai multe milioane, dupa cum am aflat. Este de așteptat ca această clasificare să fie îmbrătișată de toată lumea, așa cum s-a procedat și în cazul altor produse foarte cunoscute provenind de peste ocean (porumb, sifilis, cartofi, drone, roșii, trupe de ocupație și alte minunății).

Cine fără de grijă-n zori se scoală?

La auzul acestei vești am putea încerca, pe bună dreptate, un sentiment de neliniște. Dar eu zic că, în principiu, nu ar strica puțină orânduială în modul în care ne vom adresa semenilor, într-un viitor al omenirii luminos dar apropiat, cu gingașele calificative de scrântiți, zăluzi, capii, bezmetici, smintiți, țăcăniți și altele asemenea. De ce să nu-i credem pe medicii care ne împart frumos, pe criterii științifice, ca pe oameni de treabă, dar care:

a)      și-au pierdut mințile de tot;

b)      nu sunt în toate mințile, dar orișicât le-au mai rămas câteva;

c)      doar o fac pe nebunii (mai enervanți decât toți ceilalți la un loc, trebuie să recunoaștem).

P.S. Se înțelege că noi, cei de față, suntem excluși.

În acest veac de sus și până jos,

Nu-i vorbă însă, dracul nu face mănăstiri. Se pare că practicii practicieni ai psihiatriei înmulțesc numărul de deranjați mintal nu neapărat pe bază de frequently asked questions (de genul: ce mai faci, măi Napoleon?). Pur și simplu, distinșii psihiatri americani vor introduce în listele lor mai mulți actuali sănătoși pe post de viitori bolnavi și vor întoarce din condei unele definiții, astfel încât tulburările să-și deschidă larg porțile la cât mai mult popor.

Gurile rele, care se opun progresului, obiectează că, de fapt, prin umflarea cu pompa terminologică a tulburărilor se extind piețele de desfacere ale serviciilor psihiatrice și medicamentelor de specialitate, deja excesiv de abundente. Modificarea definiției unor tulburări servește, cu discreție și comision, campanii de marketing ale industriilor farmaceutice, spune un cârtitor. Autorizarea publicității pentru parșivele medicamente, spune alt cârtitor, sporește artificial pofta de cumpărare de calmante.

Un mic detaliu însoțitor, în SUA piața neurolepticelor bate spre 16 miliarde dolari pe an, iar cea a antidepresivelor trece de 11 miliarde de dolari. Dai un ban, dar stai în față la farmacii. Ce, te pui cu nebunii?

Lumea se-mparte-doctori și în boală. [iii]

În fine, cârtitorii constată că lărgirea cercului de oameni etichetați de DSM-5 drept zănateci va duce la “medicalizarea” stresului, grijilor și decepțiilor. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va lua toate mințile, farmaciile ne vor lua toți banii cheltuiți la nervi.

DSM-5 va fi o profeție care se împlinește singură. Cu alte cuvinte, tipii care până în mai 2013 erau doar mai supărați, fiecare cu păsărica lui, după data fatidică a punerii în vânzare a noului catalog de deranjamente, vor figura în statistici ca având nevoie de reparații la mansardă.

Loviturilor pecuniare li se va adăuga stigmatizarea care va rânji perfidă în spatele diagnosticului. In chip de mângâiere, totuși, la lansarea manualului va participa nimeni altul decât Bill Clinton.

Ce-o căuta el acolo, că psihiatru nu-i, dus cu pluta nu-i și nici Monica Lewinski nu-i? Eu unul simt deja o vâjâială la scăfârlie.

Are careva o pastilă la îndemână?

© Petru Dumitriu

---

[i] Lucia Sillig, Bataille aux frontières de la santé mentale, Le Temps, 20 novembre 2012.

[ii] Dignostic and Statistic Manual of Mental Disorders (Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale), DSM-5.

[iii] Mari pișicheri sunteți, ați recunoscut deja poetul și catrenul pe care eu l-am citat din memorie!

Lucian Boia: la ce servește istoria?

Alex IVANOV: Gânduri de teracotă

 

Lucian Boia se întreabă, în cea mai recentă carte a sa*, dacă România nu este cumva o “țară defectă”.

