Marx, contemporanul lor

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.

Publicitate

Prospeţime de gradul doi

 1. Cei care, preocupaţi de grijile cotidiene ale îndreptării naţiunii spre o direcţie şi mai bună, nu au citit încă Maestrul şi Margareta, au multe motive s-o facă. Mă opresc asupra unuia singur, important pentru acei compatrioţi care împărtăşesc anumite valori, respectiv sunt mai curând hrănaci decât dispreţuitori ai plăcerilor stomacului, într-o ţară eminamente agrară.

2. Într-o pilduitoare scenă din romanul numit mai sus, bufetierul Andrei Fokici se prezintă în audienţă la diavolul în persoană, întruchipat, într-o ipostază mai agreabilă şi ameliorată estetic, de Woland, un profesor de magie, străin. Motivul iniţial al întâlnirii cu cel de jos – genul de întâlniri pe care cei mai mulţi dintre noi le-am evita, dacă am avea de ales – era transformarea neaşteptată a unei monede în hârtii fără valoare, incident de care magul nu mai era deloc străin[1].

Deşi, prin expresii maliţioase şi oarecum nedrepte precum ‘banul e ochiul dracului’, i se atribuie necuratului un interes excesiv[2] pentru acest furnizor controversat de fericire, conversaţia nu avea să se concentreze asupra banilor pierduţi de bufetier, ci asupra practicilor gastronomice necurate ale acestuia.

3. En gros, Woland îl ia la trei păzeşte pe interlocutor pentru mâncarea stricată pe care o servise mai deunăzi la bufetul al cărui şef era. Dincolo de caracterul deplorabil al mefistofelicului personaj, pe care l-am resimţit şi noi vreodată în viaţă, ori de câte ori şi-a băgat coada, să recunoaştem că, în împrejurările date, poziţia sa era perfect compatibilă cu a unui activist onorabil al Asociaţiei pentru protecţia consumatorului.

En détail, reproşul adus bufetierului era că servise clienţilor mai puţin avizaţi, carne de nisetru şi brânză stricate.[3] Pârâtul încerca să se dezvinovăţească în spiritul dictonului latin care nu recomandă dispute pe tema gusturilor şi a culorilor. Împieliţatul era însă categoric când opina, de exemplu, că brânza nu trebuie să fie verde, ci albă, constatare valabilă la vremea scrierii romanului ca şi astăzi.

În fine, în faţa argumentelor – imbatabile, trebuie să recunoaştem, în ciuda antipatiei pe care i-o purtăm în mod firesc maleficului protagonist – Andrei Fokici dă vina pe parteneri, cum facem mulţi dintre noi când suntem prinşi la înghesuială:

’ni s-a trimis carne de nisetru cu gradul doi de prospeţime!’.

4. Profesorul de magie îi dă un verdict fără replică, rămas în istoria literaturii şi a alimentaţiei corecte, pe care îmi permit să-l reproduc cu trimiterile şi referinţele de rigoare, pentru ca atunci când voi ajunge ministru de ceva să nu pot fi acuzat de plagiat:

‘Prospeţime de gradul doi, uite ce prostie! Prospeţimea este una singură, de gradul întâi. Iar dacă această carne de nisetru e de gradul al doilea, atunci înseamnă că e deja împuţită!’[4]

În ciuda resentimentelor fireşti, trebuie să-i dăm, pentru ultima dată, dreptate celui viclean. Un peşte stricat este de nedorit oriunde s-ar afla, în sufrageria noastră, pe raftul de la Carrefour, sau la bufetul lui Fokici. Cu atât mai mult cu cât noi ştim, în principiu, că peştele de la cap se împute, chiar când nici prin ADN, nici prin DNA investigaţiilor nu li se dă de cap.

5. Iar dumneavoastră, distinşi cititori, înainte de a face vreun comentariu răutăcios, se cuvine să înţelegeţi că evocarea acestui scurt episod literar, dar care, vai!, ar putea avea loc aievea, vizează exclusiv dieta sănătoasă şi hrănirea raţională, în sectorul public şi în cel privat.

Dezmint categoric, pe această cale, pe cei care vor încerca, fără temei, să extrapoleze verdictul tartorului la sfera politicului. Îi desfid pe eminenţii analişti care ar putea crede că facem aluzii critice la:

• partide cu gradul doi de prospeţime, formate din elemente reciclate de la pubelele altor partide;
• politicieni consumaţi şi digeraţi în meniuri parlamentare anterioare, dar reintroduşi în lanţul trofic cu etichete noi;
• miniştri expiraţi în vechi guverne care nici măcar nu se dau de trei ori peste cap şi se preschimbă în consilieri verzi, dornici de fotosinteză la lumina palatelor;
• foşti demnitari ale căror fişiere au fost arhivate demult pe computerele populaţiei cu drept de vot, dar care sunt reactivate fără un rost anume;
• promisiuni de guvernare cu iz de stătut, rămase pe fundul campaniilor electorale precedente, dar repuse, cu gradul doi de prospeţime, sub nasul alegătorilor!

6. Noi, prin gura eroilor lui Bulgakov, ne-am referit doar la brânza verde şi nisetrul urât mirositor, nu la parfumul mereu proaspăt al demagogiei.

Honni soit qui mal y pense!                

© Petru DUMITRIU

__________________________________________________ 

[1] Astfel de incidente sunt cu desăvârşire necunoscute fericiţilor cititori din avansatul secol XXI, când am trecut de la bani de hârtie la bani de plastic, iar onestitatea bancherilor şi a fondurilor de investiţii a atins cote fără precedent.

[2] Potrivit altui curent de opinie liber exprimată, nici slujitori ai Celui de sus de la Banca Vaticanului nu disprețuiesc în suficientă măsură farmecele irezistibile ale conturilor bine alimentate. Dacă nu cumva vor da de dracu’, iertată-mi fie vorba nepotrivită în context, cu reformele lui Papa Francisc cel nou!

[3] Tradiţie transmisă, cu osteneală şi sacrificii, din tată în fiu, din bufet în supermarket, până în zilele noastre.

[4] Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Editura Adevărul 2011, traducere şi note de Antoaneta Liliana-Olteanu, pagina 238.

