Tăcerea zmeilor

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

Publicitate