O întrebare la care nu este greu de improvizat un răspuns. Dificil este însă a detecta defecțiunea, pentru a ști unde trebuie reparații sau înlocuite piesele nefuncționale. Bine că nu vorbim despre un popor defect, pentru că atunci ne-ar fi mai greu să-l înlocuim. Un import masiv de nemți ar fi cam scump și ne-ar da balanța comercială peste cap. Secuii sunt gratuiți, ce-i drept,  dar nu suficienți, chiar dacă i-am număra de mai multe ori, cu tot cu steagurile respective.

Lucian Boia este cel mai cunoscut istoric român în strainătate. Prin urmare, se cuvine să-i luăm afirmațiile în serios. La urma urmelor, istoria n-o fi știință, dar este totuși o disciplină academică. Doar că nu se exprimă prin legi imuabile, ci se rescrie din vreme în vreme, în funcție de direcția vântului.

Paradoxal, cu cât sunt evenimentele mai îndepărtate iar izvoarele istorice mai puține și mai greu de interpretat, cu atât ni se par mai certe. Deja multe mituri și legende au trecut cu cățel și purcel de la literatură la istorie și s-au instalat confortabil pe rafturile certitudinilor.

Dimpotrivă, cu cât evenimentele sunt mai aproape de noi, cu atât ele sunt mai ambigue. În abundența de informații și mărturii nu mai suntem capabili să distingem între fapte și semnificația lor, pe de o parte, minciuni și manipulare, pe de altă parte.

Iacătă, putem băga mâna în foc că Mucius Scaevola și-a băgat mâna în foc înaintea erei noastre, dar nu știm cine a tras foc cu foc în decembrie 1989. Iar de izvoare istorice nu am dus lipsă atunci. Bunăoară izvoare televizate direct la fața locului și interpretate cu talent de regizori, actori și poetul Mircea Dinescu, care se făcea că lucrează. Plus alți martori luptători – cu vremea tot mai mulți – care au participat fie direct la revoluție, fie direct la drepturile care aveau să li se cuvină.

Cu tot respectul față de Lucian Boia, în reflecțiile asupra indispozițiilor de care suferă România, el nu face decât să confirme paradoxul.

Să mă explic! „De ce este România altfel?” are 16 capitole, nepunând la socoteală prologul și epilogul, dar în fond are două părți.

În prima parte se exprimă istoricul, de la înălțimea autoritară a cunoașterii sale, cu explicații convingătoare și greu de contestat. Iată câteva dintre ele, unele formulate memorabil:

•  Întarzierea politică, instituțională și  culturală a statelor românești („Evul  Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit”)
•  Situarea perpetuă la periferie, fie a Imperiului Roman, fie a celui Bizantin, fie a Occidentului („o zona „vagă” a continentului, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră”)
• Dependența de împrumuturi și imitații  („Toate modelele culturale sunt de import”)
• Slăbiciunea, în ciuda autoritarismului, a statului care nu punea principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra celor personale și de grup („…în  fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară…”).

Urmează explicarea complexelor de inferioritate și a formelor fără fond, constante ale evoluției României în perioada sa de modernizare, și prăbușirea democrației în perioada interbelică. Ca și oportunismul alunecos pe planul alianțelor internaționale, trei pași la stânga binișor și alții trei la dreapta lor, care au condus, crede istoricul, la pierderea credibilității și a onoarei. (Apropo, nu credeam că mai apuc să aud pe cineva vorbind despre onoare în România!)

Convertirea masivă la comunism primește o explicație inteligentă: „s-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior”. Obișnuința obedienței față de putere și duplicitatea sunt înfipte în insectarul continuității lor istorice, risipindu-se iluzia că au venit o dată cu comunismul și aveau să plece odată cu acesta.

Și uite-așa Lucian Boia ne aduce din istorie în prezent. În partea a doua, ilustrul istoric pierde din serenitatea studiului academic și coboară spășit la nivelul străzii, al cetățeanului de rând, care constată simptomele dar nu are tratament. Cu o construcție anecdotică déjà vu (mineri, diplome pe bani, plagiate, emigrare, frunză verde, gunoaie, țigani, referendumuri), Lucian Boia ne scoate din bibliotecă și ne retrimite la televizor. Observă și domnia sa ce observăm și noi, înțelege cât înțelegem și noi.

Redutabilul autor devine contemporanul nostru, la fel de resemnat în a accepta, fără speranță, ceea ce descrie atât de bine:

„În spațiul acesta de tranziție, de anevoioasă, de nesfârșită tranziție, se întinde, triumfătoare, mahalaua”.