 

 

Loterie şi capital: între modelul bulgar şi Voltaire

1. Ca orice român, contemporan cu palpitanta tranziție spre prosperitate, visez și eu la câștiguri peste noapte și fără muncă. Sunt deficitar însă la necesara iuțeală de mână, în vreme ce nu mai pot conta pe nebăgarea de seamă a maselor largi de oamenii ai muncii și șomeri, care odinioară se lăsau surprinși de îndemânarea fragililor pioneri ai capitalismului mioritic, robuștii milionari de astăzi.

Cei mai intransigenți dintre cititori mă vor mustra pentru frivolitatea aspirațiilor mele oneroase și mă vor trage de ureche dacă voi consimți la vreo schemă prin care se iau bani de la săraci, dar mulți, și se dau la băieți deștepți, dar puțini.

Doresc să-i asigur că dorința mea de îmbogățire peste noapte este cât se poate de inocentă. Pentru ca visul meu să se împlinească m-am gândit la loterie, cea mai cinstită și mai vitează dintre căile de acumulare primitivă a capitalului. Ca să nu mai vorbim că astrologii și horoscoapele ne dau asigurări că șansele de pricopseală sunt cât se poate de reale, doar că amatorii trebuie să urmărească mai atent alinierea aștrilor pe cer și a partidelor pe coaliții.

Iar celor care, după aceste clarificări, încă mă suspectează, le răspund că nu l-am avut în vedere ca model pe Delian Peevski din Bulgaria.

2. Cum adică nu știți cine este Delian Peevski din Bulgaria? Dacă aveți câteva minute de prisos vă spun eu!

Este fiul distinsei sale mame, Irena Krasteva, fostă directoare a Loteriei Naționale a Pariurilor Sportive din țară vecină și prietenă, cu care vom fi avut noi vreodată dispute, dar care acum, spre lauda sa, nu lasă niciodată România stingheră la coada clasamentelor europene.

Această nobilă filiațiune, concretizată nu numai printr-o fire și un fizic de luptător de sumo dar și prin numeroase resurse financiare, nu putea conduce decît la binemeritate succese în societate. Folosindu-și cu chibzuință banii și – în cazuri de strictă necesitate – recurgând la iușchiuzarlâcurile proprii rețelelor mafiote țesute cu migală împreună cu devotata sa mamă, Delian Peevski a ajuns acționar majoritar la numeroase ziare și posturi de televiziune din Bulgaria. Dacă, Doamne ferește, un astfel de copil ar fi crescut în România, ar fi fost numit, cu tandrețe, mogul.

La mama lui, el a rămas un campion al independenței presei și libertății de expresie, cu noroc la bani. Aceste incontestabile calități nu puteau decât să-l oblige pe fericitul deținător să se pună în serviciul norodului, sau, în cuvinte mai simple, să intre la guvernare.

Pentru că, da, experimentați cum sunteți, ați intuit, în iunie 2013 inevitabilul s-a produs. Îndestulatul Delian a fost propus de un partid care tocmai trecea pe-acolo, nici mai mult nici mai puțin decît să aducă noroc Bulgariei ca președinte al Agenției Naționale de Securitate. Din nefericire, Delian Peevski, a trebuit să renunțe la a mai veghea să nu i se întâmple ceva mai rău poporului său. Acesta din urmă era deja nervos și a ieșit supărat la proteste de stradă calificându-l drept mafiot, corupt și lipsit de educație.

Confruntat cu ingratitudinea inițială a poporului intern, Delian Peevski s-a retras dar le-a dat bulgarilor o a doua șansă, acceptând alegerea în Parlamentul European, mai puțin sensibil la legăturile de sînge ale copiilor cu părinții bine poziționați. Numai că norocul, vorba cronicarului, la un loc nu stă. Parlamentul European n-a găsit de cuviință să iasă în stradă, dar a fost îndeajuns ca deputații ALDE, ca de-alde Guy Verhofstadt, să se plângă că la Bruxelles există un stoc de cadre corupte arhisatisfăcător pentru nevoile curente. Așa că au cerut partidului retragerea de pe liste a lui Peevski, urmând ca eroului nostru să i se asigure accesul la rezervele de imunitate națională, made în Bulgaria.[1]

3. Drept care eu mi-am ales un model intelectual în materie de loterie: Voltaire. Pentru că marele filozof și om de litere nu a trăit doar din drepturi de autor și stipendii din partea regilor, marilor nobili și cucoanelor lor, dispuși să cheltuiască averi în schimbul unei conversații spirituale și unei vorbe de duh.[2]

Voltaire înțelegea să dea inteligenței și spiritului din dotare o întrebuințare practică și țeluri lucrative, cum de altfel se mai obișnuiește și astăzi. Intre vorbe de duh, catrene satirice, reflecții filozofice și lamentații tragice, Voltaire făcea afaceri comerciale, tranzacții la bursă, operațiuni financiare speculative, dădea împrumuturi etc[3]. A lăsat și-o vorbă:

„Banii sunt făcuți pentru a circula. Cel care îi păstrează este un rău cetățean, și chiar un prost gospodar. Nu păstrându-i ne facem utili patriei[4] și nouă înșine”[5].

4. Dar bobârnacul trecerii de la o intolerabilă precaritate financiară la abundența mai ușor suportabilă a banilor i s-a dat în 1728-1729, odată cu un câștig strașnic la loterie. Pentru că atunci controlorul general al finanțelor regale, Lepelletier-Desforts, echivalent al unui ministru de finanțe, a înființat o loterie prin care vroia să atragă de la prostime bani peșin pentru plata datoriilor oficiale ale Parisului. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Se vedea treaba că ministrul de finanțe nu s-a documentat bine. Se mai întâmplă și azi, la case mai mari.

