Tăcerea zmeilor

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

Publicitate

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (I)

Prima cauză a datoriei publice a fost purtarea războaielor. Cel puțin așa aflu din câteva istorioare bine povestite de o ziaristă elvețiană.[1] Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Grecii figurează din nou ca fruntași în acest palmares, ca și la Jocurile Olimpice. Cum s-ar zice, primii în sport, primii la datorie.

De pildă, pe vremea războiului peloponeziac care s-a terminat, dar când eram noi la școală încă se mai vorbea de el, s-a întâmplat că Atena n-a mai avut acces la minele de argint de unde își extrăgea metalul prețios necesar tranzacțiilor legate de întreținerea lustrului armelor și moralului soldaților. Războiul risca să fie pierdut la masa verde, cum ar fi în prezent, când câte un club mai are fotbal, dar nu mai are bani decât pentru președinți.

Grecii erau atenți la sfatul intelectualilor agreați de putere cu privire la căile de acces la fonduri.[2]

Așa se face că Pericle decide să ia pe datorie, în beneficiul armatei, din patrimoniul sacrosanct de ofrande în aur și argint oferite zeiței Atena de drept-credincioșii săi din rândul societății civile. Urma ca, pe măsură ce adversarii învinși erau uciși și/sau jefuiți în numele nobilelor cauze care-i mânau în luptă, datoriile către zei să fie rambursate. Cum cugetă să facă Atena actuală cu FMI, cu deosebirea că nu mai poate să jefuiască decât pe proprii săi concetățeni.

Sensibili la nevoile financiare ale statului, grecii s-au descurcat. Mă întemeiez pe acest precedent istoric când am încredere că o vor scoate la capăt și în prezent, deși nu prea-i văd eu pornind la război împotriva spartanilor. Nu de alta, dar dacă am înțeles eu bine, au trecut în tabăra atenianului nostru Paleologu.[3]

Zeii, fiind primii creditori ai autorităților publice, probabil că din credința în Cei-de-sus se moștenește implacabila voință a băncilor de-a stoarce dobânzile și penalizările de la debitori prin orice mijloace de constrângere. Și când zic mijloace, vreau să cruț pudoarea cititorilor contemporani, dar mă gândesc la extreme, precum zvârlirea datornicilor la închisoare sau transformarea lor în sclavi ai creditorilor.

Slavă zeilor că între timp am făcut progrese, stimați clienți! Că nu-i văd eu pe greci stând în banca lor și muncind pe datorie la bănci germane.

Și, dacă punem deoparte, respectuos și cu admirație, datoria publică a Statelor Unite care întreține relații foarte intime cu cheltuielile militare, să mulțumim lui Dumnezeu că datoriile statului nu se mai trag doar din războaie.

Acum este momentul să constatăm cu modestia cuvenită, dar cu justificată mîndrie patriotică, meritul românilor, care aduc o contribuție prețioasă la înlocuirea războiului ca generator de datorie publică, cu modalități pașnice: jaful de la buget, privatizările frauduloase, contractele măsluite cu statul, licitațiile trișate și altele operațiuni non-violente care se ascund sfioase de emoțiile întâlnirilor cu justiția.

Sunt sigur că vreți să știți cum procedau italienii de dinaintea lui Berlusconi cu datoria publică, dar nu vreau să vă obosiți cu cititul excesiv pe ecran în timpul programului, așa că urmarea rămâne pe altă dată.

(Sfârșitul părții I)

Petru Dumitriu

[1] Sylvie Arsever, « Quand les Grecs empruntaient aux dieux », Le Temps , 23 juillet 2012.

[2] Cititorul perspicace va fi observat că la noi, la români, e tot așa, doar ordinea e puțin altfel: intelectualii atenți sunt sfătuiți să fie agreabili puterii dacă vor să aibă acces la fonduri.

[3] http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2012/alegeri-parlamentare-2012-paleologu-la-lansarea-candidaturilor-fiti-spartanii-mei-1202610