E adevărat că Lucian Boia recunoaște că nu are soluții, iar competența sa, ca istoric, se oprește la ziua de azi. Dar parcă franchețea asta nu mă încălzește.

Oare chiar să nu mai servească la nimic istoria?

*De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012.

© Petru Dumitriu

Regele Carol al III-lea al României

Se dedică Dianei, de ziua ei

Așa cum ați luat aminte, distinși cititori, acest blog nu face politică. Cât despre știință, mai tachinăm, nu-i așa? În cele ce urmează despre știință este vorba, nu vă lăsați înșelați de aparențe.

Mai precis, am prioritate în a vă aduce la cunoștință o nouă descoperire a unui grup de cercetători britanici. Da, da, este vorba despre acel cunoscut grup de cercetători britanici care testează zilnic noi metode de a face lumea mai bună și mai de dreapta. Aproape nimic din ceea ce trebuie experimentat nu le scapă.

Așa se face că, într-o bună zi, au auzit că românii sunt puțin cam agitați și că nu sunt multumiți de șefi! În căutarea unei soluții, prin analogie cu căutarea de neveste și bărbați potriviți pe Internet prin programe și softuri de calculator, ei au compus un algoritm care să socotească ce conducător ar fi de dorit să o ia pe România de braț și s-o ducă la altar.

Nu intrăm în amănunte pentru că am fi depășiți de datele statistice, reperele istorice, sondajele, vorbirile și talk-show-urile pe care grupul de cercetători britanici le-a pus la bătaie prin calcule de regresiuni liniare, puncte de inflexiune, funcții exponențiale, ecuații trigonometrice, statistici inferențiale.

Trecem direct la rezultatul ieșit din calculator și acesta este Regele Carol al III-lea, cunoscut în prezent sub numele de Prințul Charles de Țara Galilor și fost soț al fostei Prințese Diana. În expunerea de motive a descoperirii lor, cercetătorii britanici dezvoltă argumente imbatabile.

Argumentul onomastic

România a mai avut doi regi Carol, și vorba ceea, cum ar fi spus primul dintre ei, aller guten Dinge sind drei.  I-a mers bine cu Karl, de ce să nu-și încerce șansa cu Charles, amândoi Carol pe românește. Poporul este obișnuit și are deja pregătit adjectivul carlist.

Argumentul profesional

Prințul Charles este foarte competent în funcția actuală de moștenitor al tronului Regatului Marii Britanii pe care o ocupă de 61 de ani. Este drept că meritele profesionale și experiența îl recomandă pentru avansare la actualul loc de muncă, dar cercetătorii britanici estimează că nu mai apucă. Titulara postului, să-i dea Dumnezeu sănătate și putere de conducere, se ține foarte bine și e musai să depășească recordul mondial de șezut pe tron al Reginei Victoria. Și nu ar fi păcat să se irosească talentul și pregătirea monarhică a Prințului Charles, viitor Carol, în așteptarea unui moment care ar putea să vină prea târziu, ca medaliile de merit pentru soldații americani căzuți la datorie în Afganistan?

Argumentul cartografic

Marii Britanii nu i-ar pica deloc rău asocierea la guvernarea țărișoarei noastre de la periferia Europei, fiind la rândul ei situată tot la marginea hărții. Pe ea o desparte de restul continentului Canalul Mânecii, pe România, zic cercetătorii britanici, autostrăzile.

Argumentul geografic

Regina mai guvernează peste vreo duzină de insule printre care Saint Lucia, Saint Vincent și Grenadines, Saint Kitts și Nevis, frumoase nimic de zis, cu plaje și nume de sfinți, dar așezate, în pofida numelor, pe unde și-a înțărcat dracul copiii, ca să ne exprimăm așa. Nu i-ar fi mai la îndemână să vină în concediu la băiat, la Neptun?

Argumentul scoțian

Mâine-poimâine, au cumpănit cercetătorii britanici, scoțienii nu vor avea altceva mai bun de făcut și vor vota despărțirea de Regatul până atunci Unit. Se pune întrebarea, ce vor face cu surplusul bugetar? Se știe din bancuri că scoțienii sunt cei mai zgârciți dintre europeni și este exclus să accepte un deficit. Cum românii erau cei mai cinstiți dintre traci, este aproape sigur că țara se va umple de investitori scoțieni, încurajați de Regele Carol, în prezent Prinț Charles, care se va strădui să fructifice cât mai mult din economiile acelora. Iar cimpoaie să le cânte la aeroport s-or mai găsi prin vreun muzeu de etnografie.