Prostimea nu a apucat să se dumirească cu privire la virtuțile civice ale noii inginerii financiare pentru că Voltaire, servind cina la o doamnă bine din înalta societate[6], a înțeles din relatarea unui comesean încă și mai bine, tânărul matematician La Condamine[7], cum ar putea fi deturnată intenția loteriei prost concepute[8]. Zis și făcut. A constituit o societate care a cumpărat toate biletele și a adunat toate posibilele câștiguri. Cu acest cheag și cu încredere în harurile științelor exacte a început să combine cu egal talent activitatea intelectuală cu acumularea de bunuri lumești. Ceea ce mai tîrziu l-a îndreptățit să spună, într-o scrisoare trimisă unui mare protector al său, Frederic al II-lea, regele Prusiei: [9]

„Sunt bogat, poate chiar prea bogat pentru un om de litere”. [10]

Din acest episod al vieții lui Voltaire mi se trage speranța lăuntrică, acum făcută publică, de a crește și eu la portofel într-o viață precum alții într-o tranziție.

5. Mă pregăteam să închei povestirea mea în această notă de optimism robust. Numai că, în timp ce inseram conștiincios diacriticele cuvenite, un prieten cam acru, dar bine intenționat, mi-a spus că loterii prost concepute precum cea a lui Lepelletier-Desforts nu mai există în ziua de azi. Și nici directori de loterie atât de fraieri. Că pot să cumpăr toate biletele de loterie, cu toate neamurile mele cele neadormite, tot nu voi câștiga un milion de livre nici până la apocalipsă. Și, mai rău, că nu mai există nici matematicieni în România, ultimii rămași fiind plecați în schimb de experiență în Occident.

Cu alte cuvinte, că singura șansă de a ajunge ca Voltaire ar fi fie să scriu tragedii în metru antic și epopei istorice, fie să mă duc la Curte[11]. Așa cum, un glorios biograf al lui Voltaire dixit:

„El știe bine ce vrea. Nu a venit la Curte decât pentru asta: o distincție, o însărcinare, o rentă, și să ocupe o poziție din care nimeni să nu-l mai poată împiedica să fie ales în Academia franceză. ” [12]

Mai să cedez ispitei! Doar că n-am avut de lucru și am citit cartea până la capăt. Ca să aflu, dezamăgit, cum îl vorbea pe la spate[13] stăpânul unei astfel de Curți, regele Prusiei:

„Voltaire este cel mai afurisit nebun pe care l-am cunoscut; nu-i bun decît să fie citit„[14].

Prin urmare, loteria nu-i o soluție și nici Voltaire nu mai este de mare folos, altfel decât la citit.

Morala: au dreptate cei care spun că tinerii nu mai au modele demne de urmat, mai ales când iau Calea Rahovei.

© Petru Dumitriu

________________________________

[1] Intelegeți carevasăzică de ce România este cu o tură de teren înaintea Bulgariei în materie de democrație și stat de drept. La noi fostele directoare de loterii și-ar asuma femeiește responsabilitățile politice și averile, nu le-ar pune în cârca bieților copii.

[2] O tempora, o mores! Iată cum au evoluat lucrurile, în bine de data asta, în zilele noastre când unii, bunăoară ca mine sau ca dumneavoastră, ne bucurăm de conversații pline de duh, pe gratis, pe bloguri precum cel de față.

[3] Nu vă mirați, dar Voltaire l-a cunoscut și l-a găzduit în mai multe rânduri la castelul său din Ferney pe Adam Smith, întemeietorul capitalismului științific și al binefăcătoarei, până în zilele noastre, „mâini invizibile”.

[4] Cititorul binevoitor, sensibil la epoca luminilor, va fi de aici încolo mai îngăduitor cu acțiunile întreprinzătorilor noștri care, cu mijloace puține dobîndesc multe bogății. Iată că o achiziție publică, o privatizare mai delicată, un faliment mai îngrijit, pot purta un sâmbure de patriotism.

[5] Din „Observations sur le commerce, le luxe, les monnaies et les impôts”, citat în Louis Nicolardot, „Ménage et finances de Voltaire. Avec une introduction sur les mœurs des cours et des salons”, Paris, 1854. (digitalizare Google)

[6] Sunteți curioși ca niște pisici. Doamna Dufay, dacă chiar vă interesează. Nu mai trăiește! (Apud Gustave Desnoiresterres, „La jeunesse de Voltaire”, Paris, 1867.) (digitalizare Google)

[7] Charles Marie La Condamine (1701-1774).

[8] Așa ceva nu i s-ar fi putut întâmpla vecinei Irena Krasteva, care a investit în copil, și nici doamnei noastre Liliana Ghervasuc Mincă, investitoare, fie-mi iertată vorba obraznică, în politică.

[9]  „Œuvres complètes de Voltaire. Correspondance avec le roi de Prusse”. Tome second, Paris, 1824, Lettre CXXXVI. (digitalizare Google)

[10] Vă întreb, distinși cititori, câți dintre oamenii noștri de litere, ar putea să spună azi, același lucru?

[11] “A veni la Curte” este o expresie idiomatică specifică epocii care, în traducere neoficială, ar însemna „a intra în politică”.

[12] Max Gallo, „La vie de Voltaire”, Le Livre de Poche, Fayard 2008, pag. 249.

[13] Nu trebuie să reamintesc cititorului cultivat că pe vremea ceea nu se făceau conferințe de presă televizate.

[14] Max Gallo, idem, pag. 354.

Învățăturile lui Păcală către creatorul său, poporul

1. Cârtitorii de bună credință se îndoiesc că am aflat de la Lucian Boia sau de la Constantin Rădulescu-Motru cum ar putea fi prefăcută România în una mai bună și mai dreaptă. Asta în ciuda sforțărilor lăudabile pe care le-am făcut împreună, în două dintre articolele anterioare, din nobilul imbold de a pătrunde psihologia poporului român la ea acasă. Pe Emil Cioran nici nu-l mai consultăm, ca să nu ne stricăm și optimismul care ne-a rămas după petrecerile de sfârșit de an.

Dar eu propun prin prezenta să mai întrebăm cumva și poporul ce crede despre el însuși. E drept, unii spun că poporul trebuie doar ademenit la alegeri și invocat la talk-show-uri,  nu consultat ad-litteram. Pasămite poporul se duce pe la referendumuri dar nu votează cum trebuie, îi place zahărul și uleiul în găleți de plastic, are conducătorii pe care-i merită și nu iese la deszăpezire nici măcar când trece pe la el un prim-ministru. Alții, mai cu judecată, cred că înainte de toate trebuie întrebată Curtea Constituțională dacă este potrivită consultarea populară într-o chestiune atât de delicată precum psihologia colectivă.

