© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm
Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului
… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…
Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.
Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.
… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…
Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.
Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.
Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.
… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…
Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:
„Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]”
La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.
Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:
„Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea ”[3].
Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:
„logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”
Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.
… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …
Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:
„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”
„Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.”
… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…
Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.
„Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.”
„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”
„Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”
„Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”
… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]
Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.
2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.
1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.
In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.
Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.
Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.
1964
Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.
În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.
Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.
© Petru Dumitriu
_________________________________________________________________________________________________
[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.
[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.
[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.
[4] idem
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 
Bună ziua !!!
Acum câteva luni am descoperit şi eu o carte scrisă de dânsul, în biblioteca rămasă de la tatăl meu. Când am văzut că o cumpără m-am întrebat (… eram foarte tânără şi nepricepută în ale omului !!!) ce a găsit la un ministru al învăţământului comunist… el care făcuse puşcărie politică… Abia acum – după 40 şi ceva de ani mi-am dat seama că am judecat de multe ori oameni mari prinşi în „jocuri” oribile…
Aşa este, frumoasă invitaţia de gândi, acţiona – trăi cu graţie…
Mi-aţi câştigat de mult încrederea…
Bine aţi venit, doamnă, în modesta noastră odaie virtuală. Chiar sunt curios despre ce carte vorbiţi şi ce l-a interesat pe tatăl dvs. Mircea Maliţa a scris şi publicat mult. Pentru diplomaţi evident că erau interesante cărţile despre teoria negocierilor, pentru Clubul de la Roma, scrierile despre educaţie, pentru matematicieni cele despre filosofia ştiinţei, etc.
Eu, personal, nu eram în nici una dintre onorabilele ipostaze de mai sus, dar mi-a plăcut prima carte a sa care mi-a căzut în mână, cu impresii de călătorie, „Zidul şi iedera”.
SNSPA a publicat în 2014 ditamai volumul care cuprinde coordonatele a tot ce a scris : „Biobibliografia”. Dar, această bibliografie este deja depăşită…
Da… o să scriu cu durere în suflet – acum – că a fost pe undeva şi această carte, dar a trebuit să arunc multe din cărţile moştenite, din cauza amprentei grele pe care timpul şi condiţiile aspre în care s-a trăit în acest apartament le-au lăsat asupra lucrurilor… Nu o mai găsesc, toată dimineaţa am căutat, ştiu clar că era… Mai am însă Fire şi Noduri, mă captivează … mă scol dimineaţa devreme să citesc… Am lăsat deoparte deocamdată ceva de Rene Guenon – nu vreau să par dezordonată, dar eram oricum la a 4-5-a carte a dânsului !! – ca să citesc cartea dlui Maliţa.
Mulţumesc pentru indicaţie, când voi avea bani voi căuta volumul -aşa cum este tot e ceva, poate o găsesc pe elefant.ro
Cu mult respect, mulţumesc frumos !!!
Bravo,
Foarte frumos gest si text: sensibil si profund! Sunt o persoana care am citit-banui- majoritatea scrierilor lui MAlita. Am inceput cu studentia si am dus-o pana tarziu …si continui sa il citesc cand am prilejul ! Ultima oara l-am vazut la New York prin 1991-1992, legat de o tragedie in viata de familie. Ca student mergeam la prelegerile lui tinute la Moxa despre teoria jocurilor in relatiile internationale – avea un autor japonez preferat, Watanabe, din care exemplifica frecvent.
Iar gandirea lui despre entropie in relatiile internationale si ordinea anti-entropica – recurg si azi la ea cand analizez (macar pentru mine) ceea ce se intampla in lume. Este un Seneca al realitatilor romanesti, fiind capabil sa ramana el insusi, proaspat in gandire, alert intelectual, ne-inrait, cu calma si inteleapta detasare si un anumit optimism echilibrat!
Ca romani, ar trebui sa il „ingrijim” afectiv si intelectual. Nu avem multi ca el, poate mai putini decat degetele de la maini (in ideea ca nu suntem ciungi fizic).
