Nostradamus: în căutarea viitorului trecut

Este lucru îndeobște cunoscut că Nostradamus a profețit cu lux de amănunte tot ce ni se întâmplă în prezent. Evocarea catrenelor lui scrise într-un galimatias generos, capabil să ofere cele mai … așteptate surprize în interpretări aduse la zi, nu încetează să biciuiască imaginația și să tulbure simțirea celor cărora le este hărăzită împărăția cerurilor, din motive demult consacrate.

Când este vorba de Nostradamus s-ar zice că graba nu strică treaba, ci dimpotrivă. Cu cât credem mai mult și cercetăm mai puțin, cu atât profeția scapă cu obraz curat.

De pildă, bilanțul pe 2022 este deja dat uitării, de vreme ce se descifrează de zor grozăviile care ne așteaptă după colț în 2023. Însă eu nu vă pot lăsa să vă furișați mai departe fără să știți prin ce-ați trecut. Ar fi de neiertat să nu mă alătur interesului general față de ce profețesc profeții contemporani că a profețit răposatul profet Nostradamus pentru anul pe care l-am absolvit împreună. [1]

Eventualii cârcotașii ar putea stânjeni exercițiul nostru de admirație pentru Nostradamus și să caute cu lumânarea vreo abatere de la litera și mai ales spiritul liber al versurilor lui. Dar cine e fără de prihană, să facă un pas înainte! Micile aproximații, constatate după ce am scăpat basma curată în anul 2022, pot fi trecute cu vederea, dacă ținem seama de bunele intenții ale profetului și ale interpreților săi contemporani, încă și mai bine intenționați. Iar dacă mai sunt mici neajunsuri în împlinirea lor, putem reînnoi profețiile la anul. Așadar:

1. Spre dezamăgirea populară, Nostradamus a prezis că Uniunea Europeană se va fi prăbușit în 2022. Păi nu este adevărat că s-a prăbușit încrederea noastră în actrița Ursula von der Leyen și vaccinurile ei neîndurătoare față de covid, dar binefăcătoare pentru profiturile companiilor de bine? S-a prăbușit! Nu este ea simbolul UE așa cum Hannibal era simbolul trecerii Alpilor cu elefanții, și Napoleon al Codului cu același nume? Este! 1-0 pentru Nostradamus.

2. Tot în anul 2022 va fi fost asasinat Vladimir Putin. Ați auzit de el, sunt sigur. În ciuda zvonurilor că ar trăi, cine sunt eu ca să îl contrazic pe Nostradamus? Se știe că războiul din Ucraina (eveniment relativ minor: altfel nu se explică de ce marele profet l-a trecut cu vederea) a declanșat un uragan de propagandă în toate punctele cardinale. Vorba anticului Eschil: în război, prima victimă este adevărul. De unde ştiu eu sau, bunăoară, cititorii de bună credință precum domniile voastre, că susnumitul nu a fost asasinat? La câte sosii și holograme bântuie libere pe Internet și conspiră împotriva oamenilor cumsecade, nu ar fi posibil? Am fost eu la Kremlin? Am dat eu mâna cu el? Nu! Până la proba contrarie, lucrurile ar putea să se fi petrecut întocmai cum a prezis autorul nostru și ne-au confirmat inteligenții săi traducători. Deci, cu bunăvoința arbitrului de colț, 2-0!

3. Apropo de uragane! Nostradamus a mai prezis furtuni distrugătoare care se vor fi abătut asupra Franței. De ce nu am recunoaște că efectul schimbărilor climatice se resimte nu doar în nevoia noastră de instalații de aer condiționat, ci au alterat până și natura vânturilor. În cele din urmă, ele s-au abătut, deghizate în vântul care a bătut nu doar în Franța, dar chiar și, hăt departe, în buzunarele unora dintre noi, vânturate de inflație. 3-0 pentru Evul Mediu!

4. Nu trebuie să o recunoașteți de față cu mine, dar am bănuiala că împărtășiți prejudecata că fiind poet medieval și astrolog la bază, Nostradamus a neglijat viitorul financiar al omenirii de azi. Ei bine, mă iertați că o spun pe șleau: de data asta v-ați înșelat. El ne-a avertizat că în 2022 se va fi prăbușit catastrofal dolarul american. Este vina dumneavoastră că nu ați luat în seamă profeția și nu ați vândut la timp dolarii cu care v-ați burdușit conturile la Raiffeisen, ca represalii la petroliștii austrieci. Așa se întâmplă când credeți în Mugur Isărescu în loc de Nostradamus. Poate că a fost poziție de ofsaid, dar tabela arată 4-0!

Nostradamus a mai făcut multe și utile preziceri pentru 2022, care de care mai însemnate pentru toată omenirea, în ciuda patriotismului local al marelui anticipator. Nu pot eu să zugrăvesc câte profeții a făcut și va mai face el!

5. Dar vă mai spun una, care s-ar putea să vă fi  scăpat. La data de 14 decembrie 2022, va fi căzut asupra Pământului o ploaie de meteoriți. Avem și știrea pe surse și sursa știrii!

Très près d’Auch, Lectoure et Mirande

Un grand feu tombera du ciel pendant trois nuits.

La cause apparaîtra à la fois stupéfiante et merveilleuse ;

Peu après, il y aura un tremblement de terre.[2]

Mai limpede de atât nici că se putea. O prezicere bună, care poate fi folosită și altă dată.

Dacă totuși nu ați băgat de seamă la meteoriți, fiind cetățeni români – indiferent că stați în țară sau munciți în străinătate, aveți o scuză solidă.  La data respectivă, se pregătea ședința din 15 decembrie 2022 a Consiliului European. Eram cu toții, pe bună dreptate, numai ochi și urechi în așteptarea împlinirii unei profeții prezidențiale care ținea de propriul nostru patriotism local: aderarea României la spațiul Schengen. Sau v-a scăpat și asta? 5-0! Scorul a luat proporții!

