Interviu cu soldatul Švejk: reforma justiției.

Liliana Chiriac*: Peisaj urban, Praga

Pe soldatul Švejk l-am cunoscut când eram copil. Cum treaba asta se petrecea înainte de a ști ce-a fost Primul Război Mondial sau Imperiul Austro-Ungar, nu am rămas decât cu impresia că era un tip simpatic și veșnic bine dispus.

Numai că, de vara trecută, ca toată lumea bună, în frunte cu înțelepții noștri îndrumători Barroso și Reding, nici eu nu mai dorm ne-ntors, cum s-ar cuveni la experiența mea profesională. Pricina este grija mistuitoare a statului de drept, a reformei în justiție și mai ales a jenei generate de dojenile binemeritate ale comisarilor de la Bruxelles la adresa nepricepuților care votează cum îi taie capul de câte ori li se dă acces la cabină. Și tot cugetând la formulele cele mai plauzibile de reformare a justiției, mi-am adus aminte că bravul soldat Švejk s-a luptat și el odinioară cu sistemul ticăloșit.

Așa că, profitând de faptul că între timp am mai crescut probabil la minte și sigur în greutate, i-am cerut un interviu[i] privind marile teme pe care strică somnul popoarelor europene și supără pe șefii noștri comisari de la Bruxelles.

Evident că mi l-a dat, că doar nu dădea de la el.

Reporterul (adică eu): Domnule Švejk, în Ungaria Victor Orban vrea să pună călușul în gura presei libere, în Marea Britanie conservatorii vor să scrie textele celor de la BBC, în Rusia presa neprietenoasă pare că servește puterilor străine, iar în România președintele tot întreabă de o antenă de televizor pe care a pierdut-o vara trecută.  Credeți că riscăm revenirea statului polițienesc?

Švejk (adică el): Pentru ce, mă rog, avem poliție dacă nu să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliție. Fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec[ii] ne spunea mereu: „Dacă n-ar fi disciplina, mă tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci; milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților”.

Reporterul: Bine, dar sunt oameni arestați din motive politice, sănatatea le este zdruncinată în condițiile suprapopulării locurilor de detenție. Nu este acesta un regres regretabil în protecția drepturilor omului?

Švejk: În ziua de azi arestul e floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.

Reporterul: Unii spun că dosarele sunt întocmite superficial, de spoială, pentru a aiuri opinia publică.  Nu credeți că este foarte grav să ți se întocmească dosar, iar reputația să îți fie compromisă pentru toata viața?

Švejk: Ti-ai făcut o reputație proastă pentru toată viața pentru că pe lângă ceea ce o să se citească la gazetă, cunoscuții dumitale au să mai adauge și ei ceva. Așa se întâmplă întotdeauna, dar să nu-ți pese de asta. Oamenii cu reputație proastă sau știrbită sunt cel puțin de zece ori mai numeroși decât cei cu reputație bună. Asta-i nimica toată.

Reporterul: Dar nu credeți că demnitarii, procurorii și magistrații trebuie să răspundă pentru incompetență și lipsă de etică profesională?

Švejk: Eu cred că ar trebui să privim lucrurile cu mai multă îngăduință. Oricine poate și trebuie să greșească, în măsura în care se gândește mai mult la un lucru. Intr-o noapte pe când mă întorceam de la cârciumă s-a apropiat de mine un domn și m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupră-mi și a zis: „M-am înșelat, nu e ăsta.” Și s-a înfuriat așa de rău că greșise, încât mi-a mai croit una peste spinare. De aceea spun eu că oamenii sunt supuși greșelilor, fie ei învățați sau tâmpiți și fără carte. Chiar și miniștrii greșesc.

Reporterul: România a fost criticată de către raportorii ONU pentru tratamentul aplicat bolnavilor mintali de la Spitalul Poiana Mare. Ce părere aveți despre aceste barbarii?

