Arhiva | Ianuarie, 2014

Învățăturile lui Păcală către creatorul său, poporul

6 Ian

Menu Pisoi

1. Cârtitorii de bună credință se îndoiesc că am aflat de la Lucian Boia sau de la Constantin Rădulescu-Motru cum ar putea fi prefăcută România în una mai bună și mai dreaptă. Asta în ciuda sforțărilor lăudabile pe care le-am făcut împreună, în două dintre articolele anterioare, din nobilul imbold de a pătrunde psihologia poporului român la ea acasă. Pe Emil Cioran nici nu-l mai consultăm, ca să nu ne stricăm și optimismul care ne-a rămas după petrecerile de sfârșit de an.

Dar eu propun prin prezenta să mai întrebăm cumva și poporul ce crede despre el însuși. E drept, unii spun că poporul trebuie doar ademenit la alegeri și invocat la talk-show-uri,  nu consultat ad-litteram. Pasămite poporul se duce pe la referendumuri dar nu votează cum trebuie, îi place zahărul și uleiul în găleți de plastic, are conducătorii pe care-i merită și nu iese la deszăpezire nici măcar când trece pe la el un prim-ministru. Alții, mai cu judecată, cred că înainte de toate trebuie întrebată Curtea Constituțională dacă este potrivită consultarea populară într-o chestiune atât de delicată precum psihologia colectivă.

Profit de bunăvoința domniilor voastre ca să nu vă întreb nimic, întrucât cine știe ce alte obiecțiuni ați mai putea adăuga, pe care din respect nu mi-aș permite să încerc a le combate.

2. Ca soluție de compromis vă propun să-l invităm pe podium pe un reprezentant autentic al poporului, ales cu grijă de vreo două secole de-a rândul, din rândul maselor: Păcală.

Recunoașteți că l-ați cam uitat, căzuți fiind în admirația unor personaje mai noi și nu mai puțin eficace în păcăleli! Totuși, veți fi de acord cu mine că Păcală face parte din tezaurul național și nu ne putem permite să-l dăm uitării, de vreme ce după alte tezaure, cum ar fi acela dat în păstrare la ruși, încă mai tânjim.

Ș-apoi poate ne prinde bine la creșterea moralului să-l mai vedem și pe veselul Păcală în compania personajelor ceva mai deprimante din mitologia populară, cum ar fi ciobanii mioritici în stare să-și omoare partenerii de coaliție pentru o turmă de miei. Sau, bunăoară, constructori precum Manole, meșterul care odinioară nu era în stare să termine biserica în termenul prevăzut, așa cum, în zilele noastre, meșterul Bechtel nu mai termină o dată autostrada.

Păcală, am recunoscut cu toții în cunoștință de cauză, e de-al nostru, din popor, glumeț, isteț și descurcăreț, cum de altfel ne place tuturor să ne credem. Unii îl iau drept prost, dar vorba ceea, e prost cine mă crede prost. Păcală însă este strămoșul jovialului Mitică și al răposatului Bulă, de care suntem mândri cu just temei.

Dacă găsiți de cuviință că exagerez, ascultați-l numai pe Ștefan Luca, semnatarul unei prefețe la o nouă ediție a „Isprăvilor lui Păcală”[1]:

“Toate păcălelile lui ascund un tâlc, ele răzbună necazurile unui popor înzestrat, împins la fund, care, în afara doinelor de jale, izbucnește și-n frumuseți limpezi, senine, în jocuri sprintene, în duioșie și care are și alte straie decât sumanele cenușii“ .

Nu știu cine este dl. Luca, nu știu alții cum sunt, dar mie parcă îmi saltă inima de bucurie la citirea acestor vorbe patriotice și bine simțite[2], chiar dacă pe alocuri sunt puțin confuze.

Așadar, dacă-i un tâlc ascuns, să-l aflăm, să ne bucurăm de el!

3. Păcală își începe cariera publică – ca să zicem așa – păcălindu-i pe cei doi frați ai săi în însușirea vacii Joiana, rămasă moștenire după moartea tatălui. Fratele mare avusese grijă de Joiana de la vârsta ingrată când era doar vițea, în vreme cel fratele mijlociu l-a îngrijit pe bătrânul tată la vârsta, și mai ingrată, când l-au lăsat puterile. Păcală nu avea în CV nimic din toate aceste deșertăciuni, dar era întrutotul îndreptățit la moștenire prin meritul nașterii, aidoma fraților săi: justiția, o știm cu toții, e oarbă!

