Tag Archives: Marea Britanie

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 Iul

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Anunțuri

Interviu cu soldatul Švejk: reforma justiției.

23 Apr

prague

Liliana Chiriac*: Peisaj urban, Praga

Pe soldatul Švejk l-am cunoscut când eram copil. Cum treaba asta se petrecea înainte de a ști ce-a fost Primul Război Mondial sau Imperiul Austro-Ungar, nu am rămas decât cu impresia că era un tip simpatic și veșnic bine dispus.

Numai că, de vara trecută, ca toată lumea bună, în frunte cu înțelepții noștri îndrumători Barroso și Reding, nici eu nu mai dorm ne-ntors, cum s-ar cuveni la experiența mea profesională. Pricina este grija mistuitoare a statului de drept, a reformei în justiție și mai ales a jenei generate de dojenile binemeritate ale comisarilor de la Bruxelles la adresa nepricepuților care votează cum îi taie capul de câte ori li se dă acces la cabină. Și tot cugetând la formulele cele mai plauzibile de reformare a justiției, mi-am adus aminte că bravul soldat Švejk s-a luptat și el odinioară cu sistemul ticăloșit.

Așa că, profitând de faptul că între timp am mai crescut probabil la minte și sigur în greutate, i-am cerut un interviu[i] privind marile teme pe care strică somnul popoarelor europene și supără pe șefii noștri comisari de la Bruxelles.

Evident că mi l-a dat, că doar nu dădea de la el.

Reporterul (adică eu): Domnule Švejk, în Ungaria Victor Orban vrea să pună călușul în gura presei libere, în Marea Britanie conservatorii vor să scrie textele celor de la BBC, în Rusia presa neprietenoasă pare că servește puterilor străine, iar în România președintele tot întreabă de o antenă de televizor pe care a pierdut-o vara trecută.  Credeți că riscăm revenirea statului polițienesc?

Švejk (adică el): Pentru ce, mă rog, avem poliție dacă nu să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliție. Fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec[ii] ne spunea mereu: „Dacă n-ar fi disciplina, mă tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci; milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților”.

Reporterul: Bine, dar sunt oameni arestați din motive politice, sănatatea le este zdruncinată în condițiile suprapopulării locurilor de detenție. Nu este acesta un regres regretabil în protecția drepturilor omului?

Švejk: În ziua de azi arestul e floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.

Reporterul: Unii spun că dosarele sunt întocmite superficial, de spoială, pentru a aiuri opinia publică.  Nu credeți că este foarte grav să ți se întocmească dosar, iar reputația să îți fie compromisă pentru toata viața?

Švejk: Ti-ai făcut o reputație proastă pentru toată viața pentru că pe lângă ceea ce o să se citească la gazetă, cunoscuții dumitale au să mai adauge și ei ceva. Așa se întâmplă întotdeauna, dar să nu-ți pese de asta. Oamenii cu reputație proastă sau știrbită sunt cel puțin de zece ori mai numeroși decât cei cu reputație bună. Asta-i nimica toată.

Reporterul: Dar nu credeți că demnitarii, procurorii și magistrații trebuie să răspundă pentru incompetență și lipsă de etică profesională?

Švejk: Eu cred că ar trebui să privim lucrurile cu mai multă îngăduință. Oricine poate și trebuie să greșească, în măsura în care se gândește mai mult la un lucru. Intr-o noapte pe când mă întorceam de la cârciumă s-a apropiat de mine un domn și m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupră-mi și a zis: „M-am înșelat, nu e ăsta.” Și s-a înfuriat așa de rău că greșise, încât mi-a mai croit una peste spinare. De aceea spun eu că oamenii sunt supuși greșelilor, fie ei învățați sau tâmpiți și fără carte. Chiar și miniștrii greșesc.

Reporterul: România a fost criticată de către raportorii ONU pentru tratamentul aplicat bolnavilor mintali de la Spitalul Poiana Mare. Ce părere aveți despre aceste barbarii?

Švejk: Zău dacă înțeleg de ce se supără nebunii când îi oprește acolo. Acolo poate omul să se tăvălească în pielea goală pe podea, să urle ca un șacal, să se înfurie și să muște. Dacă ar face una ca asta pe promenadă, s-ar cruci lumea; acolo, însă, e un lucru foarte firesc! E libertate cum n-au visat-o nici socialiștii. Era unul care striga în gura mare că e arhiepiscop; și ce credeți că făcea? Se ghiftuia! Unul a mers până acolo că se dădea drept sfinții Chiril și Metodiu, ca să-i dea porție dublă.

Reporterul: Supraîncărcarea cu dosare a judecătorilor poate duce la erori judiciare ireparabile. Nu este acest lucru suficient de grav ca toată lumea să-și dorească reforma în justiție?

Švejk: Când eram eu ostaș, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Și câți nevinovați n-au fost osândiți: și nu numai în armată, ci și la tribunalele civile. Imi amintesc cum, odată, a fost osândită o femeie pentru că își gâtuise gemenii abia născuți. Cu toate că s-a jurat că nu putea să sugrume gemeni, pe motiv că nu născuse decât o fetiță pe care a a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită.

Reporterul: Cum vedeți exodul spre Occident al infractorilor din Estul Europei. Sunteți de acord cu expulzarea lor necondiționată sau cu menținerea libertății de circulație?

Švejk: Când găina doarme, nu poți avea ouă proaspete … Și pungașii ăștia își au rostul lor. Dacă toți ar voi numai binele celorlalți, curând ar ajunge să se omoare între ei.

Reporterul (ușor descumpănit dacă avem în vedere că discuția o luase într-o direcție deloc anticipată): Mulțumesc, domnule Švejk, pentru curajul opiniilor dumneavoastră, pe care sper că vi-l apreciază și șefii.

Švejk: Nu merit nici o mulțumire. Am făcut așa cum trebuie să facă orice soldat când vede că superiorul n-are nimic în[iii] cap și că e puțin făcut. Soldatul trebuie să știe să-și prețuiască superiorul, în orice hal ar fi el, și în orice stare. [iv].

* * *

 P.S.: Recunosc că m-a cam tăvălit, omul. Eu aveam altă agendă. Unde am dat și unde a crăpat! Mare pișicher! Dacă Švejk ar fi intrat în politică, general cu patru stele ar fi fost la vremea asta și șef de partid! Poate chiar un strașnic comisar european! Da’ e bine și-așa!

* Liliana Chiriac este prezentă cu șase tablouri la expoziția organizată la Geneva de Delegația permanentă a Consiliului Europei, sub genericul „Peisajul urban în pictura europeană contemporană”, care va fi vernisată cu ocazia Zilei Europei.


[i] Interviu consemnat (unde altundeva?) la Praga, ilustrată în imaginea de mai sus.

[ii] In original, tot Makovec.

[iii] In original: “sub”.

[iv] Pentru autenticitatea celor spuse de reporter, garantez, desigur, eu. Pentru autenticitatea celor spuse de Švejk garantează traducătorul. Jean Grosu oferă o extraordinară traducere din cehă și cred că oricine ar încerca să încropească o altă traducere în româna de baltă contemporană ar comite o impietate intolerabilă și o crimă de lezmajestate. (Jaroslav Hašek, “Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial”, Traducere și note de Jean Grosu, Editura Adevărul Holding 2010).