Acestea fiind spuse, cred că este rezonabil să ne așteptăm ca și pentru noul an 2023, Nostradamus să ne pregătească un pachet promoțional de profeții pe care ar fi bine să le credem fără să le cercetăm, pentru că unele expiră repede.

6. Pe fondul teribilelor evenimente care vor urma, am și o veste mai bună. Sfârșitul lumii prezis de marele maestru cade, conform unui grup de cercetători, la data de 1 octombrie 2430[3]. Ceea ce ne oferă timp suficient să ne băgam mințile în cap și să ne pregătim pentru proba de apoi.

Atunci să vă văd!

© Petru Dumitriu

---

[1] Nostradamus : ces prévisions pour 2022 sont terrifiantes, Hitek.fr, 31 décembre 2021.

[2] Nostradamus 2022 : Les prédictions du célèbre prophète pour l’année 2022 font vraiment froid dans le dos ! Culturefemme.com, 11 juillet 2022.

[3] Cele 20 de predicții ale lui Nostradamus despre sfârșitul lumii, Antena 3, Voi cu Voicu.

Publicitate

Concertul pentru pian și emoții

Stela Vesa – Muze înainte de concert

Sătul să tot înghită cifre artificiale obținute prin sondaje la care participă figuranți, comparații forțate între informații aliniate astfel încât să conducă la rezultatul scontat și alte minciuni statistice în expresie materială, prietenul meu Faustinus mi-a povestit cum s-a transferat el la comparații imateriale.

S-a întâmplat că la vreo 45 de ani după ce a asistat pentru prima dată la interpretarea Concertului nr. 2 în fa minor  pentru pian și orchestră de Chopin, la Ateneul Român, să revină sub aceeași măreață cupolă și să audieze aceeași operă. Cine a ascultat vreodată Concertul știe cât de expresiv și de romantic este și, mai ales, ce emoție sfredelitoare generează în mintea și sufletul unui meloman simțitor.

Amicul meu nu face excepție de la regulă. Ascultându-l iarăși, a cunoscut din nou acea nobilă tulburare a gândurilor pe care vibrațiile pianului și acompaniamentul complice al orchestrei i-au declanșat-o odinioară. Da, primul efect al muzicii a fost să reînvie starea de spirit în care se afla cu 45 de ani în urmă. Avea atunci vârsta compozitorului când a creat Concertul nr. 2, dar nu vreo iubire juvenilă îi tulbura sufletul. Dar ce oare?

Era în primul an de studenție la Bucureşti. Venise din provincie, dintr-un orășel mândru, dar modest, unde Artele puteau fi admirate doar la televizor. Bucureștii erau pentru el un templu al culturii și împlinirii, locul unde se întâmpla totul, unde totul îi era la îndemână. Tot ce zbura se mânca! În doar 15-20 minute putea parcurge pe jos, plecând de la facultate, triunghiuri magice care îl conduceau de la Nottara la Ateneu și spre Teatrul Mic, sau de la Teatrul Bulandra, sala Icoanei, spre  Teatrul Național, și de acolo spre Teatrul Bulandra, sala Izvor și Opera Română, trasee împodobite de mari librării și galerii de artă. Ce minunăție! Toate fanteziile unui provincial, accesibile la pas de promenadă!

Prin urmare, ce trăiri putea provoca muzica lui Chopin tânărului fermecat de marele oraş? Amintiri lăsate în urmă, idile fulgurante care promiteau să vină, vise și speranțe pentru viitor, temeri legate de primele examene, uimirea în fața frumuseții eterne a muzicii? Ori, poate, toate acestea la un loc într-un șuvoi pe care muzica îl învolburează și mai abitir.

Acum însă,  45 de ani mai târziu, de ce Concertul are aceeași forță și produce aceeași dulce și dureroasă până la lacrimi emoție?

Amintirile colecționate în viaţa de adult nu mai sunt aceleași. Idilele efemere au făcut loc unei căsnicii îndelungate bazate pe dragoste profundă și afinități cultivate în timp. Viitorul propriu apare într-o lumină mult mai limpede, micile incertitudini s-au estompat în fața unor certitudini implacabile. Neliniștile adolescentine s-au metamorfozat în amintiri condescendente, sub asaltul grijilor mai apăsătoare ale vieții de adult. Nici puținul ce mai zbura nu se mai mănâncă!

Prezentul acelui an a devenit trecut. Viitorul de atunci a devenit și el trecut. Chiar și Bucureștii nu mai erau la fel ca în imaginarul său subiectiv. Fața cenușie a orașului îi era acum cunoscută.

Faustinus nu putea înțelege de ce simte la fel îmbrățișarea muzicii ca acum 45 de ani, deși gândurile și așteptările față de viaţă erau altele.

Răspunsul nu poate fi decât vraja muzicii, capacitatea infailibilă a acesteia de a intra în consonanță cu bătăile inimii, cu trăirile interioare și de a le da acestora un sens etern, care trece dincolo de timpul fizic și de limitele proprii ființei umane.

Muzica este apa vie care ne oferă și nouă șansa de a consuma o clipă din nemurirea ei.

© Petru Dumitriu

Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Radiojurnalul fără viață

Jurnal intim. Luni, 2 august 2021.

Dragă jurnal,

Știi cât de mult țin la vărul tău, jurnalul de dimineață de la Radio România Actualități. De la el mai aflu și eu pe ce lume trăiesc, altfel decât din hărmălaia televiziunilor și harababura de pe Internet. Mi s-a cam acrit să fiu îndopat cu părerile, încropite pe loc și din nimic, ale unor atoateștiutori de profesie[i]. Paradoxal, distanțarea socială i-a adus mai aproape, în loc să-i îndepărteze și să-i pună într-o mai bună perspectivă. Una din care nu i-am mai vedea deloc.

