Arhiva | Ianuarie, 2013

De ce e Cărtărescu altfel?

31 Ian

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Nu-i de mirare că un ilustru politician a avut nevoie de cinci ani să citească Levantul lui Mircea Cărtărescu. Este o lectură care provoacă plăcere și trebuie gustată pe îndelete. Las la o parte miraculoasa alchimie a cuvintelor cu care recită o epopee reprezentând, de fapt, istoria poeziei române. Reconstituirea amprentelor poetice ale lui Dimitrie Bolintineanu, Ion Budai Deleanu, Ienăchiță Văcărescu, Costache Conachi, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, și alții, inclusiv Nichita Stănescu, sau chiar chiar turnarea propriului conținut în matrițe monumentale din poemele lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, compun o adevărată incantație.

Uneori, poetul trece pragul simplelor evocări și inserează, în companii surprinzătoare, versuri întregi în forma originală din Eminescu, comițând nostime plagiate[1], profund inocente, de altfel, prin transparența și șăgălnicia lor.

Limba română se îmbrățișează ușuratec cu alte limbi, în ciudate dar potrivite perechi, născând ritmuri și rime de toată frumusețea[2]. Iar versurile, cu picioarele lor mai lungi sau mai scurte, dar toate zvelte și sprințare, par să danseze o dată cu imaginile și emoțiile pe care le generează.

Am fost tentat după prima lectură să cred că Mircea Cărtărescu face în Levantul o demonstrație orgolioasă de forță. Iată, părea a zice, uimiți contemporani ai mei, pot să scriu și să rescriu tot ce s-a creat în peste două secole în limba română. Am înșfăcat poezia și i-am răsucit gâtul! Pun punct și trec granița într-o nouă lume, prindeți-mă dacă puteți! Poeții de dinaintea mea pot să mai facă o ultimă reverență și să se retragă pentru totdeauna pe rafturile prăfuite unde i-am aflat!

Mi s-a mai părut că abundența de dezacorduri și agramatisme[3], schimbarea locului accentelor[4], amputarea silabelor inutile, anacronismele mărturisite[5], ostentative[6] sau involuntare[7], forțarea debordantă a rimelor[8], sunt rodul unei atitudini de deriziune și zeflemea la adresa predecesorilor săi. Ca și ușorul iz de periferie pe care îl aduce ubicua prezență a grosolanului „dă” în locul delicatului „de”.

Unde este, mă întrebam eu, admirația impunatoare a lui Eminescu față de cei care au adunat înaintea lui minereul brut al limbii române literare în proces zbuciumat de evoluție, dându-le urmașilor șansa de a șlefui diamantele poeziei culte? Dacă Eminescu își asumă epigonismul cu modestie generoasă,  în raport cu primii exploratori ai expresiei poetice, mi se părea că pentru Cărtărescu inocența și stângăcia acelora nu merită venerație.

În cele din urma, muzicalitatea și excelența expresivității născute din caleidoscopul năucitor al parodiilor, pastișelor, replicilor și ecourilor din alți poeți, mărturisesc mai curând tentativa unei ode închinate limbii române decât detașarea de clasici. Ordinea și așezarea versurilor în metri fără cusur, forța de sugestie, ingeniozitatea construcției rimelor, ineditul asocierilor între nume proprii, vorbe străine, arhaisme și chiar cuvinte care nu au fost scrise sau pronunțate vreodată, sunt atât de firești încât nu pot fi inspirate de maliție, ci de dragostea voluptuoasă pentru fertilitatea și expresivitatea limbii române, inclusiv în formele ei brute. Cu o dezinvoltură mozartiană, poetul trezește din somnul lor dintre galbenele file, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile și le invită la balet.

Asemenea lui Arghezi care, din mucigaiuri și noroi, isca frumuseți și prețuri noi, Mircea Cărtărescu scoate din adâncurile poeziei române rădăcini uitate pe care leagă nobile altoiuri de modernitate. Nu mai vorbesc de expunerea pedantă de clișee și platitudini[9] din tiradele revoluționarilor levantini, care ar fi ridicole în împrejurări normale, dacă nu ar fi elevate prin spontaneitatea și savoarea pe care le capătă la atingerea baghetei poetului.

Poetul nu cântă aventurile personajelor sale din culise, ci se strecoară agil printre ele, ne dă explicații atemporale, se bagă în mulțime și îl trage și pe cititor de mânecă. Ironia și auto-ironia prezente la tot pasul sunt însoțite de zâmbet tandru, nu de detașarea flegmatică a poetului post-modern și intertextualist. Peste toate se simte magia fragilă și efemeră a oralității cu care aezii și trubadurii își tulburau ascultătorii și le înaripau imaginația.

