Elogiu aforismului (II)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Aforismul ca gen literar

În prezent, aforismul este recunoscut ca gen literar. În cuvintele Enciclopediei Britanice, chiar și unii poeți au fost atrași de “această formă condensată și enigmatică de proză”, în care pot să-și “îmbrace senzațiile, revelațiile sau reflecțiile cu misterul și strălucirea aforismelor”. [1]

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime) [2]

În ciuda similitudinii terminologice între maxime și aforisme, este important de notat, pe baza observării modului în care contemporanii sau posteritatea le înregistrează, că există o deosebire formală între maxime și aforisme. Maximele sunt tot aforisme la care se ajunge prin convertire, ele putând fi calificate astfel de către o terță parte, extrase fiind dintr-o operă literară sau de altă natură. De pildă, numeroase replici din piesele de teatru ale lui Shakespeare, călătoresc pe cont propriu, scoase din context, ca aforisme. Cine nu a auzit de “toată lumea e o scenă”, “totul e bine, când se sfârșește cu bine” sau “unii se ridică prin păcat, iar alții prin virtute cad”[3], fără a ști exact ce personaj le-a rostit?!

Cu alte cuvinte, acest tip de aforisme provine din fragmente memorabile care au o expresivitate proprie, chiar și scoase din context. Ele capătă o existență autonomă și sunt circulate cu titlul de aforisme sau categorisite ca maxime, sentințe, adagii, cugetări, reflecții sau altcumva de către editori ori cititori.

Există însă aforisme native, botezate cu acest anume de către autorii lor, și care sunt uneori definite ca proză ultrascurtă. Cu alte cuvinte scriitorul își propune din start să scrie reflecții sub forma aforistică. Nicolae Iorga are propria culegere de aforisme, intitulată, la prima lor apariție în volum, Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul (1905), iar mai apoi, în 1911, Cugetări. Editorul unei ediții ulterioare dă, referindu-se la marele savant, una dintre cele mai cuprinzătoare și frumoase posibile definiții ale aforismului în formula sa ideală “expresii de rară frumusețe, de mare seninătate, de simplitate olimpiană, de farmec odihnitor, arătând puritatea caracterului sau, exprimat în forme concise, dar uluitor de expresive”. [4]

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe pe umerii poporului.

Nicolae Iorga

Proverbele: aforismele poporului

Ar fi însă nedrept dacă am include în această minimă ilustrare a nemuririi lor în cultura universală doar aforismele culte, creație directă sau indirectă a unor persoane cu identitate cunoscută. Cele mai constante și mai profunde creatoare de aforisme sunt popoarele.

Ce altceva sunt proverbele decât aforisme enunțate și rafinate de autori și purtători anonimi, nu în zile de mare inspirație poetică sau filosofică ale unor condeieri, ci prin trecerea secolelor?

Strămoșii mei nu erau analfabeți. Citeau în stele.

Vasile Ghica

Proverbele sunt aforisme populare zămislite de înțelepciunea colectivă și distilate din autentice experiențe de viață. Ele înving timpul prin propria lor încărcătură de semnificație și sunt transmutate în cultura națională grație profunzimii lor.

După cum nu ar putea exista o dovadă mai vie a forței unui aforism cult, decât să fie absorbit, ca proverb, în patrimoniul geniului popular!

Țăranul nu poate fi considerat filosof, deoarece are limbajul prea clar.

Vasile Ghica

Nasc și pe Internet aforisme

Cei mai perspicace dintre cititorii acestui text, prin urmare toți, vor fi dedus desigur că sunt vechi și depășit, dacă nu chiar, horribile dictu!, bătrân, pentru că mă refer nedisprețuitor la vremuri apuse. Nici romanii nu mai vorbesc latina, nici țăranii nu mai nasc proverbe. Le cer iertare, dar s-au înșelat, pentru că tocmai le voi dovedi că și eu sunt băgat în priza prezentului, deschizându-vă ferestrele către aforismele valabile pentru lumea virtuală.

Cel mai faimos dintre ele este “pe Internet, nimeni nu știe că ești un câine” și a însoțit o caricatură a lui Peter Steiner care a înconjurat lumea.[5] Altul spune (în traducere liberă): “A te informa pe Internet este ca și cum ai bea apă dintr-un hidrant” (Mitch Kapor) .

Dacă nu mă credeți, informați-vă pe Internet!

Nu are nici prieteni, nici vecini; de câțiva ani locuiește pe Internet.

Caryn James

De la Nicolae Iorga la Vasile Ghica

Aforismul românesc ar merita o istorie, dar eu nu-mi pot permite decât să trec de la Nicolae Iorga la Vasile Ghica, cel mai însemnat scriitor de aforisme contemporan, care își asumă o dată cu vocația pentru acest gen literar și riscurile asociate. Pentru că un roman mediocru poate fi salvat de un deznodământ neașteptat, o poezie de o metaforă subtilă, o nuvelă de un personaj original, o piesă de teatru de o întorsătură surprinzătoare de situație etc. Un aforism nu are soluții de avarie. El este aforism sau este o propoziție oarecare. 

Așa cum se spune în prefața unei culegeri bilingve, româno-franceze, de aforisme ale lui Vasile Ghica[6],

“el a ales să modeleze cuvinte și fraze pentru a le ridica la elocvența strălucitoare a aforismelor, asemenea unui bijutier care șlefuiește cristale de carbon până le conferă noblețe diamantină. Munca lui de explorator al profunzimii limbajului urmărește să ne transmită adevăruri universale sau personale, prin intermediul puterii inepuizabile a cuvântului. Adevărurile născute din observațiile sale sunt rafinate și sclipitoare, impregnate de o aromă subtilă și de o eleganță discretă. Dar farmecul aforismelor lui Vasile Ghica nu provine doar din consimțământul nostru la enunțurile sale. Limpezimea gândurilor este însoțită de o ironie alertă, dar binevoitoare, care invită cititorul să zăbovească pentru a-i simți savoarea”.

Shakespeare a fost un fel de Dumnezeu, pentru că și despre el se spune că nu ar fi existat.

Vasile Ghica

Prin urmare, aforismele au fost cultivate nu doar în grădinile imperiale ale Romei sau în saloanele regale ale Franței, ci și în curțile primitoare ale gospodarilor modești ai literelor, cum este și grupul de entuziaști însuflețiți de profesorul Vasile Ghica la Tecuci, un oraș a cărui relevanță intelectuală depășește cu mult condiția sa de târg cuminte de provincie.

Nu este suficient să călătorești. Trebuie să și ajungi undeva.

Vasile Ghica

Toate drumurile aforismului românesc duc la Tecuci[7]!

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, 23:480:1b.

[2] DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Univers Enciclopedic, București, 1996.

[3] In original, some rise by sin, and some by virtue fall (Measure for measure).

[4] Barbu Theodorescu, în Cuvînt introductiv, la volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1969.

[5] https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=13627120

[6] Photaphorismes. Les beaux esprits. Bruno Tofano, photographies. Vasile Ghica, aphorismes, Editions BoNo 2018.

[7] Festivalul internațional al aforismului, ediția a V-a, Tecuci, 7-8 octombrie 2021, Organizatori: Fundația Pelin și Biblioteca Municipală « Ștefan Petică ».

Publicitate

Elogiu aforismului (I)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragiii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară”[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Tăcerea zmeilor

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.