Profit de bunăvoința domniilor voastre ca să nu vă întreb nimic, întrucât cine știe ce alte obiecțiuni ați mai putea adăuga, pe care din respect nu mi-aș permite să încerc a le combate.

2. Ca soluție de compromis vă propun să-l invităm pe podium pe un reprezentant autentic al poporului, ales cu grijă de vreo două secole de-a rândul, din rândul maselor: Păcală.

Recunoașteți că l-ați cam uitat, căzuți fiind în admirația unor personaje mai noi și nu mai puțin eficace în păcăleli! Totuși, veți fi de acord cu mine că Păcală face parte din tezaurul național și nu ne putem permite să-l dăm uitării, de vreme ce după alte tezaure, cum ar fi acela dat în păstrare la ruși, încă mai tânjim.

Ș-apoi poate ne prinde bine la creșterea moralului să-l mai vedem și pe veselul Păcală în compania personajelor ceva mai deprimante din mitologia populară, cum ar fi ciobanii mioritici în stare să-și omoare partenerii de coaliție pentru o turmă de miei. Sau, bunăoară, constructori precum Manole, meșterul care odinioară nu era în stare să termine biserica în termenul prevăzut, așa cum, în zilele noastre, meșterul Bechtel nu mai termină o dată autostrada.

Păcală, am recunoscut cu toții în cunoștință de cauză, e de-al nostru, din popor, glumeț, isteț și descurcăreț, cum de altfel ne place tuturor să ne credem. Unii îl iau drept prost, dar vorba ceea, e prost cine mă crede prost. Păcală însă este strămoșul jovialului Mitică și al răposatului Bulă, de care suntem mândri cu just temei.

Dacă găsiți de cuviință că exagerez, ascultați-l numai pe Ștefan Luca, semnatarul unei prefețe la o nouă ediție a „Isprăvilor lui Păcală”[1]:

“Toate păcălelile lui ascund un tâlc, ele răzbună necazurile unui popor înzestrat, împins la fund, care, în afara doinelor de jale, izbucnește și-n frumuseți limpezi, senine, în jocuri sprintene, în duioșie și care are și alte straie decât sumanele cenușii“ .

Nu știu cine este dl. Luca, nu știu alții cum sunt, dar mie parcă îmi saltă inima de bucurie la citirea acestor vorbe patriotice și bine simțite[2], chiar dacă pe alocuri sunt puțin confuze.

Așadar, dacă-i un tâlc ascuns, să-l aflăm, să ne bucurăm de el!

3. Păcală își începe cariera publică – ca să zicem așa – păcălindu-i pe cei doi frați ai săi în însușirea vacii Joiana, rămasă moștenire după moartea tatălui. Fratele mare avusese grijă de Joiana de la vârsta ingrată când era doar vițea, în vreme cel fratele mijlociu l-a îngrijit pe bătrânul tată la vârsta, și mai ingrată, când l-au lăsat puterile. Păcală nu avea în CV nimic din toate aceste deșertăciuni, dar era întrutotul îndreptățit la moștenire prin meritul nașterii, aidoma fraților săi: justiția, o știm cu toții, e oarbă!

Dar cum vaca nu putea fi împărțită vie, frații recurg imprudent la serviciile hazardului și la sondarea preferințelor  personale ale vacii. Fiecare ofertant își construiește un ocol ospitalier în măsură să atragă vaca prin promisiunea unui prânz adecvat, într-un loc decent de muncă. În al căruia va intra dobitoaca, a aceluia să fie!

Se vădește aici decalajul de cunoaștere a firii animale între cei doi frați mai mari – care prea iau lucrurile în serios – și Păcală, care știe că și la vite, ca și la oameni, percepția contează. Frații cei mari muncesc din greu pentru amenajarea și dotarea ocolurilor în conformitate cu normele timpului (pe vremea aia nu existau standarde europene pentru nutreț, lucru care evident stimula ingeniozitatea populară!). Dar ei au greșit din nou crezând că munca cinstită duce musai la reușită.

În vreme ce eroul nostru preferat … dar las poetul să o spună cu mai multă elocvență :

« Iar Păcală a lor frate ?…
Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate. »

Păcală improvizează, rupe niște răchită și crenguțe de stejar și-njghebează un frunzar[3].

Joiana, frivolă ca toate vacile abia trecute de prima tinerețe, pare să nu aprecieze excesul de zel al fraților celor harnici și alege frunzele lui Păcală, intrând pe cale de consecință în șeptelul privat al acestuia, așa cum ar intra astăzi un fotbalist în cel al lui Gigi Becali. Intuiția vacii și a lui Păcală a fost remarcabilă dacă ne aducem aminte că frunza verde avea să devină, pe termen lung, însăși imaginea pe plan internațional a României, la inițiativa urmașilor.

Decizia nu a fost tocmai potrivită pe termen mediu însă, deoarece după puțină vreme, Păcală lasă vaca în voia sorții, la discreția primului lup venit. Nu degeaba, desigur, ci în schimbul unei sume rezonabile de galbeni aflate într-un depozit constituit în scorbura unui copac de niște hoți, singurii cetățeni de rând care își puteau permite economii pe atunci.

Plăcându-i să-i păcălească pe hoți, Păcală nu iartă nici puterea executivă sau cea judecătorească. Nimic de zis, statul de drept nu era o prioritate pentru autorități. Lucrurile aveau să evolueze oarecum, până  la un anumit punct, în vremurile fericite pe care le-am apucat acum cu toții.

4. Dar, ferească Dumnezeu să fii popă, iertată fie-mi  inadvertența logică, și să intri pe mâna lui Păcală. Premeditat sau nu – tradiția populară nu este prea limpede în acest prim caz de omucidere – chiar într-unul dintre primele episoade ale isprăvilor sale el omoară un popă cu bâta[4], pentru simpla vină a sfinției sale de a fi fost curios să vadă cum își numără Păcală banii[5].