Švejk: Zău dacă înțeleg de ce se supără nebunii când îi oprește acolo. Acolo poate omul să se tăvălească în pielea goală pe podea, să urle ca un șacal, să se înfurie și să muște. Dacă ar face una ca asta pe promenadă, s-ar cruci lumea; acolo, însă, e un lucru foarte firesc! E libertate cum n-au visat-o nici socialiștii. Era unul care striga în gura mare că e arhiepiscop; și ce credeți că făcea? Se ghiftuia! Unul a mers până acolo că se dădea drept sfinții Chiril și Metodiu, ca să-i dea porție dublă.

Reporterul: Supraîncărcarea cu dosare a judecătorilor poate duce la erori judiciare ireparabile. Nu este acest lucru suficient de grav ca toată lumea să-și dorească reforma în justiție?

Švejk: Când eram eu ostaș, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Și câți nevinovați n-au fost osândiți: și nu numai în armată, ci și la tribunalele civile. Imi amintesc cum, odată, a fost osândită o femeie pentru că își gâtuise gemenii abia născuți. Cu toate că s-a jurat că nu putea să sugrume gemeni, pe motiv că nu născuse decât o fetiță pe care a a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită.

Reporterul: Cum vedeți exodul spre Occident al infractorilor din Estul Europei. Sunteți de acord cu expulzarea lor necondiționată sau cu menținerea libertății de circulație?

Švejk: Când găina doarme, nu poți avea ouă proaspete … Și pungașii ăștia își au rostul lor. Dacă toți ar voi numai binele celorlalți, curând ar ajunge să se omoare între ei.

Reporterul (ușor descumpănit dacă avem în vedere că discuția o luase într-o direcție deloc anticipată): Mulțumesc, domnule Švejk, pentru curajul opiniilor dumneavoastră, pe care sper că vi-l apreciază și șefii.

Švejk: Nu merit nici o mulțumire. Am făcut așa cum trebuie să facă orice soldat când vede că superiorul n-are nimic în[iii] cap și că e puțin făcut. Soldatul trebuie să știe să-și prețuiască superiorul, în orice hal ar fi el, și în orice stare. [iv].

* * *

 P.S.: Recunosc că m-a cam tăvălit, omul. Eu aveam altă agendă. Unde am dat și unde a crăpat! Mare pișicher! Dacă Švejk ar fi intrat în politică, general cu patru stele ar fi fost la vremea asta și șef de partid! Poate chiar un strașnic comisar european! Da’ e bine și-așa!

* Liliana Chiriac este prezentă cu șase tablouri la expoziția organizată la Geneva de Delegația permanentă a Consiliului Europei, sub genericul „Peisajul urban în pictura europeană contemporană”, care va fi vernisată cu ocazia Zilei Europei.

---

[i] Interviu consemnat (unde altundeva?) la Praga, ilustrată în imaginea de mai sus.

[ii] In original, tot Makovec.

[iii] In original: “sub”.

[iv] Pentru autenticitatea celor spuse de reporter, garantez, desigur, eu. Pentru autenticitatea celor spuse de Švejk garantează traducătorul. Jean Grosu oferă o extraordinară traducere din cehă și cred că oricine ar încerca să încropească o altă traducere în româna de baltă contemporană ar comite o impietate intolerabilă și o crimă de lezmajestate. (Jaroslav Hašek, “Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial”, Traducere și note de Jean Grosu, Editura Adevărul Holding 2010).

Publicitate

România intelectualilor: fragmente de imagine

                                    

Dacă vă întreb așa pe nepusă masă, care este definiția intelectualului român, înclin să cred că nu mă pot aștepta la un răspuns precis. Unul care citește mult? Unul care scrie mult? Unul care cugetă mult? Unul care pune întrebări multe și oferă răspunsuri puține? Unul care are diplomă de studii superioare? E musai ca diploma să fie de la stat sau și la private se produc intelectuali? Trebuie să fie absolvenți de umanioare sau sunt buni și inginerii? Să aibă doctorat sau e bun și-un plagiat?