Argumentul politic

România nu-și va mai bate capul cu alegeri, cu referendumuri de demitere, nu se va mai certa, ca la ușa cortului, cu Curtea Constituțională. Pe deasupra, prințul vorbește mai bine engleza decât vorbesc românii româna la televizor. În fine, poporul va avea parte la Bruxelles de conversație adevărată, King’s Speech, slavă Domnului! Să mai îndrăznească Barroso să mai trimită liste și Sarkozy să mai ridice nasul pe sus când îi vorbește țara românească prin reprezentantul său!

Argumentul gastronomic

Pentru România ar fi mană cerească. Win-win situation! Britanicii vin cu prințul și cu prestigiul, ea vine cu vinul și mâncare de la țară. Rușii nu mai vin, pentru că au cumpărat deja pe Chelsea. Prințul Charles este ecologist, românii nu, dar verzi sunt. Îi place la țară, are casă acolo, cum au și politicienii noștri mai gospodari, știe și el acum ce este un mic și o ciorbă de burtă.

Argumentul strategic

Se face parțial și Axa la care se jinduiește de mult, deocamdată pe tronsonul București – Londra, cu haltă la Deveselu. România cucerește o nouă piață de desfacere pentru exporturile de romi, iar Marea Britanie una pentru cetățenii englezi care iubesc extrem de mult copiii, conform tradițiilor insulare confirmate și de BBC.

Argumentul dinastic

Prințul Carol, actualmente Charles, are băiat moștenitor la tron, pe ăla micu’, Prințul Haralambie, în prezent Harry. Sunt toți verișori de-ai treilea cu regele Mihai, așa că românii vor scăpă de grija viitorului și de stressul succesiunilor. Mă rog, cu excepția notabilă a prinților din viitoarea opoziție, Radu și Paul.

Argumentul infrastructural

Baza materială este disponibilă. Are nevoie doar de mici retușuri onomastice. Palatului Elisabeta i se va spune a II-a, Parcului Carol i se va spune al III-lea, Palatului Regal i se va spune tot așa.  Și românii își vor putea lua, în absența lui Nicolae Ceaușescu, revanșa istorică, plimbând-o regina Elisabeta a II-a în caleașcă, prin Piața Palatului și Piața Universității, pe la botul cailor de sub Carol I și Mihai Viteazul.

*  *  *

P.S. Parcă văd scena! Domniile voastre, nu? Nu știu dacă v-ați lăsat convinși, dar un lucru este cert: sunt dați dracului, cercetătorii ăștia britanici, pe toate le știu!

Cum Dumnezeu se face că nouă nu ne-a dat prin cap?

Acceleratorul de metafore

Se dedică,

cu admiraţie și respect,

cercetătorilor români de la CERN

care au contribuit la transcrierea

viselor privind nașterea lumii,

într-o pagină unică din istoria științei

Am motive să cred că puțini dintre noi, chiar și cei cu o capacitate mai mare de a-și imagina abstractul, au înțeles pe de-a-ntregul semnificația experimentelor din acceleratorul de la CERN. Mă rog, nu-i pun la socoteală pe fericiții săraci cu duhul care au tras, fără prea multă bătaie de cap, concluzia fermă că acolo se pregătea sfârșitul lumii.

De fapt, la CERN se visează facerea lumii. Fizicienii de-acolo operează cu concepte și teorii care mai întâi sunt imaginate. Iar nouă, pentru a înțelege ceea ce nu putem înțelege, ni se oferă metafore.

Noi recunoaștem doar materia pe care o vedem cu ochiul liber, asta-i situația! Ei au vizualizat concepte inaccesibile simțurilor și inteligenței comune. Pe care, după ce le-au imaginat, să străduiesc să le demonstreze existența.

Am învățat la școală că atomul este cel mai mic și mai mic și, asemenea salariilor, nu mai poate fi tăiat. Mai apoi am admis că atomii au nuclee, formate din protoni și neutroni, în jurul cărora orbitează electroni. Noroc că am terminat liceul la timp, pentru că deja chestia asta cu protonii şi neutronii care se învârt de capul lor în interiorul nostru ne depășea!

© CERN

Fizicienii particulelor au continuat să pătrundă tot mai adânc cu mintea în tainele materiei, imaginând invizibilii fotoni, fermioni, leptoni, gluoni, muoni și cu voia dvs., ultimii pe listă, bosoni.