Frații mai au ceva-ceva mustrări de constiință, dar nu suficient de convingătoare ca să contracareze logica implacabilă a lui Păcală :

 ”Ho !…Destul !…le-a zis Păcală. Ce atâta gălăgie ?…
Orișicâtă vaicăreală, geaba !… popa… tot nu-nvie !…
Să-l ascundem ?… Geaba iarăși !… Tot se află ! De scăpare
Nu-i decât un chip !
                                   – Anume ?
                                                   – S-o tulim, îndata mare !”

După cum se vede, nu întâmplător descendenții lui Păcală care fac afaceri cu statul iubesc libertatea de mișcare proprie, dar și pe cea a capitalurilor dornice să călătorească în țări și bănci străine.

Un alt popă viclean, nu-i vorbă, de care Păcală se ocupă, în calitate de argat, cu o sârguință demnă de o luptă de clasă mai bună, plătește cu vârf și îndesat abuzurile comise împotriva slugilor cărora, după îndelungate servicii credincioase, le tăiase nasurile la supărare. Printre altele, Păcală îi omoară preoteasa, urmată de mama soacră,  pentru ca în final, să faciliteze – printr-o manevră atât de dibace, încât nici astăzi Codul Penal nu ar ști la care dintre articolele 174-179 să o încadreze – moartea copilului nevinovat care se afla la momentul potrivit în locul nepotrivit.

Nu mai amintim afacerile dubioase nu tocmai kosher pe care Păcală le face cu locatarii cu același nume ai Morii Dracilor, a căror grijă pentru păstrarea bunei reputații de negustori cinstiți și neprinși, este deturnată în folos propriu, de liberalul Păcală care-i minte și înșeală[6].

5. Dacă ar fi să ne oprim cu relatarea aici, ne-am mira de ce Preafericitul Daniel nu afurisește numaidecât pe numitul Păcală pentru fapte îndreptate împotriva cinstiților slujitori ai bisericii.

Dar, ca să spunem adevărul gol-goluț, faptul că Păcală nu era prea dus la biserică nu înseamnă că nu era credincios. Poporul, în mărturia sa sinceră și nepărtinitoare, ne face cunoscut că Păcală l-a afumat pe Dumnezeu arzându-i conținutul unui întreg sac cu tămâie și, după cum povestește rapsodul, exclamând pios:

“Iac-așa” (gândea Păcală, bucuros de-a sa ispravă),
“Jertfa mea primește-o Doamne, cu plăcere-colo-n slavă”.

Exercițiul de captatio benevolentiae chiar în această formă puțin cam ostentativă a plăcut cu siguranță Puterii, deoarece nu numai că a dus la trecerea cu vederea a păcatelor săvârșite de Păcală cu voie sau fără de voie, cu fapta sau doar cu gândul, dar a generat o răsplată imediată, nu amânată pentru lumea cealaltă, cum se obișnuiește. Păcală a căpătat un fluier fermecat, care incita la dansuri îndrăcite (dacă îmi este îngăduită această exprimare nepotrivită contextului duhovnicesc), cu care avea să vină de hac familiei preotului cel hapsân, în incidentele ulterioare.

Dacă urmărim acest filon de smerenie în continuitatea lui conceptuală, vom înțelege mai bine ceea ce este mai greu de înțeles în zilele noastre, adică de ce pelerinajele la moaștele sfintelor din patrimoniul național determină rezolvarea problemelor lumești ale săracilor în bunuri materiale sau cu duhul, în fața cărora până și guvernele de stânga rămân neputincioase.

6. Cu asemenea alese calități, eroul nostru nu putea să fie decât popular și să reușească în societate. Nemaifiind contemporan cu noi, îl putem iubi pe Păcală și atunci când, într-un gest de supremă învățare de minte pentru comunitate, îl păcălește pe văcarul comunal, aspirant la postul de primar, să execute în locul lui o pedeapsă capitală, își însușeste toată cireada satului (ce-ar mai bârfi baciul ungurean și cu cel vrâncean, dacă ar ști!) și  îi trimite pe toți consătenii să se înece (în frunte, vai!, din nou, cu un nefericit popă). Intr-un final apoteotic, olteanului nostru, în lipsa unui anturaj competent și a unei opoziții credibile, nu-i rămâne altă opțiune decât să concentreze toate puterile în sat.

“Acolo-n adâncul apei, toți mormântul și-au aflat.
pân’ la unul ! … iar Păcală ? … a rămas doar el în sat,
Cu nevestele vădane.”

Păcală ne oferă, în felul lui, un model de reușită bazat pe valori care continuă să ne inspire. “Bună scriere pentru popor”, cum ar fi spus însuși George Călinescu.

Păi, dacă am aflat acum tâlcul ascuns al isprăvilor lui Păcală, hai să îl împărtășim la toată țara, ca România să fie bine şi tot românul să prospere! Muzica!

© Petru Dumitriu

---

[1] Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Editura Cartex, București, 2012, de unde sunt extrase citatele.

[2] Mă rog, cu excepția unei sintagme, pe care, cititorul perspicace a sesizat-o deja în fragmentul cu pricina,  dar pe care mi-e un pic rușine să o reproduc, fie și cu indicarea sursei, cum se cuvine de la o vreme încoace.

[3] Rima-i nu-mi aparține, e-a lui Petre Dulfu.

[4] Mult mai târziu, poporul a încetat să mai folosească bâta pentru pedepsirea corporală a preoților de țară, reținând-o însă pentru soluționarea rapidă a disputelor din traficul auto în mediul urban.

[5] Bani obținuți, iar ați ghicit, printr-un procedeu pe care Codul Penal într-o lectură superficială a articolelor 227 și 228 ar putea trece drept furt.

[6] Asta, da, este rima mea, mulțumesc frumos pentru complimente.

Mihai Criste, pictor de metafore

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.

© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.

---

[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.

Bănci, Alzheimer, GPS. Trei dileme să vă scot din minți.

Vacanțele pe care le-ați consumat sau le așteptați sunt binemeritate. De trupurile, nu de mințile dumneavoastră. Dacă am înțeles eu bine creierele nu funcționeaza la adevăratul potențial[1], de aceea suntem și luați uneori, pe nedrept desigur, drept proști, de către „băieții deștepți”[2].