Mircea Maliţa nu a fost doar futurolog în sensul teoretic sau taxonomic. El a fost întotdeauna ca gândire cu 20 de ani înaintea prezentului. A fost întotdeauna un vizionar: înainte de 1989 şi după 1989, înainte de aderarea la UE şi după. Eu am întâlnit acum un an un înalt funcţionar al Consiliului Europei, universitar la origine, rus de naţionalitate, care îmi spunea că pentru mediul academic din Uniunea Sovietica, Mircea Maliţa era o legendă, prin gândirea şi opiniile sale care păreau a veni din partea unui om liber, nu a unuia constrâns de opţiunile ideologice ale ţării din care provenea.
Despre Mircea Maliţa ca ministru al educaţiei şi iniţiator al CEPES am auzit aprecieri extrem de elogioase, aproape incredibile (pentru generaţiile post-comuniste) din partea unor universitari occidentali. Este drept că mai există filistini de o impecabilă mediocritate care pun etichete dincolo de care nu mai vor sau nu au putinţa să vadă, dar valoarea lui Mircea Maliţa nu mai poate fi contestată. Ea a trecut cu succes proba timpului. O dată cu apariţia în Statele Unite, în limba engleză, a cărţii sale despre războiul rece, cred că prestigiul lui va mai trece încă o dată oceanul.
Din fericire, cred că Mircea Maliţa este suficient de prezent în spaţiul public prin cărţile sale, îm primul rând, şi în ciuda fariseismului contemporan, urcă pe piedestalul pe care merită.
Cartea despre care vă scriam mai sus se numeşte „Fire şi noduri” apărută în anul 1975 la Ed Eminescu. Este ceva deosebit… cu adevărat… Azi stă pe biroul meu… mă gândesc cu drag şi la dânsul, şi la tatăl meu… Nu este necesar să publicaţi, v-am scris ca o despovărare …
Imi cer iertare, am publicat deja. Mărturia dvs. este foarte semnificativă, răspunde spiritului bunelor mele intenţii şi are valoare.
Dacă chiar doriţi, pot să şterg mesajul dvs. dar eu mi-aş dori să-l lăsaţi.
Cartea respectivă nu am citit-o, probabil se epuizase la vremea mea…
Ok, lăsaţi-l !!! nu este nici o problemă !!! Voiam să nu vă încarc cu comentarii siteul. Primesc newsletter de la dvs. de mult, dar nu am îndrăznit să comentez. Cred că am spart gheaţa, mă simt bine acum.
Comentariile dvs. sunt binevenite oricând!
Excelent!! Felicitari, dl. Petru Dumitriu!
L-am cunoscut pe dl. academician: este intr-adevar..UN OM DEOSEBIT!!!
Si sa ii dea Cel de Sus viata lunga si sanatate.
Ion Turturica
Apreciez si impartasesc din judecatile tale. Eu am preferat sa vorbesc despre carte telefonic cu M.M., magistrul meu drag acum citeva zile, cind am convenit sa ii fac in urmatorele saptamini o vizita la domiciliu, care a devenit traditie in ultimii ani. Cu aceasta ocazie i-am spus ca am fost cumva dezamagit de modul in care partenerul sau de dialog i-a redat, ca scriitura, stralucitoarele sale raspunsuri. Periodicitatea de 25 de ani sesizata de tine ( apropos, noi am fost realesi in Consiliul de Securitate dupa fiecare 15 ani) este interesanta, desi Malita crede ca e nevoie de cel putin 30 ca sa se schimbe o generatie. M-ar fi interesat mult sa stiu despre cum evaluezi ultimii 25 de ani.
Nu inteleg ideea de club elitist, masonerie sau alt sistem de acest gen. Nu suport zidurile, limitele. Sufletul meu apartine acestui TOT in care ne nastem. Suntem informatie intr-un ocean informational si zidurile impiedica curgerea informatiei si curgerea lina a timpului. Asa apar prapastiile intre noi, oamenii obisnuiti, elitisti si Dumnezeu. De aceea istoria se repeta. Intre a apartine unui club elitist si a-i apartine Lui Dumnezeu Il voi alege mereu pe Dumnezeu.Ascensiunea despre care ne vorbeste crestinismul devine imposibila pentru ca noi ne invartim in cerc, in loc sa urcam spirala. De cate ori omenirea greseste grav fata de natura sau fata de ea insasi prapastia creste si ne cream propria inchisoare. Suntem in bucla de timp, ori in pestera, cum doriti sa spuneti. Diversi pacalici ne fac jocuri de umbre si lumini pe peretii pesterii si noi ne bucuram ca s-a schimbat decorul si nu ne mai plictisim. Dar…Dumnezeu este afara, ne cheama in natura si ne invita sa ne reconectam la TOT.
