Arhiva | Februarie, 2014

Candoare totalitară: omagiu lui George Orwell

19 Feb

Gratii dupa gratii

Condamnarea la moarte pentru trădare a unui membru al elitei politice a tulburat o dimineață liniștită într-o țară îndepărtată. Evenimentul a fost relatat de presa românească, dar cam în grabă. S-a notat semnificația represivă, dar nu a fost remarcată statura impozantă  a limbajului comunicatului în care se consemnează, de către agenția oficială de presă, faptele.

Comunicatul[1] în cauză merită un bob zăbavă, mai ales dacă îl citim în chip de omagiu postum adus lui George Orwell. Scriitor care nu a luat premiul Nobel nici pentru literatură, nici pentru pace, dar pe care posteritatea l-a consacrat ca pe cel mai profetic autor de ficțiune politică, un fel de Jules Verne al totalitarismului.

Limba se cuvine să fie creația comună a poeților și a muncitorilor manuali”, spunea Orwell. Textul comunicataului este atât de orwellian încât ne luăm libertatea de a presupune că profeția s-a împlinit.

2. Ne-am obișnuit să atribuim expozeelor politice – exagerând, desigur – scăpări de demagogie (de cele mai multe uneori inevitabile), ipocrizie (ici și colo, când căutarea tenace a binelui colectiv este ușor stânjenită de interese personale) și chiar minciuni (dar, e bine de știut, numai în cazuri de extremă necesitate).[2]

Comunicatul nostru nu urmează această linie ambiguă. El aduce poporului explicații limpezi asupra motivului pentru care numitul J., lider de partid și, implicit, de stat, precum și unchi prin alianță al dinastiei conducătoare, a fost condamnat pentru trădare și executat prin – scuzați-mi expresia populară – dare la câini.

„După ce au ascultat raportul ședinței lărgite a Biroului politic […] oficialitățile și populația întregii țări au cerut cu mânie ca elementele complotiste anti-partinice și anti-revolutionare să fie judecate cu asprime.”

Nici că se putea ceva mai convingător! S-ar putea doar obiecta că explicația nu era necesară de vreme ce poporul mânios ceruse condamnarea, nu altcineva.

Redactorii, onești, au ținut însă să repete adevărul, făcându-se ecoul aceluiași Orwell: „În vremuri de minciună universală, a spune adevărul este un act revoluționar”. Or, revoluția este preocuparea de căpătâi a partidului și statului care fac obiectul amabilei dvs. atenții. Acest aspect nu putea să scape unor autori onești.

3. Cititorii generos dotați cu perspicacitate sau doar cum multă experiență vor spune că adevărul este ultimul lucru la care dictatorii și regimurile totalitare ar face recurs. Și, trebuie să recunosc, ei au cu prisosință dreptate. Dar nu acum, nu aici.

Pentru că numai adevărul este prezentat în expunerea motivelor  care au determinat aspra judecată.

Judecați și domniile voastre: nu se pretinde că mortul a întinat idealurile nobile ale socialismului sau că făcea parte din societatea ticăloșită, ci ni se spune pe șleau că J. tânjea după putere, lucru nejustificat de vreme ce nu se afla în opoziție.

„… a comis tripla trădare de neiertat de a interveni pe calea succesiunii la conducere, ascuțind securea războiului, în timpul unei importante discuții cu privire la respectul cuvenit lui KJU în calitate de succesor unic al lui KJI ca răspuns la dorința unanimă a ansamblului partidului, armatei și poporului.”

„ … a adunat forțe indezirabile […] pentru a comite crima hidoasă care constă în a răsturna statul prin tot felul de intrigi și metode demne de dispreț cu ambiția nebună de a pune mâna pe puterea supremă în partid și în stat.”

Am putea trece cu vederea metodele demne de dispreț, dar nu și ascuțirea securii în timpul unei importante dezbateri. Trebuie să recunoașteți și dvs. că faptele sunt grave și în cazul că ne-am opri aici cu constatările.

4. Dar comunicatul agenției de presă merge mai departe și ne întoarce cuțitul în rană, când constată lipsa unor trăsături de caracter esențiale pentru ascensiunea în politică, cum ar fi să-ți iubești necondiționat și în orice împrejurare șefii.