M-am refugiat și azi în compania mai puțin zgomotoasă a radioului, pe lungimile de unde pe care odinioară, pe vremea Gheonoaiei[ii], se citeau impecabil știri, se pronunțau corect textele, propozițiile aveau punctuație, gramatica guverna nemiloasă. Iar limba română era proba de trecere. Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Acum, limba nu prea mai contează. Trebuie să ne mulțumim cu tot mai dese bâlbâieli, intonații nefirești, accente străine, exprimări forțate, care l-ar face pe Alexandru Graur să se întoarcă în mormânt. Ferească Dumnezeu de mai rău, mi-am zis, totuși, gândindu-mă la zecile de canale sordide care fac ca televizorul meu să arate ca o cloacă. Dacă-i vorba de comunicate importante pentru țară, păi să le auzim respectuos de la radio, fie ce-o fi, sperând că fondul va fi mai bun decât forma.

Dar, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Te ferește cât te ferește și până la urmă tot te nimerește, cum spunea poporul român pe vremea când era înțelept.

Zi de vară până-n seară! O încep ascultând radiojurnalul de la ora 7. Prima știre: un mort. E vorba de singurul pacient care ne părăsise mai deunăzi pentru o lume bună și mai dreaptă, din cauza nenorocitei molime. Slavă Domnului, autoritățile s-au mulțumit cu unul singur. Nu ne-au mai numărat, ca Pristanda steagurile, morții de pe vremea guvernului anterior. Concizie care a lăsat timp spicheriței să-mi spună că trebuie să mă vaccinez grabnic, dacă nu vreau să părăsesc și eu lumea pe care am privit-o cu atâta bunăvoință. N-apuc să-i spun că nimeni nu vrea să mă vaccineze în fiecare zi. Încă!

Sorb din cafeaua neagră, următoarea veste este tot neagră, Dumnezeu să ne aibă în pază! Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, ne sunt numărați câțiva morți dintr-un accident de pe șoselele patriei. Concurență neloială pentru virusul de duminică. Adjectivul „tragic” din dotare este folosit de vreo trei ori. Efectul deprimant este atenuat doar de consolarea că un echipaj de poliție a fost foarte prompt și a și stabilit cauza deceselor. Spre informarea corectă a nației, care pasămite aștepta precizările cu sufletul la gură. Accident de circulație. Cine-ar fi crezut?

Mă gândesc, pentru o fracțiune de secundă, că știrile vor prinde acum viață. Dar, vai, nu, oameni buni! Cum bine a profețit poetul „umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare”. Necruțătoare, în ritmul sacadat al unei mitraliere, crainica îmi întoarce cuțitul în rană cu alte plecări definitive. E drept, de data asta monotonia este alungată, victimele nu sunt nici ale obișnuitelor inundații de primăvară, vară și toamnă, nici ale valurilor Mării Negre. Și-au găsit sfârșitul sub pământ. Mai precis, sub un mal surpat. Cu o subtilă insinuare că de regretabila întâmplare nu este străină Biblioteca Națională a României. Mare noroc am avut că, așa cum se va fi constatat până la radiojurnalul de prânz, nu Biblioteca a fost de vină. Altfel, cărțile ar fi fost împușcate precum urșii, prin ordonanță de urgență.

Răsuflu ușurat. Actualitatea internă s-a încheiat. Trei știri, trei nenorociri. Mi-am șoptit atunci în barbă că a fost suficient pentru un început de săptămână și de lună sub sumbre auspicii. Dar, doamnelor și domnilor, non-binarelor și non-binarilor, n-a fost să fie!

Au urmat știrile externe. De fapt una. O nenorocire din țară nu vine niciodată singură, nu-i așa? Noi știam că peste hotare este foarte bine: ubi bene, ibi patria.  Noi vrem o țară ca afară, dar decât să o facem la noi, plecăm noi la ei. După gust, la plajă sau la sparanghel. Spre norocul radiojurnalului necrofag s-a găsit un mort și afară. Un brav marinar român, navigând sub pavilion străin s-a scufundat odată cu nava, ca urmare a unui atac cu dronă. Cititorul perspicace și-a dat desigur seama că dacă am mai fi avut flotă românească, știrea ar fi fost eminamente internă. Iar drone nu producem. Ca țară eminamente agrară, le importăm. Asemenea merelor și roșiilor.

Incidentul a dat ocazia unei reacții de forță a ministerului de externe care, contrazicând energic impresia adormirii diplomației, a reacționat fără să stea pe gânduri. Așa cum se și cuvine din partea unei diplomații subtile, a fost chemat un ambasador și certat cu mânie, pe baza prezumției de vinovăție. Acesta din urmă fiind un principiu familiar procurorilor, neînscris în Carta ONU, dar practicat cu succes mulțumitor în politica internă românească. Urmașii lui Titulescu au aplicat dictonul „Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă”.

Draga jurnal,

Patru știri, patru rânduri de morți. Redactorii de știri par a trăi la poarta cimitirelor. De ce-or da atâta atenție morții care este veșnică și nu vieții care este scurtă?

Dimineața de 2 august s-a încheiat, totuși, pe un ton mai optimist. În cronica sportivă care a urmat celei mortuare, trimișii postului la Olimpiada de la Tokio ne-au dat vești cât se poate de bune. Sportivii noștri se întorceau vii, unii după alții, de la jocuri, chiar mai devreme decât ne-am fi dorit. Cu fiecare întoarcere, mureau doar speranțele noastre la niște medalii[iii] . Dar astea nu se pun la numărătoare.