Intr-un club elitist sau intr-o piramida, ambele sisteme inchise, mereu o sa apara o persoana care doreste sa detina controlul. Este primul pas spre virusarea sistemului.
Romania duce lipsa de barbati puternici care sa devina nucleul ce va atraga alti barbati puternici, impiedicand astfel cozile de topor sa ne mai hacuiasca sufletul colectiv. Asta am incercat sa fac eu. N-am gasit barbatii. Sforaie ori sunt prea lasi?Poporul roman are un ADN informational specific, unic. Asa este fiecare popor. Nu poti altoi portocal pe mar. Sufletul meu se simte ca o pasare in colivie in lumea aceasta construita de cozile de topor. De aceea traiesc mai mult prin lumea imaginatiei. Ca sa nu-mi moara sufletul de Dor de Cer.
http://mariadakhel.blogspot.ro/2014/02/cozile-de-topor.html
Ma onoreaza faptul ca rasfoiti textele mai vechi de pe acest blog, fara sa va deranjeze praful asezat pe ele. Am revazut textul pentru a identifica pasajul care v-a putut inspira referirea la elitism. Nu l-am gasit explicit. Poate ca asociati Clubul de la Roma si corpul diplomatic cu elitismul, ceea ce nu ar fi lipsit de pertinenta.
Dar chiar si asa, ce este rau in actiunea elitelor? Ati vazut cumva progres generat de turme? Paginile luminoase din istoria omenirii sunt scrise de elite. (E valabil si pentru Romania). Vad ca, totusi cautati elitele. Acei barbati puternici care ne lipsesc, nu sunt elite? Cei doisprezece apostoli care au raspundit credinta crestina nu sunt elite? Filiozofii antici, pictorii renasterii, compozitorii clasici, nu sunt elite? A, elite sunt si regii ucigasi ai evului mediu, incitatorii la razboaie, bancherii lacomi, utilizatorii bombelor atomice, doctrinarii sovietelor!
Daca elitele sunt nocive (si pot produce raul, asa cum pot produce si binele), de ce nu le cautati in strada, la stadion, la piata?
Dvs. insiva ati ales sa faceti parte din grupul restrans, elitist, al celor care scriu ca sa raspandeasca o ideea, sa protejeze „sufletul colectiv”! Sunt de acord ca ne invartim in cerc si nu urcam in spirala, dar nu este vina elitelor. Si, fie vorba intre noi, macar de-am avea acele puternice elite romanesti care sa vrea „sa detina controlul”. Cred ca putine care sunt prefera confortul controlului din afara, iar puterea o detin oportunistii si demagogii, nu elitele autentice.