Dar cum vaca nu putea fi împărțită vie, frații recurg imprudent la serviciile hazardului și la sondarea preferințelor  personale ale vacii. Fiecare ofertant își construiește un ocol ospitalier în măsură să atragă vaca prin promisiunea unui prânz adecvat, într-un loc decent de muncă. În al căruia va intra dobitoaca, a aceluia să fie!

Se vădește aici decalajul de cunoaștere a firii animale între cei doi frați mai mari – care prea iau lucrurile în serios – și Păcală, care știe că și la vite, ca și la oameni, percepția contează. Frații cei mari muncesc din greu pentru amenajarea și dotarea ocolurilor în conformitate cu normele timpului (pe vremea aia nu existau standarde europene pentru nutreț, lucru care evident stimula ingeniozitatea populară!). Dar ei au greșit din nou crezând că munca cinstită duce musai la reușită.

În vreme ce eroul nostru preferat … dar las poetul să o spună cu mai multă elocvență :

« Iar Păcală a lor frate ?…
Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate. »

Păcală improvizează, rupe niște răchită și crenguțe de stejar și-njghebează un frunzar[3].

Joiana, frivolă ca toate vacile abia trecute de prima tinerețe, pare să nu aprecieze excesul de zel al fraților celor harnici și alege frunzele lui Păcală, intrând pe cale de consecință în șeptelul privat al acestuia, așa cum ar intra astăzi un fotbalist în cel al lui Gigi Becali. Intuiția vacii și a lui Păcală a fost remarcabilă dacă ne aducem aminte că frunza verde avea să devină, pe termen lung, însăși imaginea pe plan internațional a României, la inițiativa urmașilor.

Decizia nu a fost tocmai potrivită pe termen mediu însă, deoarece după puțină vreme, Păcală lasă vaca în voia sorții, la discreția primului lup venit. Nu degeaba, desigur, ci în schimbul unei sume rezonabile de galbeni aflate într-un depozit constituit în scorbura unui copac de niște hoți, singurii cetățeni de rând care își puteau permite economii pe atunci.

Plăcându-i să-i păcălească pe hoți, Păcală nu iartă nici puterea executivă sau cea judecătorească. Nimic de zis, statul de drept nu era o prioritate pentru autorități. Lucrurile aveau să evolueze oarecum, până  la un anumit punct, în vremurile fericite pe care le-am apucat acum cu toții.

4. Dar, ferească Dumnezeu să fii popă, iertată fie-mi  inadvertența logică, și să intri pe mâna lui Păcală. Premeditat sau nu – tradiția populară nu este prea limpede în acest prim caz de omucidere – chiar într-unul dintre primele episoade ale isprăvilor sale el omoară un popă cu bâta[4], pentru simpla vină a sfinției sale de a fi fost curios să vadă cum își numără Păcală banii[5].

Frații mai au ceva-ceva mustrări de constiință, dar nu suficient de convingătoare ca să contracareze logica implacabilă a lui Păcală :

 ”Ho !…Destul !…le-a zis Păcală. Ce atâta gălăgie ?…
Orișicâtă vaicăreală, geaba !… popa… tot nu-nvie !…
Să-l ascundem ?… Geaba iarăși !… Tot se află ! De scăpare
Nu-i decât un chip !
                                   – Anume ?
                                                   – S-o tulim, îndata mare !”

După cum se vede, nu întâmplător descendenții lui Păcală care fac afaceri cu statul iubesc libertatea de mișcare proprie, dar și pe cea a capitalurilor dornice să călătorească în țări și bănci străine.

Un alt popă viclean, nu-i vorbă, de care Păcală se ocupă, în calitate de argat, cu o sârguință demnă de o luptă de clasă mai bună, plătește cu vârf și îndesat abuzurile comise împotriva slugilor cărora, după îndelungate servicii credincioase, le tăiase nasurile la supărare. Printre altele, Păcală îi omoară preoteasa, urmată de mama soacră,  pentru ca în final, să faciliteze – printr-o manevră atât de dibace, încât nici astăzi Codul Penal nu ar ști la care dintre articolele 174-179 să o încadreze – moartea copilului nevinovat care se afla la momentul potrivit în locul nepotrivit.