Levantul este asemenea unui trunchi viguros pe care cresc împreună genurile epic, liric și dramatic, fără să se stânjenească unul pe altul. Este o cură de sănătate pentru poezie și o superbă consolare pentru aceia dintre noi pentru care imaginea poetică ideală este cea însoțită de disciplina formelor, rimelor și metrilor. Imi place să văd Levantul ca pe un semn discret, făcut cu coada ochiului, că abandonul formelor și dezlănțuirea informului, amorfului și diformului, pot târî după ele emoții, autentice sau contrafăcute, fără să însemne neapărat poezie.

Levantul oferă nenumărate prilejuri pentru exegeze savante și ermetice, dar este o operă populară și accesibilă, care ne poate încânta pe toți, chiar dacă nu ne leagă de poezie decât urmele șterse ale unor versuri ascultate sau învățate mecanic pe vremea școlii primare. Cum sunt eu, bunăoară! Este o joacă pentru oameni mari propusă de un scriitor mare.

Mircea Cărtărescu lasă în livada poeziei noastre un pom uriaș, la a cărui umbră răcoroasă ne putem tolăni să-i degustăm pe îndelete delicatesele[10]. Levantul este ambrozia cu care poetul a hrănit literatura română în speranța de a-i da tinerețe și nemurire, asemeni zeilor.

Levantul este unic și intraductibil.

Poftim de ia Premiul Nobel cu așa ceva!

© Petru Dumitriu


[1] Multe flori sunt dar puține rod în lume au să poarte*
Multe mărgăritărele sus pe ceriu ard departe
Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați
Dar nici una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați.
* (Criticilor mei)

sau

Dar când nu am nici o carte și s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine.*
* (Epigonii)

sau

Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată
Preste sat păgânătatea e ca pleava vânturată
* (Scrisoarea a III-a)

[2]La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf,
Clipere cu șase rânduri de cearceafuri „Tiger Rolf”,
„Royal Sword”, „The Proud Lily”, „Queen Victoria” i proci
Cu catarte și vergele pline de matrozi veloci.

sau

Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moșunoi
Nu-s inglez, rumân îmi spune și să mor rumân eu voi.
– But you speak perfectly English, zice grecul minunat.
– Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.

[3] Dese ițe diplomatici să țes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre, iar gazeturile rage.

[4] Pân-acoperă humérus, radius și cubitus
Și dân grotă ca dân pântec își croiește drum în sus.

sau

Câte-un șuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Stixul,
Cum în „Cantafabuli” scoate (-n invocație) „Phoenix”-ul

[5] Ducul înțelept le fuse Dechebal, viteazul rigă,
Ci săraci și mândri era. Căprior cu mămăligă
De avea la cină, dachii era foarte mulțumiți.
(Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiți,
Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri
Mai apoi, cum să vădește de citești în almanacuri)

[6] Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, și iar
Ziua o lua da capo, istovire în zadar
Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soția sa ce-o plânse mai apoi cu-amar și dor

[7] MANOIL:  După ce-om da jos / Tiranul fălos, /
Cine a domniei / Şi a volniciei/
I-o gusta lichiorul ?
ECO:  Chiorul, chiorul, chiorul.

[8] Conjurați de chifteluțe și mărar cu hasmațuki
Țelina ce face s-arză ochii negri care țuchi-i

sau

El doar fum ca turba scoate, puturos și gros. Un porc
Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc.

[9] Arte și știinte nu sunt decât simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche dă obiele
Decât tot ce scris-au vanii Diderot și D’Alembert.
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster.

sau

Ah, pe junghiu! Și degrabă că tiranii încă râde
Conjurați de arvaniții cu a lor turbane hâde,
Încă mai jupoi țeranii, încă junele le smulge
Din a mumelor lor brațe, încă țara o mai mulge!

sau

Care crezi că tu le cugeți, dară ele-s cugetate
Dânainte de potopuri, dă fosili, dă coacervate.

[10] I-un parfum în tot Levantul de pastramă trufanda.

Huiduim. Poporul și televizorul

12 Ian

Columbarium

Jardin des souvenirs. Columbarium.

Cimitir de urne de pe lumea cealaltă.

Da, am promis că pe acest blog nu ne enervăm şi vorbim frumos despre toată lumea. Dar cine îşi mai ţine promisiunile în ziua de azi?