Așa că eu minților, nu trupurilor în șlapi, mă adresez acum cu teme de reflecție pentru vacanță. Nu se cade să le lasați să moțăie la soare sau să lenevească lascive în vreme ce hoinăriți pe potecile umbroase ale Carpaților, printre PET-uri și sticle sparte. Mințile trebuie să trebăluiască tot timpul. Doar proștii au mintea odihnită, zice proverbul, iar cititorii acestui blog au dovedit cu asupra de măsură că sunt inteligenți.

Vă propun, așadar, spre reflecție și rezolvare, trei dileme de vară.

Dilema bancară

1. Lumea palpită sub efectul crizei economice și financiare. Guvernele taie în carne și oase și aplică politici dure de austeritate. Somerii se înmulțesc. Tinerii nu se înmulțesc pentru că nu-și pot permite.

Băncilor americane li se recunoaște, cu deosebit respect,  meritul de a fi provocat criza prin  politici iresponsabile și lăcomie corporatistă. Cu toate acestea, băncile în cauză, în modestia lor, continuă să lucreze spre binele omenirii.

JP Morgan Chase, de pildă, a anunțat un beneficiu cu  31% mai mare pe trimestrul II în raport cu cel dinainte care nici el nu se simțea prea rău. Beneficiul net s-a ridicat, sfidând Cassandrele care-i supără pe greci încă din antichitate, la 6,5 miliarde dolari.

Wells Fargo, o bancă mai mică, nu se lasă nici ea mai prejos. Beneficiul ei net a crescut cu 20% ajungând la 5,3 miliarde dolari, tot în trei luni.

Cum e mai bine?

a)      Să ne lăsăm de banalele noastre ocupații și să lucrăm cu toții în bănci, pentru bănci?

sau:

b)      Să stăm în băncile noastre?

Dilema pensionară

2. Omniscienții cercetători britanici mai aduc o dată soarele pe strada noastră cu borduri mari și asfalt prost. Se pare că frecvența bolii Alzheimer va fi mai mică decât s-a prevăzut[3]. Ieșitul mai târziu la pensie contribuie la întârzierea bolii, au constatat ei, nu doar la scăderea venitului lunar, cum au constatat pensionarii.

Iată deci că nici banii de pensie nu aduc fericirea, ci mult mai de preț e iubirea de muncă. Mai mult decât atât, cei care apucă și chiar trec acum de 90 de ani sunt din ce în ce mai isteți, și mai mai pe fază decât nonagenarii de acum un deceniu.[4]

Cum e mai bine?

a)      Să ieșim la pensie la 90 de ani cu mintea încărcată de amintiri?

sau:

b)      Să ieșim la pensie cât mai devreme, ca să ne bucurăm de plăcerile restante ale vieții, pentru că dacă vine Alzheimer tot nu o să ne aducem aminte dacă am luat o decizie bună?

Dilema satelitară

3.  Vă veți fi uitat cu invidie la oile și vacile care se află în permanent concediu la munte, se plimbă pe unde au chef, se culcă unde și cu cine poftesc, mănâncă bio și beau apă fără coloranți, de-acolo de pe versanți. Veți fi râvnit la lipsa lor de stress profesional și absența unor responsabilități palpabile, în afară de aceea, notabilă, de a se sacrifica, o dată în viață, pentru binele alimentar public.

Ei bine, crescătorii de animale din Pirinei și din Țara Bascilor, aripa spaniolă, nu se lasă mai prejos în grija pe care-o poartă vitelor pe care le supraveghează, decât serviciile de informații oamenilor aflați în situații similare. Ei s-au hotărât să nu mai lase animalele să behăie și să mugească despre cine vor și după cum le taie capul, ci să le pună GPS-uri la gâtul respectiv.

Ciobanii vor putea să stea în birourile lor de la stână și, prin semnalul de satelit, din spatele micilor ecrane, să orienteze vacile și oile în direcția dorită.

Pentru noi, cei care ne-am tras deja de bună voie GPS și semnale de satelit, cum e mai bine?

a)      Ne apărăm dreptul la libertate, intimitate și viață personală ?

sau:

b)      Stăm așa ca vitele?

Petru Dumitriu

---

[1] Chiar dacă nu o fi așa, mie îmi place să cred.

[2] Despre  “fete deștepte” nu se vorbește în folclorul nostru mediatic, dar lasă că nici cu ele nu mi-e rușine, la o adică.

[3] Cică « s-a prevăzut », de parcă tata mare, nu tot ei au prevăzut.

[4] Acum eu înțeleg eu mai bine ce vroia să spună Delavrancea prin gura lui Stefan cel Mare (sau invers ?): Moldova este a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri, pe măsură ce crește vârsta de pensionare.

Cine mai e pe lume sănătos ?

Chiar așa bine educați și informați cum sunteți, am vaga bănuială că totuși v-a scăpat o știre importantă[i] privind declinul cumințeniei: s-ar părea că tot mai mulți nebuni umblă liberi!

Sigur, poate că veți fi observat acest lucru cu ochiul liber, dar noi avem o abordare – din nou – științifică, nu judecăm după ureche ca în politică și talk-show-uri. Că doar n-am înebunit cu toții!

De data asta nu este vorba de clasicii cercetători britanici, ci de Asociația Americană de Psihiatrie. Trebuie să prezumăm din start că membrii acestei asociații sunt sănătoși la cap. Au cercetat ei ce-au cercetat și au decis că este păcat ca numărul țicniților să rămână constant, în vreme ce populația lumii crește în proporții maltusiene, determinate de calitatea tot mai bună a filmelor erotice.

Așa că, în viitorul program de guvernare al psihiatrilor americani, numitul DSM-5[ii], care va apărea în mai anul acesta, numărul celor considerați că au luat-o razna va crește cu mai multe milioane, dupa cum am aflat. Este de așteptat ca această clasificare să fie îmbrătișată de toată lumea, așa cum s-a procedat și în cazul altor produse foarte cunoscute provenind de peste ocean (porumb, sifilis, cartofi, drone, roșii, trupe de ocupație și alte minunății).

Cine fără de grijă-n zori se scoală?