Poate e mai bine să începem ziua cu răul, lăsând loc forțelor triumfătoare ale binelui pentru după-amiază. Vorba lui Mark Twain: dacă tot trebuie să înghițim o broască, s-o facem de dimineață.

Te las acum, trec pe Radio România Muzical. După așa un Radiojurnal, ar prinde bine un Recviem sau un marș funebru!

© Petru Dumitriu

---

[i] Scuzați cuvântul profesie, așa vine vorba. Știu că exercitarea unei profesii presupune pregătire de specialitate și muncă cinstită.

[ii] Gheonoaia este un personaj al basmului « Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ». Evocarea ei semnifică amintirea unei epoci de mult apuse. Revenind pe locurile tinereții, după episodul de nemurire, Făt Frumos întreabă pe localnici despre fioroasele Scorpia și Gheonoaia. I se răspunde, ca unuia „ce aiurează sau visează deștept”, că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”.

[iii] Știi ceva, jurnal? N-au decât să le stea în gât medaliile, celor care le-au luat cu toptanul, să nu ajungă la toată lumea! Noi, la Radio România, pe lângă radiojurnal, mai avem, pentru uz intern „fotbal minut cu minut” și zi de zi. Iar în atâtea minute, e imposibil să nu câștige unul de-ai noștri ceva.

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

“poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Moment poetic : enigme la frontiere

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Invitaţie la … graţie

Ca vestitor al primăverii, Ziua Femeii nu poate trece neobservată de către cititorii binevoitori ai acestui blog, graţioase doamne şi domnişoare care ne onorează cu lectura sau domni a căror reputaţie de cavaleri galanţi este mai presus de orice îndoială.

Cum un cadou este întotdeauna binevenit, vă semnalez un eveniment artistic dedicat Zilei Femeii, care va consta în două expoziţii simultane: Daniela Făiniş, porţelan, şi Stela Vesa, pictură. Pentru aţâţarea poftelor dvs. estetice, vă reproduc doar două imagini şi două aprecieri, dar vă asigur că expoziţiile vor fi un regal pentru ochii şi simţirea dvs.

Daniela Făiniş, „Puritatea renaşterii permanente”, porţelan
Stela Vesa, „Primăvara muzelor”, pictură
Locul: Biblioteca Naţională a României, Bd. Unirii nr. 22
Vernisaj: vineri, 6 martie 2015, orele 16.30
Perioada: 6 – 27 martie 2015

Porţelanurile Danielei Făiniş sunt profund originale înainte de toate prin suflul de energie şi umanitate pe care le degajă. Dacă, totuşi, ar fi să le căutăm o descendenţă artistică, aceasta nu poate fi decât sculptura clasică antică. Olimpul va fi fost împodobit cu portrete asemenea celor modelate de Daniela Făiniş. Ele ar putea servi atât ilustrării superbiei zeilor greci, cât şi a profunzimilor interioare ale muritorilor de rând, după chipul şi asemănarea cărora Fidias şi Praxiteles îşi vor fi modelat capodoperele. Prin magica stăpânire a unei tehnici de prelucrare dintre cele mai anevoioase, Daniela Făiniş reuşeşte o sinteză tulburătoare între impetuozitatea expresivităţii porţelanului modelat în contururi ferme şi fragilitatea inerentă a materialului în sine. Frumuseţea personajelor de porţelan ale artistei nu provine doar din perfecţiunea formelor, ci şi din aura de nobleţe pe care o emană expresiile faciale pe cât de imperceptibile, pe atât de grăitoare. Opera Danielei Făiniş fascinează prin forţa cu care subordonează materia spiritului şi prin ambiguitatea fertilă a produsului artistic prin care misterioasa creaţie divină devine inteligibilă în sfera profanului. Dar nu înseamnă asta o posibilă definiţie a artei însăşi?

 

Pictura doamnei Stela Vesa combină într-o delicată alchimie elemente primordiale ale expresiei artistice: frumosul, etalat prin imaginația bine temperată în disciplina liniilor şi a proporţiilor, şi graţia, născută din libertatea generoasă pe care artista le-o concede cu tandreţe culorilor şi contururilor. Căldura şi atracţia pe care o emană pânzele își trag seva din sinceritatea profundă a emoţiilor pe care le exprimă. Graţia naturală a personajelor feminine este sublimată într-o eleganţă pregnantă, dar neostentativă, şi o senzualitate irezistibilă, dar cuviincioasă. Decorul rafinat, în care se lasă admirate muzele, accentuează impresia unui tărâm magic unde forţa culorilor şi voluptatea vegetalului mustind de viaţă insinuează linia fragilă a hotarului dintre oniric şi real. Arta pictoriţei Stela Vesa ne reaminteşte vocaţia originară a artelor, aceea de a fi, pur şi simplu, frumoase. Artista recrează fiinţa umană şi mediul său ambiant în formele unei inocenţe paradisiace, menite să ne îndepărteze de angoasele existenţiale, nu să ne afunde în ele.

George Tzipoia: Tristeţea creatorului

Condiția artistului, adică raporturile sale cu societatea în care trăiește nu face îndeobște obiectul preocupărilor obștei, decât cu foarte puține excepții. A, desigur, dacă artiștii se leagă la căpăstrul unui atelaj politic, dacă se implică virulent în dispute publice, ei vor putea capta interesul gingaș al televiziunilor și prin intermediul acestora vor putea ajunge la sufletul generos al poporului consumator !

