Arhiva | Decembrie, 2012

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (II)

10 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

În Evul Mediu regii purtau războaie după cum aveau poftă, sau cum ar spune astăzi analiști politici bine documentați, din considerente profund geostrategice și pentru rațiuni de stat imbatabile. Nimic de zis, mai ales că pentru asta nu investeau bunurile personale, ci făceau împrumuturi.

Nu mai departe, simpaticii noștri florentini își datorează în principal prosperitatea din vremurile lor bune priceperii în a stoarce dobânzi de la monarhiile combatante. Dar asta se întâmpla înainte de a-l chema pe Mutu să le bată mingea de fotbal și barurile de noapte. Numai că la un moment dat, unul dintre debitori, regele Angliei, Eduard al III-lea, tocmai când să-și plătească ratele la bancă, se răzgândește. De tot. Negustorii de parale din Florența și Veneția iau măsuri ca abuzurile de putere să nu le mai producă pierderi.

Așa se face că inițiază un monte (munte) adică o acumulare de datorii pe care autoritățile recunosc că nu le pot rambursa pe moment în numerar, a cărui cantitate, pe vremea aceea, nu putea depăși echivalentul în metale prețioase.

Acum, să facem o pauză să ne tragem sufletul, deschizând o paranteză. Cum adică să acoperi cu aur sau argint banii puși în circulație? Curată tiranie! Păi, nu-i mai bine în zilele voastre? Au nevoie Statele Unite de resurse pentru sejururi de lungă durată în Irak și Afganistan, cu toate echipamentele militare necesare tranșării unor eventuale neînțelegeri cu baștinașii?  Tipăresc bancnote verzi. Directorul Federal Reserve face declarații sibilinice care produc senzații tari academicienilor de pe Wall Street, iar datoria publică rămâne veșnic în topul subiectelor de confruntare electorală, în care doar purtătorii de cuvinte se schimbă, nu și cuvintele purtate. În vremea asta, tiparnița, obiect vânjos, din popor, cu mare productivitate, bate dolari după dolari, pe care restul lumii își vinde efortul și marfa.

Dar să revenim la datoriile consolidate ale rudelor noastre latine, venețiene și florentine. Li se punea o dobândă, inferioară celei operate pe “piața liberă”, în care deținătorii de titluri de creanțe aveau dreptul să le revândă. Primul monte este înființat de falnica și umeda Veneție în 1262 și trăiește până la adânci bătrânețe, când trebuie să-și adauge prenumele de Vecchio, ca să faca loc mai junilor Monte Nuovo în 1482 și Monte Nuovissimo în 1509. Monti după monti, treaba a mers de minune doar că nu chiar pentru toata lumea.

Pentru că, dacă înțelegem bine, cei care munceau și produceau valori nu erau neapărat și beneficiari ai fructelor tranzacțiilor de titluri. Imprumuturile publice erau ocazionate de conflicte care nu întotdeauna aduceau câștigurile așteptate, iar impozitele percepute erau supte cu vigoare de dobânzi. De multe ori, toți cetățenii erau forțați să împrumute autoritățile cu bani reali obținuți prin muncă. În timp au rezistat numai cei avuți, care puteau vehicula sume mari. Bogățiile s-au acumulat spre vârful piramidei, iar cei mici și-au dat duhul.

Nu-i vorbă că săracilor li s-a făcut și lor un monte, să guste și ei din plăcerile creditului,  Monte di pietà, primul atestat documentar fiind la Perugia.

Incă o pauză, vă rog, veți fi obosit de atâta contabilitate! Buni creștini ce suntem, trebuie să recunoaștem că măcar o parte din bogăție a fost bine folosită. Dacă toți guelfii și ghibelinii, care erau și ei tot un fel de alianțe politice ar fi trăit din munca lor, ar mai fi avut ei cu ce să finanțeze picturi, sculpturi, palate și grădini? Iar noi, dacă ne-am crampona doar de muntele de pietate, ce-am mai vedea acum prin muzee și albume? A propos, te pomenești că videnii, chilimanii și hrebelinii noștri ne pregătesc surprize asemănătoare, dar n-avem noi răbdare să așteptăm șapte sute de ani! Măcar Becali e corect și ne oferă deja propria sa posteritate pe zidurile bisericilor kitsch.