La auzul acestei vești am putea încerca, pe bună dreptate, un sentiment de neliniște. Dar eu zic că, în principiu, nu ar strica puțină orânduială în modul în care ne vom adresa semenilor, într-un viitor al omenirii luminos dar apropiat, cu gingașele calificative de scrântiți, zăluzi, capii, bezmetici, smintiți, țăcăniți și altele asemenea. De ce să nu-i credem pe medicii care ne împart frumos, pe criterii științifice, ca pe oameni de treabă, dar care:

a)      și-au pierdut mințile de tot;

b)      nu sunt în toate mințile, dar orișicât le-au mai rămas câteva;

c)      doar o fac pe nebunii (mai enervanți decât toți ceilalți la un loc, trebuie să recunoaștem).

P.S. Se înțelege că noi, cei de față, suntem excluși.

În acest veac de sus și până jos,

Nu-i vorbă însă, dracul nu face mănăstiri. Se pare că practicii practicieni ai psihiatriei înmulțesc numărul de deranjați mintal nu neapărat pe bază de frequently asked questions (de genul: ce mai faci, măi Napoleon?). Pur și simplu, distinșii psihiatri americani vor introduce în listele lor mai mulți actuali sănătoși pe post de viitori bolnavi și vor întoarce din condei unele definiții, astfel încât tulburările să-și deschidă larg porțile la cât mai mult popor.

Gurile rele, care se opun progresului, obiectează că, de fapt, prin umflarea cu pompa terminologică a tulburărilor se extind piețele de desfacere ale serviciilor psihiatrice și medicamentelor de specialitate, deja excesiv de abundente. Modificarea definiției unor tulburări servește, cu discreție și comision, campanii de marketing ale industriilor farmaceutice, spune un cârtitor. Autorizarea publicității pentru parșivele medicamente, spune alt cârtitor, sporește artificial pofta de cumpărare de calmante.

Un mic detaliu însoțitor, în SUA piața neurolepticelor bate spre 16 miliarde dolari pe an, iar cea a antidepresivelor trece de 11 miliarde de dolari. Dai un ban, dar stai în față la farmacii. Ce, te pui cu nebunii?

Lumea se-mparte-doctori și în boală. [iii]

În fine, cârtitorii constată că lărgirea cercului de oameni etichetați de DSM-5 drept zănateci va duce la “medicalizarea” stresului, grijilor și decepțiilor. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va lua toate mințile, farmaciile ne vor lua toți banii cheltuiți la nervi.

DSM-5 va fi o profeție care se împlinește singură. Cu alte cuvinte, tipii care până în mai 2013 erau doar mai supărați, fiecare cu păsărica lui, după data fatidică a punerii în vânzare a noului catalog de deranjamente, vor figura în statistici ca având nevoie de reparații la mansardă.

Loviturilor pecuniare li se va adăuga stigmatizarea care va rânji perfidă în spatele diagnosticului. In chip de mângâiere, totuși, la lansarea manualului va participa nimeni altul decât Bill Clinton.

Ce-o căuta el acolo, că psihiatru nu-i, dus cu pluta nu-i și nici Monica Lewinski nu-i? Eu unul simt deja o vâjâială la scăfârlie.

Are careva o pastilă la îndemână?

© Petru Dumitriu

---

[i] Lucia Sillig, Bataille aux frontières de la santé mentale, Le Temps, 20 novembre 2012.

[ii] Dignostic and Statistic Manual of Mental Disorders (Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale), DSM-5.

[iii] Mari pișicheri sunteți, ați recunoscut deja poetul și catrenul pe care eu l-am citat din memorie!

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (II)

În Evul Mediu regii purtau războaie după cum aveau poftă, sau cum ar spune astăzi analiști politici bine documentați, din considerente profund geostrategice și pentru rațiuni de stat imbatabile. Nimic de zis, mai ales că pentru asta nu investeau bunurile personale, ci făceau împrumuturi.

Nu mai departe, simpaticii noștri florentini își datorează în principal prosperitatea din vremurile lor bune priceperii în a stoarce dobânzi de la monarhiile combatante. Dar asta se întâmpla înainte de a-l chema pe Mutu să le bată mingea de fotbal și barurile de noapte. Numai că la un moment dat, unul dintre debitori, regele Angliei, Eduard al III-lea, tocmai când să-și plătească ratele la bancă, se răzgândește. De tot. Negustorii de parale din Florența și Veneția iau măsuri ca abuzurile de putere să nu le mai producă pierderi.

Așa se face că inițiază un monte (munte) adică o acumulare de datorii pe care autoritățile recunosc că nu le pot rambursa pe moment în numerar, a cărui cantitate, pe vremea aceea, nu putea depăși echivalentul în metale prețioase.

Acum, să facem o pauză să ne tragem sufletul, deschizând o paranteză. Cum adică să acoperi cu aur sau argint banii puși în circulație? Curată tiranie! Păi, nu-i mai bine în zilele voastre? Au nevoie Statele Unite de resurse pentru sejururi de lungă durată în Irak și Afganistan, cu toate echipamentele militare necesare tranșării unor eventuale neînțelegeri cu baștinașii?  Tipăresc bancnote verzi. Directorul Federal Reserve face declarații sibilinice care produc senzații tari academicienilor de pe Wall Street, iar datoria publică rămâne veșnic în topul subiectelor de confruntare electorală, în care doar purtătorii de cuvinte se schimbă, nu și cuvintele purtate. În vremea asta, tiparnița, obiect vânjos, din popor, cu mare productivitate, bate dolari după dolari, pe care restul lumii își vinde efortul și marfa.

Dar să revenim la datoriile consolidate ale rudelor noastre latine, venețiene și florentine. Li se punea o dobândă, inferioară celei operate pe “piața liberă”, în care deținătorii de titluri de creanțe aveau dreptul să le revândă. Primul monte este înființat de falnica și umeda Veneție în 1262 și trăiește până la adânci bătrânețe, când trebuie să-și adauge prenumele de Vecchio, ca să faca loc mai junilor Monte Nuovo în 1482 și Monte Nuovissimo în 1509. Monti după monti, treaba a mers de minune doar că nu chiar pentru toata lumea.