Păi vedeți că nu știți! Intelectualul ca și mâncatul, nu este așa de simplu cum crede lumea!

Nici eu am o părere limpede. Conform legilor lui Murphy, ediție revăzută și adăugită de mine, oricât de bună ți s-ar părea părerea inițială, ea se va dovedi în cele din urmă greșită.

Ceea ce știm este că vorbele și gândurile intelectualilor cântăresc mai greu decât trupurile lor. Mai ales dacă este vorba de formarea și deformarea imaginii țării. În lume, că acasă, deși toți suntem experți, e vai de capul ei!

Subiectul ne depășește prin mărimea lui raportată la micimea mijloacelor noastre, deci vom lucra cu fragmente. De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult.

Aripile și stelele lui George Tzipoia

Imaginile din antreu sunt ipostaze ale superbei creativități a lui George Tzipoia, artist plastic născut și format în România, stabilit ulterior în Elveția. Când și-a conturat ideea unei expoziții a asociat-o cu dorința de „a face ceva pentru România”, George Tzipoia a vrut să facă o expoziție prin care să-și afirme identitatea națională și europeană, ca și apartenența la cultura universală, exprimate prin simbolurile și esențele subtile ale artei sale.

George Tzipoia a fost refugiat politic, dar nu găsește de cuviință să-i reproșeze României trecutul sau prezentul ei. Cunoaște furtunile din paharele de apă ale politicii interne, dar nu-l interesează cine conduce institutul X sau ministerul Y. Ne privește de la înălțimea artei sale, fără să se uite chiorâș la țara mumă. Dimpotrivă, se gândește cu recunoștință la ea și îi dedică talentul. Pentagoanele hieratice ale lui George Tzipoia comunică, fără intermediar, cu o spiritualitate superioară, dar ofranda este adusă țării, căreia nu-i cere nimic în schimb.

Drumețule care treci prin Geneva la vremea expoziției „Aripi și stelele” nu ezita și intră fără sfială, că n-ai să dai la nimeni socoteală.

RACINES EUROPEENNES AFFICHE

Nu asteptați posteritatea! Artiștii mari trebuie apreciați și de contemporani, nu doar de negustorii cinici care le vor trafica mai târziu numele și operele.

Ai Salon de carte, ai parte…

…de proteste și resentimente. Oricât de amețiți ați fi de venirea primăverii, veți fi auzit de Salonul de carte de la Paris și de imaginea României reflectată prin literatură. A fost frumos! Cărturarii s-au bucurat mult de tot, dar unii nu au scăpat ocazia să-și exporte ranchiunele personale în Franța bine voitoare de rom(ân)i. Să fie oare adevărați intelectuali doar cei ai lui P care negreșit trebuie să-i injure pe cei ai lui M cu orice ocazie, dar mai apăsat cu ocazia Salonului? Discreția, detașarea, înțelepciunea cu care oamenii de spirit ar trebuie să se ridice deasupra coteriilor și meschinăriilor, să fie doar ficțiune literară?

Cum toată Europa stătea, ca de obicei, cu ochii ațintiți asupra noastră, se înțelege că mica demonstrație a unora împotriva altora a ridicat binișor vizibilitatea României nerecunoscătoare. Numai că de acolo de sus i-a dat drumul să cadă! Păcat că forțele de ordine nu au tras puțin, în aer, ca să prindem și un breaking news pe France 24. Așa că trebuie să ne mulțumim cu trei ecouri în Le Temps, cotidian elvețian de limbă franceză.

Cărțile lui Eugen Uricaru sunt bune, nu au nimic la dosar

Isabelle Ruf scrie o cronică la romanul lui Eugen Uricaru La Soumission (Supunerea), o recenzie obișnuită de carte, binevoitoare, interesantă și care invită la lectură.