Eu nu caut elite, caut spirite libere. Doar atunci cand nu ai un interes personal poti spune ca esti liber. Dar sa nu ma intelegeti gresit. Turmele trebuie puse la treaba, altfel or sa aiba impresia ca totul li se cuvine, inclusiv sa fie cineva vesnic crucificat. O sa va dau un singur exempu din multele care ma deranjeaza: Clubul Rotary. Promoveaza programe minunate umanitare. Dar intr-un sistem corupt ca cel din Romania nu ma incalzeste cu nimic faptul ca de Craciun si Paste tinerii zilieri masoni cersesc alimente si jucarii. Situatia nu se schimba. Maine copilul tot sarac si fara viitor va fi, iar batranul tot cu o pensie minuscula va trai. Cine fura? Cine a creat un sistem haotic in care romanii invata sa se strecoare, sa fie smecheri, sa obtina o pensie pentru handicap sau boala, sa traiasca din somaj sau alocatia copiilor? Stiti bine ca economia noastra este la pamant si ca exista o retea de mafioti care fura tot ce pot. Dupa cate stiu, masoneria se lauda ca lucreaza pentru Dumnezeu si popoooorul roman. Efectele le vedem cu totii. Deci, s-a defectat o rotita si tot mecanismul a luat-o razna. Tavalugul ne distruge pe toti. Si spre cine vreti sa merg ca sa schimbam ceva? Se presupune ca elitistii sunt o forta, au fraiele in maini. Degeaba merg sa ma plang la batranica ce vinde patrunjel la colt de strada, cu ochii pe politisti sa n-o inhate si sa n-o acuze ca face specula, ori submineaza economia tarisooooarei…Batrana ma priveste cu ochi tristi si speriati. Ii cumpar o legatura cu patrunjel si cateva buchete cu flori. Oare am facut o gaura foarte mare in bugetul tarisoooarei stimuland specula?! Voi fi tot timpul langa omul sarman, adica sarac cu duhul. Nu are puterea sa schimbe nimic si-si pune speranta in Dumnezeu ca-i va matura pe banditii orbi care ne conduc. Elitist sau nu, se presupune ca atunci cand capeti puterea ai si foarte multe obligatii nu doar drepturi. Si va rog sa nu puneti niciun semn de egalitate intre Iisus si apostoli si elitisti. Nu exista asa ceva. Iisus a venit, ca si Gandhi, pentru omul necajit si lipsit de speranta, nu pentru casta celor ce se cred alesi doar pentru a au rontzait cateva biblioteci. Si eu rontzai biblioteci, dar asta nu ma face sa-mi pierd smerenia si sa ma cred mai presus decat batrana cu florile. Dimpotriva, pentru ca am citit, citesc si inteleg caut solutii ca batranei sa-i fie mai bine. Turmele trebuie sa fie invatate sa ” pescuiasca”, daca tot ati adus vorba despre crestinism. Adica, schimb sistemul de la radacina, pentru ca este grav corupt, ii fac omului simplu un cadru potrivit ca sa-si castige banii cinstit. Si-l educ de mic in respect fata de tot ce-l inconjoara. Biserica n-a reusit sa-l invete legea cauzei si efectului, dar il ameninta cu focul iadului. Cand omul simpu va intelege ca daca fura si ucide programul negativ trece si la urmasi, probabil ca se va gandi de doua ori inainte de a inhata ce nu-i apartine. Dar ce ne facem cand in tara asta fura de la vladica pana la opinca? Este unul dintre momentele in care omenirea se autodistruge. Ne mor copiii intr-un sistem de sanatate facut praf. De catre cine? De cine este la putere. Daca-i cautati, o sa vedeti ca cei mai multi sunt masoni, deci elitisti. Inseamna ca degeaba au citit si invatat, daca sunt incompetenti si reci la inimi. Doar inimilor reci nu le pasa de popoarele lor.Au inceput sa moara albinele din cauza poluarii. O sa vina si randul omului, singurul vinovat. Pentru ca se crede atoatestiutor si atotputernic. Omul trebuie sa se armonizeze cu natura, nu s-o subjuge. Cam atat am avut de spus…N-o sa mai trec pe pagina dvs. Si nici pe cea a dlui Ioanitescu. Cred ca n-are rost sa incerc sa va misc si sa va unesc pentru binele tuturor. Eu inteleg crestinismul in profunzime. Dvs si Ioanitescu il analizati si despicati cu mintea incapabila de a trece dincolo de barierele ei, pe Taramul Sufletului. Doar acolo veti intelege limba in care ne vorbesc sfintii, iluminatii, adevaratii maestrii spirituali. Ramaneti cu bine! Si nu va suparati pe mine ca sunt suparata pe voi toti. Ma doare Romania si cunosc potentialul acestui popor. Ce vina o avea acest popor ca este vesnic jefuit si vandut? Asistam la crucificarea Romaniei, somn usor!
Am toata simpatia pentru batranica cu flori si pentru toti cei multi care tin lumea pe umerii lor. Stiu ca albinele mor din cauza poluarii dar mai stiu si ca sunt oameni care incearca sa salveze stituatia.
Va inteleg si va impartasesc revolta. Cu tot respectul insa, gasesc ca judecati oamenii putin cam repede. Dar sa stiti ca nu toti cei care nu sunt cu noi, sunt impotriva noastra.