Pentru că, dacă înțelegem bine, cei care munceau și produceau valori nu erau neapărat și beneficiari ai fructelor tranzacțiilor de titluri. Imprumuturile publice erau ocazionate de conflicte care nu întotdeauna aduceau câștigurile așteptate, iar impozitele percepute erau supte cu vigoare de dobânzi. De multe ori, toți cetățenii erau forțați să împrumute autoritățile cu bani reali obținuți prin muncă. În timp au rezistat numai cei avuți, care puteau vehicula sume mari. Bogățiile s-au acumulat spre vârful piramidei, iar cei mici și-au dat duhul.

Nu-i vorbă că săracilor li s-a făcut și lor un monte, să guste și ei din plăcerile creditului,  Monte di pietà, primul atestat documentar fiind la Perugia.

Incă o pauză, vă rog, veți fi obosit de atâta contabilitate! Buni creștini ce suntem, trebuie să recunoaștem că măcar o parte din bogăție a fost bine folosită. Dacă toți guelfii și ghibelinii, care erau și ei tot un fel de alianțe politice ar fi trăit din munca lor, ar mai fi avut ei cu ce să finanțeze picturi, sculpturi, palate și grădini? Iar noi, dacă ne-am crampona doar de muntele de pietate, ce-am mai vedea acum prin muzee și albume? A propos, te pomenești că videnii, chilimanii și hrebelinii noștri ne pregătesc surprize asemănătoare, dar n-avem noi răbdare să așteptăm șapte sute de ani! Măcar Becali e corect și ne oferă deja propria sa posteritate pe zidurile bisericilor kitsch.

În loc de epilog, ca să întăresc dispoziția optimistă în care cu siguranță vă aflați cu gândul la reușitele în afaceri ale compatrioților noștri amintiți, vă întreb: nu este oare șăgalnic surâsul destinului care i-a pus pe Mario Monti și Mario Draghi, draghii de ei, să se ocupe de rezolvarea crizelor datoriilor publice?

Sau vreți să insinuați că cei doi generali poartă în raniță bastoanele de mareșal și caietele de sarcini oferite ca amintire de Goldman Sachs, maeștri absoluți ai ingineriilor financiare, ingrați părinți care se fac că nu-și recunosc fiica pe care restul lumii o cunoaște, pe numele ei mic, Criza?

Petru Dumitriu

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (I)

Prima cauză a datoriei publice a fost purtarea războaielor. Cel puțin așa aflu din câteva istorioare bine povestite de o ziaristă elvețiană.[1] Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Grecii figurează din nou ca fruntași în acest palmares, ca și la Jocurile Olimpice. Cum s-ar zice, primii în sport, primii la datorie.

De pildă, pe vremea războiului peloponeziac care s-a terminat, dar când eram noi la școală încă se mai vorbea de el, s-a întâmplat că Atena n-a mai avut acces la minele de argint de unde își extrăgea metalul prețios necesar tranzacțiilor legate de întreținerea lustrului armelor și moralului soldaților. Războiul risca să fie pierdut la masa verde, cum ar fi în prezent, când câte un club mai are fotbal, dar nu mai are bani decât pentru președinți.

Grecii erau atenți la sfatul intelectualilor agreați de putere cu privire la căile de acces la fonduri.[2]

Așa se face că Pericle decide să ia pe datorie, în beneficiul armatei, din patrimoniul sacrosanct de ofrande în aur și argint oferite zeiței Atena de drept-credincioșii săi din rândul societății civile. Urma ca, pe măsură ce adversarii învinși erau uciși și/sau jefuiți în numele nobilelor cauze care-i mânau în luptă, datoriile către zei să fie rambursate. Cum cugetă să facă Atena actuală cu FMI, cu deosebirea că nu mai poate să jefuiască decât pe proprii săi concetățeni.

Sensibili la nevoile financiare ale statului, grecii s-au descurcat. Mă întemeiez pe acest precedent istoric când am încredere că o vor scoate la capăt și în prezent, deși nu prea-i văd eu pornind la război împotriva spartanilor. Nu de alta, dar dacă am înțeles eu bine, au trecut în tabăra atenianului nostru Paleologu.[3]

Zeii, fiind primii creditori ai autorităților publice, probabil că din credința în Cei-de-sus se moștenește implacabila voință a băncilor de-a stoarce dobânzile și penalizările de la debitori prin orice mijloace de constrângere. Și când zic mijloace, vreau să cruț pudoarea cititorilor contemporani, dar mă gândesc la extreme, precum zvârlirea datornicilor la închisoare sau transformarea lor în sclavi ai creditorilor.

Slavă zeilor că între timp am făcut progrese, stimați clienți! Că nu-i văd eu pe greci stând în banca lor și muncind pe datorie la bănci germane.

Și, dacă punem deoparte, respectuos și cu admirație, datoria publică a Statelor Unite care întreține relații foarte intime cu cheltuielile militare, să mulțumim lui Dumnezeu că datoriile statului nu se mai trag doar din războaie.

Acum este momentul să constatăm cu modestia cuvenită, dar cu justificată mîndrie patriotică, meritul românilor, care aduc o contribuție prețioasă la înlocuirea războiului ca generator de datorie publică, cu modalități pașnice: jaful de la buget, privatizările frauduloase, contractele măsluite cu statul, licitațiile trișate și altele operațiuni non-violente care se ascund sfioase de emoțiile întâlnirilor cu justiția.

Sunt sigur că vreți să știți cum procedau italienii de dinaintea lui Berlusconi cu datoria publică, dar nu vreau să vă obosiți cu cititul excesiv pe ecran în timpul programului, așa că urmarea rămâne pe altă dată.

(Sfârșitul părții I)

Petru Dumitriu

[1] Sylvie Arsever, « Quand les Grecs empruntaient aux dieux », Le Temps , 23 juillet 2012.

[2] Cititorul perspicace va fi observat că la noi, la români, e tot așa, doar ordinea e puțin altfel: intelectualii atenți sunt sfătuiți să fie agreabili puterii dacă vor să aibă acces la fonduri.

[3] http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2012/alegeri-parlamentare-2012-paleologu-la-lansarea-candidaturilor-fiti-spartanii-mei-1202610