Cine este Isabell Ruf? Cu siguranță, nu este intelectuală. Cum adică, pe ce mă bazez? Păi nu-l acuză cu nimic pe Eugen Uricaru și nu insinuează că ar avea ceva nevrednic la dosarul de cadre, cum s-ar cuveni să facă un adevărat intelectual ca să demoleze opera altuia.

În plus, face o trecere admirativă în revistă a tuturor scriitorilor români de expresie franceză, de la Panait Istrati și până la Dumitru Țepeneag, sugerând apartenența României la spațiul spiritual european. Ale cărui frontiere literatura le trece și fără viză Schengen[1].

Un inginer român care conduce un autobuz în cantonul Vaud poate fi scriitor de mare succes?

Despre Marius Daniel Popescu, un alt invitat al Salonului de carte, pavilionul României, scrie Nicolas Dufour. Ați auzit de Marius Daniel Popescu? Păi nu, de unde să auziți! Este un român stabilit la Lausanne, care a cunoscut un succes fulgurant prin romanele lui scrise în franceză. Este atât de apreciat în cantonul de adopție, încât tot mai des i se omite originea română și este numit écrivain vaudois[2]. Și nici măcar nu este intelectual, dacă ne gândim bine. Cu diploma de silvicultor din România exersează profesia de șofer de autobuz în Elveția, scrie romane, este abonat la premii literare și a creat o publicație de specialitate. Oare se compară  cu doamna aceea cu studii la Stanford care a fost vreo trei ore ministru al educației?

Pentru N. Manea, româna este „limba călăilor”

Nu vă pripiți cu concluziile! În viață nu le putem avea pe toate. În același Le Temps, N. Manea dă un interviu legat de apariția în limba franceză a cărții sale La Cinquième impossibilité, expusă și ea la Salon. În interviu, înainte de a se urca pe soclu, pătruns de emoția participării la un eveniment literar, N. Manea începe prin a trage câteva scatoalce politice premierului. Și ca să fie clar despre ce premier este vorba (N. Manea trăiește în SUA care se descurcă fără)  precizează că este cel „al unei țări unde domnesc demagogia și corupția”.

Ați ghicit țara din prima? Bravo ! Știam eu că numai lume isteață frecventează acest blog.

N. Manea observă înțelept că scriitorii durează mai mult decat primii miniștri[3] și admite ritos că este de datoria breslei din care face parte să îmbunătățească imaginea degradată a României. In chip de exemplu, remarcă noua generație de scriitori, după el „foarte dotați în abordarea religiei și sexului[4]”, dând a înțelege că și vechea generație a fost dusă la biserică și a facut sex, dar într-o formă mai „codată”, din cauza frigidei cenzuri. Și ca să înalțe și mai sus imaginea României, îl parafrazează pe Paul Celan care a spus că patria poetului este limba în care scrie. Nu se lasă mai prejos admițând că – „nu are ce să faca”[5]  – dar patria lui este limba română. Cu o lămurire suplimentară, nu și necesară, chiar puțin bizară: „pentru mine, româna este limba călăilor, cea a fasciștilor antisemiți de la Garda de Fier”.

Mărturisesc că nu am înțeles prea bine, ceea mi se pare normal, nefiind intelectual.

Ca să nu mai vorbim că e primăvară! Vorba poetului Adrian Păunescu: „Și vine primăvara să ne ierte, / Că în uitarea noastră triumfală,/De un mileniu n-am mai fost la școală/ Și toate ce le știm ne sunt incerte”.

© Petru Dumitriu

---

[1] Asta e de la mine, dar trebuie să zic și eu ceva, că doar semnez blogul!

[2] Imi pare rău, nu o fac pe deșteptul, dar nu știu să traduc « vaudois » în limba română !

[3] Ce-i drept, a avut gura aurită. Dumnezeu s-o ierte pe Margaret Thatcher !

[4] Acum, fie vorba între noi, aici la subsol, că sus mi-a fost rușine să-l contrazic pe maestru: cel mai bine tratează sexul filmele porno si medicii ginecologi.

[5] “Je n’y peux rien”, în original.