Eu, de pildă, am sâmţit enorm şi am văzut monstruos, vorba lui Caragiale, sub agresiunea abjectelor comentarii  ale televiziunilor de ştiri, în aşteptarea morţii şi în chip de omagiu la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, Dumnezeu să-l ierte !

Oricât de deprins sunt cu proastele obiceiuri ale haitelor de crainici de la televiziunile tabloide, am sperat că scrisoarea către hiene care le-a fost trimisă jurnaliştilor, acum câţiva ani, de Fănuş Neagu[1], va fi produs o cât de mică repulsie a opiniei publice faţă de practicile mediatice necrofage. Dar nu fost să fie aşa, şi Dumnezeu nu ne-a ferit de mai rău, nici de data asta.

Înţeleg că unii mercenari ai ratingurilor sordide, a căror singură virtute este că stau lipiţi pe ecrane ca să ne asmută, zi şi noapte, unii asupra altora, şi-au pierdut ruşinea şi raţiunea în schimbul statutului de stele de mocirlă.

Dar m-am mirat mai abitir văzând cum veşnici sau mai noi invitaţi ai studiourilor de bârfă naţională, unii cu scaun la cap, s-au arătat disponibili să tropăie fără jenă pe sicriul defunctului. Am o nedumerire: când mai muncesc aceşti enciclopedişti ai derizoriului, care nu ştiu nimic despre nimic, dar trăncănesc de toate despre toate, aşa, la botul calului, să se afle în treabă, îngroşând rândurile celor care strică limba română şi minţile oamenilor?

Ce-i drept, din partea funcţionarilor bisericii nu mă aşteptam la vreun cuvânt de înţelegere, iertare şi smerenie sau la vreo mustrare adresată cugetelor tulburate ale pipăitorilor de moaşte, în spiritul adevăratei credinţe şi iubirii de oameni propovăduite de Isus. Mândrii noştri sacerdoţi erau prea ocupaţi să bată la uşile enoriaşilor ca să strângă obolul de sărbatori şi să alimenteze surplusurile preafericitelor bugete.

În fond dacă, mai nou, rugăciunile şi slujbele sunt amplificate prin difuzoare stridente care marchează prezenţa în mahalale mai curând a preoților decât a Sfântului Duh, de ce-ar mai trebui ei să se ocupe de îngrijirea sufletelor?

Dar, chiar şi aşa, înrăit în rele cum sunt, nu mi-am imaginat că voi apuca să văd oameni huiduind la o înmormântare, care și la păgâni cere demnitate, reculegere, respect şi introspecţie.

Ce fel de credinţă şi de iubire a aproapelui au arătat acei creştini sălbaticiţi de ignoranţă? Unde sunt măsura, cumpătarea  şi curăţenia pe care ne place să le atribuim oamenilor simpli? Am coborât mult, oameni buni, pe scara demnităţii. Şi continuăm să o facem, inconştient dar alert, de parcă am fi posedaţi de strigoii de pe ecranele care ne ucid zilnic, încetul cu încetul, bunul-simţ.

În copilăria mea în locuri unde nu se mai produce folclor, se foloseau cu precădere două blesteme: „mânca-te-ar viermii” şi „arză-te-ar focul”. Mi-au revenit în minte. Am fost tentat le arunc asupra viclenilor păpuşari de televiziune care, în câteva ore, au transformat un eveniment trist, moartea unui om important, într-un asalt al degradării şi înjosirii colective. Dar renunţ. Aş putea fi luat drept părtaş la marea dilemă care i-a preocupat, în faţa morţii, pe secăturile arogante cu microfoane pe piept. Fie-le ţărâna sau cenuşa, de pe creiere, uşoare!

Poate că trăim, într-adevăr, într-o ţară defectă, cum a constatat de curând Lucian Boia. Dar cine ne mai poate repara dacă am ieşit din garanţie şi mai şi huiduim dricurile şi caii mascaţi?

O să mă gândesc şi, dacă aflu vreun răspuns, o să trag din nou caleaşca pe peronul domniilor voastre.

Dar, până atunci, e musai să mă calmez puţin.

© Petru Dumitriu

A journey on the dark side of the moon (Book review)

10 Ian

backstabbing

Michael Soussan 2008. Backstabbing for Beginners: My CrashCourse in International Diplomacy. Nation Books

On 21 April 2004, the Security Council adopted resolution 1538(2004), the most embarrassing resolution in the history of the United Nations . The resolution appointed an independent high-level inquiry whose mandate was to ‘collect and examine information relating to the administration and management of the Oil-for-Food Programme, including allegations of fraud and corruption on the part of United Nations officials, personnel and agents, as well as contractors, including entities that have entered into contracts with the United Nations or with Iraq under the Programme.’