„Nu merita în nici un fel încrederea politică și bunăvoința de care s-a bucurat din partea incomparabililor mari oameni de la Muntele Paektu[3].  Este o obligație elementară a oricărei ființe umane să răspundă încrederii prin simțul datoriei, iar bunăvoinței prin loialitate.”

„ Când a văzut toți participanții aclamând cu un entuziasm care făcea sala de conferințe să se cutremere, [J] s-a comportat cu aroganță și insolență, refuzând să se ridice de pe scaun și aplaudând fără entuziasm, ceea ce a provocat un resentiment considerabil al poporului nostru”.

Cu riscul de a vă stârni mustrări de constiință, vă întreb: nu-i așa că și noi ne surprindem că aplaudăm adesea fără entuziasm? Nu refuzăm uneori să ne ridicăm de pe scaunele pe care ne-au așezat partidul și statul?

5. Dar demonstrația vinovăției nu se limitează la abaterile de la deontologia congreselor de partid.  Consecințele acestui deviaționism al lui J. nu au întârziat să se facă simțite în actiunile practice, constructive, menite să asigure propășirea nației. Iată, de pildă, un pasaj din comunicat în care veți recunoaște prevalența stilistică a muncitorilor manuali:

„A fost atât de neobrăzat încât să împiedice fabrica de țigle de la T. să ridice un monument  sub formă de mozaic înfățișându-i pe KIS și KJI dând îndrumări pe teren. Mai mult decât atât, a refuzat cererea unanimă a personalului Unității Forțelor de Securitate Internă a Poporului […] care dorea să înalțe în fața comandamentului său un monument de granit pe care era gravat un autograf al lui KJU. A împins obrăznicia până la a ordona unității să ridice monumentul într-un colț umbros”.

Toate ca toate dar, mărturisesc, nici eu nu pot să-mi imaginez un gest mai mârșav de trădare a unui monument decât amplasarea lui într-un colț umbros.

„Aceste fapte dovedesc încercarea sinistră și premeditată de a crea iluzia idolatrizării propriei sale persoane de a trece drept cineva aflat deasupra liniei partidului.”

Iată o transpunere pe cinste a principiului „nimeni nu este mai presus de lege” într-o ecuație a puterii asumată cu candoare, în care liniei partidului i se stabilește locul cuvenit în geometria politică.

6. Intr-un efort lăudabil de prezentare obiectivă a situației, comunicatul recunoaște totuși unele merite ale celui mâncat de câini, cum ar fi, spiritul de inițiativă….

„A luat inițiativa propagării virusului indolenței, neglijenței și indisciplinei în societate”[4].

… sau locul său incontestabil în ierarhia mondială, într-un domeniu de specialitate atât de competitiv:

Toate aceste fapte dovedesc limpede că J. est un trădător fără egal în lume.”

7. Într-un final flamboiant, poeții din echipa de redactare a comunicatului iau locul muncitorilor necalificați și își pun propria amprentă stilistică și gnoseologică:

Nu contează câtă apă va curge pe sub poduri, nu contează numărul generațiilor viitoare, descendența  de la Paektu va rămâne neschimbată și de neînlocuit. Partidul, statul, armata și poporul nu cunosc pe nimeni alții decât pe KIS, KJI și KJU.”[5]

Dacă ar citi comunicatul, George Orwell ar fi mândru de discipolii săi de la agenția centrală de presă și s-ar întoarce în mormânt.

Așa mai zic și eu posteritate!


[1] Am citit comunicatul complet într-o traducere în limba franceză, « L’Exécution d’un traitre à la patrie », Le Temps, 19 decembrie 2013.

[2] Cum ar fi crizele, perioadele de dinainte de alegere, cele de după, și transmisiile televizate.

[3] Dacă aveți răbdare veți afla într-o viitoare notă de subsol cine sunt « incomparabilii oameni mari de la Muntele Paektu ».

[4] Mă gândesc cu tristețe că la noi nu se știe cine a luat această inițiativă.

[5] Vedeți? Nu a curs apă multă pe sub poduri și ați și aflat!

Anunțuri