Bineînțeles, creațiile artistului ca atare vor fi invocate doar sumar, drept certificate de autoritate a opiniei politice, ele nu vor face însă obiectul unei atenții speciale, expresia artistică rămânând cu totul auxiliară. Ba dacă artistul face o reverență mai grațioasă spre un personaj de partid și de stat, atunci numaidecât creația sa va fi imediat călcată în picioare, dezonorată de către virtuoși de ocazie, și aruncată cu scârbă civică la pubelă. Unul-două extrase din operă, trase de păr și scoase din context, vreo aluzie vulgară la fizicul preopinentului sau câteva amintiri vagi din perioada de tristă amintire vor fi suficiente pentru a demonstra că omul nu este bun de nimic.

Și, totuși, arta este una dintre sferele activității umane în care românii au « îndeplinit » mai demult « standardele europene » și care, chiar și în zilele noastre iluminate de strălucirea micilor ecrane, ne-ar îngădui să nu ne mai fie rușine, la tot pasul, de sărăcia, necinstea și nespălarea cu care ne facem cunoscuți în tot mai puțin încăpătoarea Europă.

S-ar cuveni să nu mai ținem artiștii în umbra zidurilor indiferenței noastre, să nu-i lăsăm să fie triști. Pentru că de tristețea lor vom suferi mai devreme sau mai târziu și noi, ceilalți, lipsiți de harul creației.

Am avut norocul de a cunoaște un astfel de artist, înzestrat cu o deplină sănătate a talentului, dar care suferă de o incurabilă tristețe. Cititorule binevoitor, știu că azi România vibrează, cum de altfel o face în fiecare zi, la tensiunea înălțătoarelor gîlcevi politice, care ne fac viața mai bună și mai dreaptă ! Dar haideți să încercăm să aflăm ce gândește un astfel de artist despre el și despre noi.

George Tzipoia (Țipoia) este un artist român și european. Prin sânge și prin vocație. Pendulează între România, Elveția (unde s-a autoexilat în 1982) și Franța, unde își are templul de creație. A expus prima dată la București în 1955, copil fiind. Nu mă aflam atunci acolo, dar m-am nimerit, în schimb, în aprilie 2013, la expoziția sa de la Geneva, « Aripi si stele », fără pereche. Succesul expoziției, patronate de Consiliul Europei, avea să genereze un întreg ciclu, „Racines européennes”.

 

George Tzipoia crede că nu autorul trebuie să vorbească despre arta sa și că dacă privitorul dorește să afle mai multe nu are decât să-și caute singur răspunsurile. Asemenea unui mare poet român, trecut de curând în posteritate, care spunea că « universul este plin de răspunsuri care își așteaptă întrebările ». Și am aflat câteva. Le reproduc în cele ce urmează sub forma unui interviu, pe cât de real pe atât de imaginar.

 *

Întrebare: Se spune că frumusețea este în ochii privitorului. Dar artele frumoase îmbracă cele mai neașteptate forme de expresie, de la figurativul fidel creației divine până la abstractul extrem, vid de orice conținut. Biografii și criticii interpretează operele de artă în fel și chip, uneori îndepărtându-se mult de obiectul studiat și rătăcindu-ne în exerciții de autocontemplație și verbiaj. Nu credeți că noi, cei mulți și ignoranți, avem nevoie de explicații, ca să înțelegem mai bine ce privim?

George Tzipoia: In artele plastice nu se poate face literatură decât despre lucrările mediocre și mai cu seamă proaste. Capodoperele conțin în ele acea forță inegalabilă de exprimare care face inutil orice cuvânt, iar pe cel care se străduiește să le tălmăcească în cuvinte, îl arată incapabil de înțelegere, meschin și limitat deopotrivă.

Nu înțelegem (a se citi simțim) și nu aprofundăm decât prin reveniri succesive. Până la paroxism. Artele vizuale, aparent cele mai simple, sunt în realitate cele mai complexe din acest punct de vedere. Avem iluzia că știm totul, dar realitatea este contrariul. Niciodată nu vedem și nu știm suficient. Fiecare nouă privire dezvăluie o nouă descoperire.

Doresc ca pictura să fie o emanație a materiei, abstractă, egală în intensitate pe întreaga suprafață a pânzei, încărcată de sensuri și mesaje, care să conțină ființa în ceea ce are mai esențial, simbolică fără a avea nimic comun cu simbolismul clasic […]

Și totuși esențialul rezidă în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvânt.

 

 

Întrebare: Poate, dar în afară de simțire, mai este nevoie de înțelegerea tehnicii folosite, a materialului, a contextului, a conexiunilor intelectuale. Artistul are nevoie de răsplata admirației, a recunoașterii. Nu ne ajută aceste elemente de cunoaștere la apropierea de obiectul de artă?

George Tzipoia: Pictăm cu forța echilibrului nostru interior. Aproape că pictura este ceea ce nu se vede.

Dincoace și dincolo de trăirea emoțională, de sentiment, nu există nimic important pentru om. Numai puțină materie, puțin praf care va fi spulberat în cele patru puncte cardinale.

Pentru cel care creează „o lume” în artă nu există răsplată. Dumnezeu însuși n-a fost recompensat pentru creația sa.

Între valoarea de piață și spiritualitatea unei opere este o imensă incompatibilitate. A vinde o operă este ca și cum ai vinde o rugăciune.

 

 

Întrebare: Criticul de artă André Aug. E. Balmer scria despre George Tzipoia în 1988: „Artistul traduce realitatea lumii pe care o percepe într-un simbolism rafinat în care sensul profund al viziunii alungă descurajanta prețiozitate și îi preferă o sinceritate golită de artificiu”. Constatarea pare oarecum ambiguă. Realitatea lumii sau realitatea artistului? Ce loc ocupă arta în viața oamenilor?