În loc de epilog, ca să întăresc dispoziția optimistă în care cu siguranță vă aflați cu gândul la reușitele în afaceri ale compatrioților noștri amintiți, vă întreb: nu este oare șăgalnic surâsul destinului care i-a pus pe Mario Monti și Mario Draghi, draghii de ei, să se ocupe de rezolvarea crizelor datoriilor publice?

Sau vreți să insinuați că cei doi generali poartă în raniță bastoanele de mareșal și caietele de sarcini oferite ca amintire de Goldman Sachs, maeștri absoluți ai ingineriilor financiare, ingrați părinți care se fac că nu-și recunosc fiica pe care restul lumii o cunoaște, pe numele ei mic, Criza?

Petru Dumitriu

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (I)

6 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Prima cauză a datoriei publice a fost purtarea războaielor. Cel puțin așa aflu din câteva istorioare bine povestite de o ziaristă elvețiană.[1] Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Grecii figurează din nou ca fruntași în acest palmares, ca și la Jocurile Olimpice. Cum s-ar zice, primii în sport, primii la datorie.

De pildă, pe vremea războiului peloponeziac care s-a terminat, dar când eram noi la școală încă se mai vorbea de el, s-a întâmplat că Atena n-a mai avut acces la minele de argint de unde își extrăgea metalul prețios necesar tranzacțiilor legate de întreținerea lustrului armelor și moralului soldaților. Războiul risca să fie pierdut la masa verde, cum ar fi în prezent, când câte un club mai are fotbal, dar nu mai are bani decât pentru președinți.

Grecii erau atenți la sfatul intelectualilor agreați de putere cu privire la căile de acces la fonduri.[2]

Așa se face că Pericle decide să ia pe datorie, în beneficiul armatei, din patrimoniul sacrosanct de ofrande în aur și argint oferite zeiței Atena de drept-credincioșii săi din rândul societății civile. Urma ca, pe măsură ce adversarii învinși erau uciși și/sau jefuiți în numele nobilelor cauze care-i mânau în luptă, datoriile către zei să fie rambursate. Cum cugetă să facă Atena actuală cu FMI, cu deosebirea că nu mai poate să jefuiască decât pe proprii săi concetățeni.

Sensibili la nevoile financiare ale statului, grecii s-au descurcat. Mă întemeiez pe acest precedent istoric când am încredere că o vor scoate la capăt și în prezent, deși nu prea-i văd eu pornind la război împotriva spartanilor. Nu de alta, dar dacă am înțeles eu bine, au trecut în tabăra atenianului nostru Paleologu.[3]

Zeii, fiind primii creditori ai autorităților publice, probabil că din credința în Cei-de-sus se moștenește implacabila voință a băncilor de-a stoarce dobânzile și penalizările de la debitori prin orice mijloace de constrângere. Și când zic mijloace, vreau să cruț pudoarea cititorilor contemporani, dar mă gândesc la extreme, precum zvârlirea datornicilor la închisoare sau transformarea lor în sclavi ai creditorilor.

Slavă zeilor că între timp am făcut progrese, stimați clienți! Că nu-i văd eu pe greci stând în banca lor și muncind pe datorie la bănci germane.

Și, dacă punem deoparte, respectuos și cu admirație, datoria publică a Statelor Unite care întreține relații foarte intime cu cheltuielile militare, să mulțumim lui Dumnezeu că datoriile statului nu se mai trag doar din războaie.

Acum este momentul să constatăm cu modestia cuvenită, dar cu justificată mîndrie patriotică, meritul românilor, care aduc o contribuție prețioasă la înlocuirea războiului ca generator de datorie publică, cu modalități pașnice: jaful de la buget, privatizările frauduloase, contractele măsluite cu statul, licitațiile trișate și altele operațiuni non-violente care se ascund sfioase de emoțiile întâlnirilor cu justiția.

Sunt sigur că vreți să știți cum procedau italienii de dinaintea lui Berlusconi cu datoria publică, dar nu vreau să vă obosiți cu cititul excesiv pe ecran în timpul programului, așa că urmarea rămâne pe altă dată.

(Sfârșitul părții I)

Petru Dumitriu

[1] Sylvie Arsever, « Quand les Grecs empruntaient aux dieux », Le Temps , 23 juillet 2012.

[2] Cititorul perspicace va fi observat că la noi, la români, e tot așa, doar ordinea e puțin altfel: intelectualii atenți sunt sfătuiți să fie agreabili puterii dacă vor să aibă acces la fonduri.

[3] http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2012/alegeri-parlamentare-2012-paleologu-la-lansarea-candidaturilor-fiti-spartanii-mei-1202610