In this book about the Oil-for-Food Programme , Michael Soussan presents an attractive version of his own on the facts revealed by the Independent Inquiry Committee, known as the Volcker Committee. The author does not compile information; rather, he is a witness and a protagonist, a journalist who had the chance to become a United Nations civil servant in charge of the Oil-for-Food operation.

The Oil-for-Food Programme was a strange creature, supposed to add a soft touch of humanitarian help to the strong arm of economic sanctions intended to hit mortally the regime of Saddam Hussein. The creature escaped the control of its master. An operation that started under an aura of superior sense ended in an obnoxious taste of corruption and misuse. Like biblical Jonas, Michael Soussan was swallowed by the great fish and later thrown out from the belly of the beast to tell us the story. The message he brings is probably more intelligible and memorable than the official reports of the Volcker Committee.

For those who respect and admire the work of the United Nations, Backstabbing for Beginners is a sad tale. Bureaucratic skirmishes, human weaknesses, cynical interests of member states, and professional flaws allowed diversion of the operation. The author leads us to the dark side of the Moon, to a world that is worth less than we may have thought. Alas, the picture includes people for whom working under the United Nations blue flag is just a career with no strings – like the belief in a superior good – attached.

Quo custodiet ipso custodes?

The detractors of the United Nations will find a description of the shameful guilt of permanent members of the Security Council who exchanged Iraq’s trade favours with political protection. We have disturbing revelations about how campaigners promoting the lifting of sanctions received rewards in the form of oil contracts. Soussan fetches all this information and adds a heavy condemnation of the possibility of any reform of the Security Council: ‘a legal body whose members violated their own laws with impunity would not prove sustainable in the long run. Change was inevitable’.

The author is fully aware of the impact his testimony may have on the reputation and credibility of people who serve the United Nations. He wants to tell the truth, yet still to give us hope. The choice, as seen by the author himself, was ‘between candor and cynicism’. He was too honest to suggest that his story was about a conspiracy of saints, but he tried hard to contain the damage, to confine it to a limited circle of individual states and isolated officials. From this perspective, the reasons that made the Oil-for-Food episode possible were ‘not so much the lies we told one another but the lies we told ourselves’.

Reader’s delights

Although Backstabbing for Beginners is not the fruit of imagination, it is populated with unforgettable characters who may well be the heroes of a novel. Among them, the portrait of Benon Sevan, alias Pasha, is indeed a minute masterpiece, a proof of the narrative talent of the author.

Michael Soussan writes his book, as he should, from a lucid, critical, and moral position. Most of his conclusions and indictments may really be depressing. He says about his main ‘hero’: ‘Pasha had been corrupted by cynicism long before he had been tempted by greed’, while suggesting that Pasha might not be the only sinner of the kind. But he uses, in abundant quantities, an ingredient that makes the reading really enjoyable: humour. He depicts tense and dramatic situations with a fine irony. The writer’s pen is so friendly that even his indiscretions and idiosyncrasies carry a sense of tolerant understanding.

Chapter 14, entitled The Rules of the Game, is an absolutely delicious description of working relationships in what appears to be an ossified UN bureaucracy. The author seems to have ably digested and processed UN folklore produced in the corridors and in the cafeterias. The five rules described by Soussan, in a very alert and convincing style, reveal certain risks related to the (in)competence of some corners of the UN Secretariat. If I were the head of the UN human resources department, I would take the issue very seriously, and fight hard against those rules.

One more remark about the style of the author: he is quotable. Those who buy my invitation to read Backstabbing for Beginners would also like to buy a few quotable propositions. The US bombing of Iraq is kindly defined as ‘the strategy to deprive Saddam of a functional society, rather than to deprive that society from a dysfunctional Saddam’. Here you have a smart paraphrase of a famous cliché: ‘our policy toward Iraq was a continuation of war through other means’. Finally, a malicious remark about a Secretary-General’s report: ‘many called it comprehensive, by which they meant it was too long and convoluted’.

By all means, Backstabbing for Beginners is a very fine book about a dramatic episode in United Nations history. The special introspection of a vulnerable UN freshman marries happily the inquisitive instinct of a journalist. The narration is animated by an appealing style, where truth, despite common wisdom, does not have a scratched face. After all, Michael Soussan spent very well his time with the United Nations.

Petru Dumitriu

Note: the review is also available for comments at www.diplomacy.edu (DiploFoundation) where it was published first.