George Tzipoia: Arta care nu suportă confruntarea cu realitatea nu este o artă adevărată. Și totuși marea artă nu suportă confruntarea cu realitatea. Ea este o mare timidă, care preferă locul retras marii fericiri zgomotoase. Se sustrage celor mai aprige priviri și de aceea, ea este întotdeauna în căutarea unui Om.

Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine, dincolo de timp. Viața exterioară nu este decât un pretext pentru sufletul artistului; esențialul pentru opera sa, creatorul îl găsește în el însuși. […]

Cel mai minunat lucru în artă este că nimeni nu te poate obliga să pictezi într-un anumit fel, că nimeni nu te poate forța să ai o anumită convingere și nu alta. Este minunat că ești foarte liber, atât de liber încât să ai amețeli din cauza marilor spații, este minunat că poți fi mereu altul, că nu ai de ce să te formalizezi, că poți deveni și ceea ce încă nu gândești, că într-un fel, poți face ca viitorul să fie de partea ta. Totul este minunat când ești în stare să vezi mai departe, mereu mai departe. Poate că arta este tocmai acest efort.

Ce loc ocupă arta în viața oamenilor? Niciunul. În această întrebare și în răspunsul său stă întreaga explicație a condiției artistului pe planeta Pământ.

 

Întrebare: In 1999, Pavel Șușară remarca în lucrările lui George Tzipoia „extrema codificare a imaginii, absența oricărui retorism, încărcătura spirituală a semnului și puritatea abstractă a culorilor”. Cum preferați să reprezentați această spiritualitate?

George Tzipoia: Vreau ca lucrările mele să nu „reprezinte” nimic. Ca în pânzele mele să nu se petreacă nimic. Nu știu de ce mă exaltă această idee. Urmăresc însă o anumită spiritualitate, care ține de structura mea lăuntrică, necunoscută mie. Cu fiecare lucrare am iluzia că mă cunosc mai bine, când, de fapt, mă afund în hățișuri necunoscute. O unică și inutilă aventură. Doresc totuși ca lucrarea să fie materie și spirit, deopotrivă. Aspră, inconciliantă, inimaginabilă mie însumi.

Artistul este ființa care trebuie să se apropie cel mai mult de Perfecțiune. Pentru el nu sunt teme de ilustrat. Singurătate și însingurare.

Întrebare: Arta lui George Tzipoia include numeroase simboluri religioase, cu precădere motivul crucii, de la expresia sa pur geometrică până la aceea a aripilor și zborului. Care este relația pictorului cu Dumnezeu?

George Tzipoia: Cred că pictorul (creatorul, în general) este mai aproape de Dumnezeu decât preotul. Contactul este direct, prin consubstanțializare, în momentul plăsmuirii materiei, adică în momentul creației. Harul și duhul nu ajung pentru contact. Creația este câteodată momentul când Dumnezeu se coboară prin om și se așterne în capodoperă. Atunci pictorul devine preotul, iar lucrarea devine icoana.

Pictorul, acest om al Domnului, puternic și însingurat, este ființa cea mai plăpândă și mai vulnerabilă. Catedralele lui se dărâmă în fiecare zi, la fiecare adiere de vânt, dar Dumnezeii la care se închină rămân veșnici, în pofida tuturor lucrurilor.

Întrebare: Însigurat? Vă retrageți, pentru actul creator, într-un turn de fildeș?

George Tzipoia: Viața mă expune, ca individ, ori eu simt nevoia să fiu la adăpost de privire indiscrete și de agitație, pentru a nu tulbura dialogul cu ceea ce am mai adânc în mine însumi, misterul materiei, spiritul său. Actul de creație este o stare de grație, negat și anihilat continuu în lumea de afară, zgomotoasă și superficială. Dușmanul cel mai crunt este viața exterioară. Artistul devine astfel, fără voia lui, un exilat interior.

Tragedia artistului constă în inutilitatea artei sale.

George Tzipoia merită nu doar privit, ci și citit. Mai are răspunsuri la întrebările domniilor voastre. Trebuie doar să le găsiți.[1]

Petru Dumitriu

__________________

[1] George Tzipoia, La porțile sacrului, Editura Uranus, 2009. Album de artă cu reproduceri și texte în limbile română, franceză și engleză.

Holocaust: un genocid cu motivaţie metafizică? Notiţe de curs.

 © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Plus haut que le ciel

http://alexandrealpeyrie.jimdo.com/

S-ar zice, în era informației abundente, că știm totul. Și că înțelegem chiar. Din când în când însă, în inima Europei democratice, integrate, câte un incident (1) ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr știm și înțelegem. Și să ne reamintim un fapt, atât de evident că riscă să fie uitat: genocidul a fost o crimă comisă de europeni împotriva europenilor.

Mă număr printre cei care au primit puțină informație, trecută și aceea prin diverse filtre deformatoare, sau ale căror idei despre Holocaust (2) sunt de natură informală, folclorică, ori, în cel mai bun caz, emoțională, transmise mai ales prin magia capodoperelor cinematografice.

Sunt privilegiat că am putut urmări câteva conferințe de superbă ținută academică, oferite de cercetători asociați Memorialului Shoah de la Paris (3). Prilej cu care am luat notițe, ca un bun student ce mi-aș dori să fiu, din care împărtășesc fragmente cu domniile voastre.

La început a fost (tot) cuvântul

Holocaustul a fost precedat de o acumulare de termeni care au condus în cele din urmă, după o alchimie perversă, la infiltrarea treptată în opinia publică, în disciplina militară, în conștiințele individuale, a posibilității ca o astfel de crimă să fie considerată un deznodământ inevitabil. Johann Chappoutot (4) numește cinci astfel de concepte care au pregătit terenul abisalei prăbușiri a umanității: Rasse und Volk (rasă și popor), Blut und Boden (sânge și pamant), Lebensraum (biotop, spațiu vital), Krieg und Kampf , Vernichtung (anihilare).

