Tag Archives: Neanderthal

Meditații asupra fricii

6 apr.



Ce lucru mare e prudența!
Ce importantă e experiența!
Medita un șoarece.
Și-l înțeleg, deoarece
Întreaga morală asupra fricii
O făcea din burta pisicii.

Aurel Baranga

Precum șoarecele din fabulă, în burta imobilului în care m-am ascuns, meditez și eu, în lipsa unei ocupații mai folositoare în duminica asta, în toate celelalte privințe agreabilă, daca n-ar fi fost molima. Aș fi putut să ies să plimb un câine pentru modestele, dar constantele lui trebuințe mai puțin metafizice, recunoscute ca stări de urgență. Dar nu am câine. Ce bine mi-ar fi prins unul și libertatea de expresie pe care o procură!


“ Les hommes redoutent jusqu’à l’air qu’ils respirent.
Ils ont peur des défunts, des vivants et d’eux-mêmes…”
(Mărturie a unui călugăr portughez
despre epidemia de ciumă de la Marsilia, din 1720)


Meditând așa, cu insuficientele mele puteri, m-a dus gândul la cartea istoricului francez Jean Delumeau, La peur en Occident, XIVe – XVIIIe siècles, tradusă și în limba română în 1986[i]. Când am răsfoit-o atunci, am făcut-o cu oarecare detașare. Deh, frica era la ei acolo, în Occident. Noi ne dezbăraserăm, chipurile, de ignoranța și spaimele medievale. Avansam, imperceptibil ce-i drept, spre viitorul luminos al omenirii.

Acum, că am ajuns în viitor și ne-am mutat cu totul în Occident, avem și noi dreptul să ne speriem de boală ca orice european în cuget și-n simțiri.

Vorbea Delumeau de o “frică fără vârstă, frica eternă, care este proprie numai omului”, pentru că, spre deosebire de animale, omul “își anticipează moartea”. Ca prostul!

Da, oamenii se temeau și de aerul pe care îl respirau. Le era frică de morți, de vii și de ei înșiși. Vi se pare ceva cunoscut? Nu cumva, în secolul XXI, trăim groaza molimei, la fel ca în Evul mediu? Aceleași angoase surde, egoisme absurde, suspiciuni și stigmatizări iraționale! Același apetit pentru zvonuri și profeți iresponsabili!


Și vine primăvara ca o boare,
un fel de ciumă și vărsat de verde,
care ne amețește și ne pierde,
care ne culcă și apoi ne scoală.

Adrian Păunescu

Mă uit la primăvara ostentativă din jur, care nu pare a se sinchisi de coronavirus și îmi face în ciudă. E o hărmălaie de păsări de parcă ar fi fost convocate la concertul în luncă al lui Alecsandri! Văd unele pe care nu le-am mai văzut vreodată pe-aici și nu le știu pe nume, altfel decât la grămadă, din versurile poetului: “mierle vii, șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, gaița ce imitează orice sunete bizare, stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă, și duioase turturele cu dor mult, cu jale lungă” etc. Aș putea jura că sunt tot cele din poeziile copilăriei. Pasămite, naturii nu îi este frică de virus. Doar de oameni, cea mai agresivă dintre speciile pe care ea însăși le-a creat!

Mama natură, ea, rămâne impasibilă la teroarea impusă de invizibilul virus, pe care ni-l arată totuși ecranele ca fiind bine conturat și frumos colorat. Rămâne ca armatele și grănicerii să țină calea arătosului ucigaș.

Tot ce definim astăzi drept imoral
a fost considerat cândva, undeva, moral.

Friedrich Nietzsche

Până la vremea molimei, am crezut și eu că noi suntem chemați să salvăm planeta, care așteaptă disperată ajutorul nostru pentru a supraviețui, în loc să îi ridicăm temperatura și să îi spurcăm aerul. Încep să înțeleg că natura se va descurca și fără noi, cum de altfel a mai făcut-o timp de milioane de ani înainte de apariția noastră.

Noi, nu ea, suntem creaturile amenințate de dispariție pentru a fi înlocuite de o specie mai bună și mai dreaptă. Natura va supraviețui catastrofelor pe care le vom provoca. Maimuțele însă, cu tot respectul, ar trebui să rămână în copaci, ca nu cumva să ajungem la același deznodămant.

 

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Mihai Eminescu

Acum că ne-am luat o pauză în evoluție, poate vom găsi și un vaccin împotriva epidemiei de aroganță de care suferim de mult mai multă vreme.

Știam tot! Știam cum s-a creat Universul, ce mânca omul de Neanderthal, cum se intră în găurile negre din Cosmos, ce face Dumnezeu când nu are timp de noi.

Făceam tot! Excursii pe Marte, inteligență artificială, rachete intercontinentale, războiul stelelor, depozite de deșeuri spatiale pe orbitele geostaționare, drone, mașini fără șoferi și nici pasageri, copii în eprubetă!

Un delir tehnologic și o goană nebună spre nevoi pe care nu le avem. Nimeni nu era mai tare ca noi în Universul fără margini care încapea în degetul nostru cel mic cu care batem telefonul! Doar că a venit virusul ăsta obraznic să ne umple de un ridicol rușinos, dacă nu ar fi tragic.

Unde sunt acum toți corifeii triumfului rasei umane? Putem distruge întreaga faună planetară, de la albine la păsări cântătoare, de la arici la elefanți, de la protozoare la balene, dar avem probleme cu un mărunțel de microb, căruia nu-i putem veni de hac nici cu scutul de la Deveselu!

Dușmanul cel mic ne dă o lecție pe care nu ar trebui s-o uităm când ne vom recăpăta o parte din libertate și ne vom fi uitat frica. Măcar atâta minte să avem la urmă, cât șoarecele lui Aurel Baranga.

© Petru Dumitriu


[i] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată. Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă, București 1986.