După 48 de ani de cercetare, a venit și ziua în care bănuita existență a unuia dintre mititei – bosonul Higgs – a fost dovedită, grație acceleratorului de particule de la CERN.

Dar ce-a fost mai greu nu a trecut pentru că descoperirea trebuie explicată muritorilor de rând. Altfel, savanții cu premii Nobel la teșcherea ar vorbi singuri.

Metafora zidului spunea că materia este alcătuită din fermioni care sunt aidoma unor cărămizi. Iar bosonii sunt cei care îndeplinesc rolul de vectori sau mesageri și leagă cărămizile între ele precum un ciment.

Metafora zidului nu explica de ce particulele au masă. Acest neajuns avea să fie remediat prin ipoteza că orice spațiu este umplut cu un câmp, imaginat de Peter Higgs, așa cum între cei doi poli ai unui magnet sub formă de potcoavă se află un câmp magnetic. Particulele capătă masă de îndată ce interacționează cu câmpul lui Higgs.

Ideea câmpului lui Higgs a fost ilustrată cu metafora bazinului în care buretele scufundat capătă masă prin absorbția de apă.

Pentru bosonul Higgs s-a folosit și metafora zvonului: într-o încăpere cu invitați care o umplu în mod uniform cineva lansează un zvon. Invitații se apropie unii de alţii să-l asculte și, prin această asociere, formează mult dorita masă.

© CERN

Presa a preluat metafora „particula lui Dumnezeu” care sugerează importanţa bosonului pentru explicarea originii Universului, inspirată de o glumă a lui Leon Lederman dintr-o carte cu titlul: The God Particle: If the Universe is the Answer, What is the Question? Dar să nu credeți că Lederman a scris culegeri de anecdote. Nicidecum, a luat Premiul Nobel pentru fizică pentru demonstrarea dublei structuri a leptonilor și descoperirea unui ăla micu’ de tot, un neutrino de muon.

Cu acest neutrino precis că situația v-a scăpat de sub control, așa că vă reproduc o poză cu particulele și împărțirea sarcinilor în lumea lor minusculă.

© CERN

Toate acestea mă duc cu gândul la metafora (– ) minus infinitului. Fizicienii pleacă de la materia care se vede cu ochiul liber și ajung să facă demonstrații în subsolurile lui 10^-18. Dar să nu uităm că cei care studiază minus infinitul particulelor sunt frați buni cu oamenii de știință care studiază cosmosul. Nu le este suficient să vadă soarele, luna, stelele și să se înfioare de frumusețea lor. Ei vor să ştie ce este dincolo de dincolo în spaţiul cosmic. Ne-au băgat în cap că galaxia noastră este doar una printre multe altele. Asta ar fi metafora (+) plus infinitului.

Și, culmea, cele două infinituri se înțeleg foarte bine unul cu altul. Astă vară astronauții navetei spațiale Endeavour au vizitat CERN unde s-a construit un spectometru magnetic, pe numele lui mic Alpha, pe care l-au transportat și cazat la ei acolo sus, într-o stație spațială. Nici nu s-a bucurat bine de peisajul celest, că Alpha a și detectat în infinitul de sus electroni cu energii superioare, neamuri cu electronii din infinitul de jos.

© CERN

Dragi cititori, dacă ați ajuns cu lectura până aici înseamnă că sunteți oameni cu resurse abundente de răbdare pe care vreun bosom nedescoperit încă vi le-a cimentat printre fermionii personali.

Și cei care au rezistat, dar și cei care nu au apucat finalul, sunt invitați să se destindă uitându-se la imagini. Arată mai bine decât multe dintre operele abstracte din muzeele de artă modernă.

Și, pentru că metaforele pot umaniza fizica nu doar prin forţa de sugestie a imaginii ci şi prin fiorul poeziei, dupa oboseala efortului intelectual la care ne-au supus gingaşele  particule, să revenim la liceu și să ne amintim un fragment din cea mai sublimă dintre toate metaforele cosmogonice pe care ni le-a lăsat vreodată un poet: bosonul Higgs avant la lettre în viziunea de acum 130 de ani, a lui Eminescu, din Scrisoarea I:

Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

 

Toate imaginile au fost folosite cu acordul expres și generos al CERN, în condițiile stabilite de organizație, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Petru Dumitriu