Până la naziști noțiunea de rasă nu fusese folosită în Germania, ea servind doar intereselor puterilor coloniale și Statelor Unite. În secolul XIX rasismul era un concept științific, nu unul politic: oamenii erau clasificați așa cum erau plantele, insectele, mineralele, etc. Naziștii l-au preluat ulterior. Ei se considerau doctorii unui corp social din care unele părți puteau să fie eliminate pentru a nu infecta întregul. Arienii erau specia sănătoasă, predestinată dominației. Evreii erau partea bolnavă, menită extirpării.

Pământul nu putea fi dobândit decât prin sânge, acesta legitimând proprietatea. Spațiul vital – teritorial – însemna o altă nevoie obiectivă pentru dezvoltarea pe care o merita Germania. Dar, atenție, expansiunea trebuia să se producă la aceeași latitudine! Coborârea spre Sud prezenta riscul degradării rasei, de vreme ce Sudul produsese specii umane inferioare. Prin urmare, direcția principală de extindere a spațiului vital era Estul. Pentru germani Estul era terra nullius, așa cum fusese considerată Africa de către colonialiștii francezi și britanici. Războiul era o evoluție implacabilă. Prima conflagrație mondială demonstrase că viața este o luptă necruțătoare pentru supraviețuire. Krieg și Kampf erau expresia la nivel colectiv și, respectiv, individual, a aceluiași lucru: războiul.

Avatarurile absurdului

Inițial, „soluția finală” nu însemna exterminarea. Termenul a făcut obiectul unor redefiniri succesive. Prima expresie a soluției finale a fost forțarea evreilor să părăsească Germania. Au existat planuri pentru expulzarea lor în masă în Madagascar. Campaniile antisemite din perioada 1935-1938 fuseseră un succes politic: o jumătate dintre evreii germani plecaseră deja. Numai că prin anexarea Austriei 250.000 de evrei sunt reintegrați Germaniei. Nici în 1939 nu exista o politică de ansamblu coordonată, ci doar mai multe politici locale, incluzând concentrarea, ghetto-izarea, expulzarea. Cu fiecare anexare teritorială succesivă problema era recreată. 2.000.000 evrei polonezi au fost plasați peste noapte sub tutelă germană. Primele deportări din Polonia s-au făcut din zone ocupate în alte zone ocupate.

Planul Barbarossa presupunea alungarea evreilor în Siberia după stabilirea imperiului german la Moscova. Doar că victoriile militare se opresc. Conducerea nazistă decide brusc să nu mai respecte nici una dintre regulile clasice ale războiului. Soldații germani sunt autorizați să atace populația civilă. O singură lună de luptă pe teritoriul sovietic face mai multe victime decât toate campanile militare precedente împreună. În patru luni, 600.000 de evrei sovietici sunt executați. Spre sfârșitul anului 1941, se conturează o acțiune sistematică și coordonată de ucidere a tuturor evreilor care cad în mâinile germanilor. În 1939 Hitler spunea: dacă Statele Unite intră în război, evreii vor plăti. Profeția devine realitate în 1941.

Demografia vinii

Philippe Boukara (5) face o observație subtilă și utilă cu privire la raportul majoritate / minoritate. Pe ansamblul Europei, în ciuda vulnerabilității minorităților, exista o ipoteză de menținere a unui echilibru. Unei minorități într-o țară îi corespondea o majoritate în altă țară. Evreii însă erau minoritari pretutindeni. Sionismul asta căuta: un loc în care evreii să fie majoritari.

Tot Boukara constată aplicarea unui principiu tradițional de supraviețuire și dezvoltare ca minoritate: legea oficială, cea a „regatului”, este lege și pentru evrei, în timp ce comunitatea evreiească este condusă intern prin regulile proprii. Adică respectarea principiului biblic: să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Existau însă diferențieri ideologice, ilustrate cel mai bine în Polonia de dinaintea invaziei Germaniei. O tabără ortodoxă tradițională care se ținea departe de lupta politică. O altă tabără, optimistă, care urmărea alianța cu acele elemente ale societății care nu erau antisemite: partidele social-democrate, partidele muncitorești, sindicatele. In fine, o tabără pesimistă, care constata degradarea continuă a situației evreilor ca minoritate, pentru care singura ieșire era sionismul.

O informație interesantă, mai puțin cunoscută: Franța este singura țară care are mai mulți evrei în prezent decât înainte de război: 300.000 de evrei din 40 de milioane locuitori în 1939, 600.000 de evrei din 60 de milioane în prezent. Franța era și moștenitoarea unei atitudini generoase, fiind prima țară care a consacrat egalitatea de drept a evreilor față de restul populației. Guvernul francez a evitat recunoașterea responsabilității în materie de Shoah, până în 1995.

© Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Peut-être la nuit

(imagini reproduse cu acordul artistului)

 Holocaustul: un genocid cu motivație metafizică?

George Bensoussan (6) crede că este încă greu de înțeles ceea ce a trecut dincole de limitele raționalului și logicii și, mai ales, de ce teoriile complotiste cuceresc nu doar populația cu nivel scăzut de educație, dar și intelectuali. Nu doar în Germania, dar în general în Europa, studenții erau cei mai antisemiti. Așijderea, medicii în raport cu alte profesii cu nivel de studii superioare.

Pentru evrei, spune el, “moartea devenea ceva mai rău decât moartea”. Nu agrează folosirea conceptului “passe-partout” de “totalitarism” pentru explicația Holocaustului pentru că totalitarismele duc la crime, dar nu de aceeași natură. Originele culturale ale totalitarismelor sunt de asemenea diferite. Nu trebuie refuzate însă comparațiile. Cu cât se compară mai mult, cu atât se relevă mai bine singularitatea Holocaustului.