Nu mai amintim afacerile dubioase nu tocmai kosher pe care Păcală le face cu locatarii cu același nume ai Morii Dracilor, a căror grijă pentru păstrarea bunei reputații de negustori cinstiți și neprinși, este deturnată în folos propriu, de liberalul Păcală care-i minte și înșeală[6].

5. Dacă ar fi să ne oprim cu relatarea aici, ne-am mira de ce Preafericitul Daniel nu afurisește numaidecât pe numitul Păcală pentru fapte îndreptate împotriva cinstiților slujitori ai bisericii.

Dar, ca să spunem adevărul gol-goluț, faptul că Păcală nu era prea dus la biserică nu înseamnă că nu era credincios. Poporul, în mărturia sa sinceră și nepărtinitoare, ne face cunoscut că Păcală l-a afumat pe Dumnezeu arzându-i conținutul unui întreg sac cu tămâie și, după cum povestește rapsodul, exclamând pios:

Iac-așa” (gândea Păcală, bucuros de-a sa ispravă),
“Jertfa mea primește-o Doamne, cu plăcere-colo-n slavă”.

Exercițiul de captatio benevolentiae chiar în această formă puțin cam ostentativă a plăcut cu siguranță Puterii, deoarece nu numai că a dus la trecerea cu vederea a păcatelor săvârșite de Păcală cu voie sau fără de voie, cu fapta sau doar cu gândul, dar a generat o răsplată imediată, nu amânată pentru lumea cealaltă, cum se obișnuiește. Păcală a căpătat un fluier fermecat, care incita la dansuri îndrăcite (dacă îmi este îngăduită această exprimare nepotrivită contextului duhovnicesc), cu care avea să vină de hac familiei preotului cel hapsân, în incidentele ulterioare.

Dacă urmărim acest filon de smerenie în continuitatea lui conceptuală, vom înțelege mai bine ceea ce este mai greu de înțeles în zilele noastre, adică de ce pelerinajele la moaștele sfintelor din patrimoniul național determină rezolvarea problemelor lumești ale săracilor în bunuri materiale sau cu duhul, în fața cărora până și guvernele de stânga rămân neputincioase.

6. Cu asemenea alese calități, eroul nostru nu putea să fie decât popular și să reușească în societate. Nemaifiind contemporan cu noi, îl putem iubi pe Păcală și atunci când, într-un gest de supremă învățare de minte pentru comunitate, îl păcălește pe văcarul comunal, aspirant la postul de primar, să execute în locul lui o pedeapsă capitală, își însușeste toată cireada satului (ce-ar mai bârfi baciul ungurean și cu cel vrâncean, dacă ar ști!) și  îi trimite pe toți consătenii să se înece (în frunte, vai!, din nou, cu un nefericit popă). Intr-un final apoteotic, olteanului nostru, în lipsa unui anturaj competent și a unei opoziții credibile, nu-i rămâne altă opțiune decât să concentreze toate puterile în sat.

“Acolo-n adâncul apei, toți mormântul și-au aflat.
pân’ la unul ! … iar Păcală ? … a rămas doar el în sat,

Cu nevestele vădane.”

Păcală ne oferă, în felul lui, un model de reușită bazat pe valori care continuă să ne inspire. “Bună scriere pentru popor”, cum ar fi spus însuși George Călinescu.

Păi, dacă am aflat acum tâlcul ascuns al isprăvilor lui Păcală, hai să îl împărtășim la toată țara, ca România să fie bine şi tot românul să prospere! Muzica!

© Petru Dumitriu


[1] Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Editura Cartex, București, 2012, de unde sunt extrase citatele.

[2] Mă rog, cu excepția unei sintagme, pe care, cititorul perspicace a sesizat-o deja în fragmentul cu pricina,  dar pe care mi-e un pic rușine să o reproduc, fie și cu indicarea sursei, cum se cuvine de la o vreme încoace.

[3] Rima-i nu-mi aparține, e-a lui Petre Dulfu.

[4] Mult mai târziu, poporul a încetat să mai folosească bâta pentru pedepsirea corporală a preoților de țară, reținând-o însă pentru soluționarea rapidă a disputelor din traficul auto în mediul urban.

[5] Bani obținuți, iar ați ghicit, printr-un procedeu pe care Codul Penal într-o lectură superficială a articolelor 227 și 228 ar putea trece drept furt.

[6] Asta, da, este rima mea, mulțumesc frumos pentru complimente.

Anunțuri