În cazul Holocastului, fără precedent este și faptul în sine, forma lui de existență, dar și motivația asasinilor. Nici teritoriul, nici economia, nici religia, nici națiunea, nici ideologia nu au fost declanșatorii urii naziste. Holocaustul este o crimă de natură existențialistă, metafizică. Obiectul urii este sângele. Chiar și cei care considerau ei înșiși că nu erau evrei, erau desemnați ca atare și condamnați, în virtutea acestei prezumții, la moarte.

Petru Dumitriu

*
* *

P.S. În 2015, omenirea va marca 70 de ani de la “descoperirea” lagărelor de concentrare naziste de către aliați. Ele fuseseră mai demult „descoperite” de milioanele de victime care nu au mai apucat ziua în care să povestească. Nouă, fericitelor generații europene care nu au cunoscut războiul, ne mai rămâne încă să descoperim rădăcinile răului care mențin subiectul în actualitate.

 

__________________________

(1) Precum atentatul de la Bruxelles, din 24 aprilie 2014.

(2) Știu că știți, dar dacă fie și o singură persoană nu știe și ar vrea să știe, merită să precizez că din punct de vedere istoric Holocaust și Shoah înseamnă același lucru. Semantic, termenii nu sunt identici. Holocaust este folosit în limba engleză și este preluat din lexicul de ritual religios, însemnând ”sacrificiu”. Shoah este utilizat în limba franceză și de către evreii înșiși, provine din ebraică, însemnând „anihilare” sau „catastrofă”.

(3) http://www.memorialdelashoah.org

(4) Johann Chapoutot, istoric, profesor asociat la Universitatea Pierre Mendès-France din Grenoble și membru al Institutului Universitar al Franței.

(5) Philippe Boukara, istoric, coordonator programe de formare la Memorialul Shoah.

(6) Georges Bensoussan, istoric, redactor șef al publicației « Revue d’histoire de la Shoah”.

 

 

 

Stela Vesa: Atingerea muzelor

© Stela Vesa

De 8 martie, m-am gîndit să  fac doamnelor și domnișoarelor educate și inteligente care îmi fac plăcerea să citească acest blog, adică tuturor, un dar. Un dar, chiar virtual fiind, de mai mare dragul: un buchet proaspăt de culori de la expoziția unei pictorițe, Stela Vesa, a cărei mitologie este populată predominant de femei elegante și rafinate.

© Stela Vesa

Artista româncă, descendentă din Matisse, Chagall și Picasso, dar care ni-l evocă și pe Ion Țuculescu din „Autoportret cu frunză”, sau pe Ștefan Luchian din „Două fete”, a fost invitată să expună 33 de tablouri la Palatul Națiunilor din Geneva, sub stelele Delegației permanente a Consiliului Europei, de Ziua internațională a femeii.

Expoziția va fi vernisată în timpul sesiunii Consiliului Drepturilor Omului și va fi deschisă până sfârșitul marelui areopag diplomatic, la 28 martie 2014. E mai curând o veste bună, nu-i așa?

© Stela Vesa

În intenția organizatorilor, avem de-a face nu doar cu un eveniment artistic, ci și cu unul politico-diplomatic. Expoziția se numește „Atingerea muzelor” (The Touch of Muses) și în afară de generozitatea regalului de culoare și senzația intensă a bucuriei de a trăi, mai are vocația de a pleda pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei pentru combaterea violenței împotriva femeii.

Cum ar spune poporul, dacă ar fi consultat, nu prin plebiscit, ci printr-un proverb, pe o femeie să nu o atingi nici cu o floare! Lumea paradisiacă a Stelei Vesa miroase însă a flori și a fructe proaspete.

© Stela Vesa

Atingerea muzelor Stelei Vesa este eterică, parfumată, tonifiantă, dezirabilă. Făpturi de vis, ele își declamă feminitatea și frumusețea cu discreție, pudoare și sensibilitate.

În contrast cu violențele de limbă și atitudine ale societății contemporane, romantismul pe care îl degajă picturile Stelei Vesa poate părea exagerat, din altă lume. Parcă văd grimasele blazate ale voluntarilor din luptele cotidiene pentru triumful convingerilor politice personale și de gașcă, pentru care o privire feciorelnică asupra unei opere de artă poate trece drept act de frivolitate nedemn de impetuozitatea masculină a atacurilor la persoană.(1)

Și totuși, nădăjduiesc că o scăpare de romantism și o evadare vremelnică în universul oniric al muzelor doamnei Vesa nu va răni pe nimeni.

Da, recunosc, ele vin din altă lume.

© Stela Vesa

Imaginea de mai sus, o reprezentare alegorică a diversității, a egalității între tenuri, a aspirației utopice spre armonie interrasială, a fost aleasă pentru afișul evenimentului.

ONU și Consiliul Europei oferă comunității diplomatice din Geneva o explozie bine temperată de culori născute din penelul unui mare artist român, care va încălzi timp de trei săptămâni vestibulul auster al Palatului Națiunilor. Să ne bucurăm așadar și să mulțumim grațioaselor muze și creatoarei lor!

Inter arma silent musae, spuneau bunii noștri romani. Iată însă că, deși trăim în perpetuu zăngănit de arme, muzele nu vor să tacă.

La mulți ani, muzelor!

_____________

(1) Am fost impresionat zilele trecute de vitejia irepresibilă a unor comentatori din tranșeele online, care păreau a fi plecat deja pe front, deși războiul Crimeii nici nu începuse. Pui de lei, încercați adesea de profunde dubii metafizice dacă să ducă sau nu gunoiul la ghenă, nu au avut ezitări în a face tot depinde de alții pentru a readuce pacea la granițe.