Aureola doamnei Aurora

Sara pe lac, clopote sună cu jale.

Turmele tac, carnea le fierbe în oale.

Remarc, într-un cotidian european de limbă franceză, seria de reportaje-interviu “Europa la tejghea”. Cafenelele Einstein din Berlin, Velodromo din Barcelona, Europa 1989 din Copenhaga, Tommaseo din Trieste, Bewsley’s din Dublin şi, surpriză cât de poate de placută!, Casa Capşa din Bucureşti. Inima saltă de bucurie. Iată, îmi zic cu justificată mândrie patriotică, o companie selectă. Ieşim în lume cu fruntea sus. Nasc şi în România localuri cu aureolă de glorie şi istorie, fie ea şi provizorie.

Imi vin în minte relatările lui Constantin Kiriţescu în “Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916-1919”. După înfrângerea românilor în deplasarea de la Turtucaia, turiştii germani şi aliaţii lor bulgari ocupă capitala. Capşa devine restaurantul preferat al pedanţilor ofiţeri germani. Atât de dorit încât îşi asigură exclusivitatea accesului. Bulgarii îl adoră şi ei, dar, vai!, nu au voie decât la matinee. Ce vremuri, ce moravuri!

Dar nu vă bombaţi încă piepturile! Reportajele despre locuri celebre nu se pot face doar din istorie. Mai trebuie şi glagorie. Care se aduce prin dialoguri cu personaje locale. Aşa se face că între aureola Capşei şi aura de nobleţe a vechilor Bucureşti se interpune doamna Aurora. Iar aureola doamnei Aurora le pune inexorabil în umbră pe cele dintâi.

Din dialogul purtat cu jurnalista în faţa oglinzilor  Capşei, rezultă fără putinţă de tăgadă, că doamna Aurora este “femeie a timpurilor sale”, cu o carieră implacabil ascendentă, întreruptă brutal sub Ceauşescu. Dar, deducem noi,  cariera şi-a revenit în fire şi a urcat din nou după ce tovarăşul a coborât.

În perioada aceea de impas, a trebuit, mărturiseşte, chiar să … muncească, pentru că sumbrul regim comunist „interzicea şomajul”. Recunoaşte însă cu modestie că nu este “nici sfântă, nici martir”. Dar noi, noi înţelegem că se află în intima proximitate a celor doua postúri.

Şi fiindcă doamna Aurora este psiholog social nu poate rata ocazia să facă o schiţă de portret poporului român. Care – vă rog să nu strâmbaţi din nas – este „pragmatic, dar duplicitar”. Are o singură calitate (poporul, nu dumneaei!) şi anume toleranţa, dar nu sub forma pe care ar bănui-o cunoscătorii mai puţin rafinaţi ai psihicului colectiv, ci sub aceea de “pasivitate şi indiferenţă”. Compatrioţii ilustrei interlocutoare sunt adepţii formulei “dolce farniente”. Celor care nu lenevesc la construcţii în Italia, doamna le oferă şi o traducere mai pe înţelesul barmanilor: “un coctail de pasivitate şi lipsă de punctualitate”. Cu alte cuvinte, românii sunt cam secături, ca să nu spun lichele, pentru că s-a mai spus.

Dar astea sunt exprimări aproape tandre la adresa racilelor populare, pentru că inevitabilul se produce şi dreapta judecată cade peste grumazul sensibil al cititorului ca ghilotina peste gâtul fragil al Mariei-Antoaneta. Aici trebuie să citez din nou pentru că orice parafrazare ar dăuna frumuseţei verdictului:

“Eu îi văd pe români ca pe un amestec fantastic de xenofobie (fixată pe ţigani, cum sunt numiţi aici romii) şi de cosmopolitism. Sunt lucruri care nu merg bine împreună.”

Aferim, doamna Aurora! Din această dilemă nu putem ieşi. Dumneavoastră, stimaţi cititori, degeaba vă supăraţi, doamna are iar dreptate, chiar dacă împrumută un sens străin noţiunii de xenofobie!

Şi nu se cădea să nu spună adevărul gol-goluţ ziaristei, doar ca să mângâie amorul propriu al pasivilor şi indiferenţilor! Să terminăm cu miciunile şi cu propaganda naţionalistă!

Şi, dacă mai vreţi, “sub comunism românii nu aveau nici un fel de educaţie economică şi juridică”, zice doamna Aurora. Nu ştiu dacă o vor auzi colegii noştri de la Curtea Constituţională! Se înţelege însă de la sine, adăugăm noi, că doar psihologia – pe care va fi absolvit-o dânsa – era o disciplină universitară cu adevărat redutabilă, la temelia orânduirii socialiste şi a celei ce avea să urmeze.

Doamna Aurora a pus poporului suferind diagnosticul mult aşteptat, iar aureola sa a strălucit în penumbra tejghelei de la Capşa.

Petru Dumitriu

Publicitate

Organisme modificate genetic pe nesimțite

Precis că, furați de vraja comunicatelor constituționale și matrimoniale de mare importanță națională, nu ați aflat de încă de noul pas în validarea (iertați-mi aluzia, mi-a scăpat!) organismelor modificate genetic (OMG). De data asta, recunoașterea vine din partea elvețienilor. Timp de șapte ani, printr-un program național de cercetare s-au testat și evaluat consecințele lor asupra mediului și sanătății omului. Raportul final nu constată pericole deosebite (rămâne să le constate consumatorii, hă, hă, hă!).

Ce le-o fi luat atâta timp elvețienilor, nu pot să pricep. Cam înceți în reacții, cu tot respectul. Păi, savanții români de la Ministerul Agriculturii și-au dat seama ce bune sunt OMG-urile încă de la primele comisioane din partea exportatorilor!

Bucurați-vă fraților, ne-am scăpat de-o grijă! După ce am rămas doar cu amintirea roșiilor cu gust de roșii, resemnându-ne cu roșiile la culoare, ne vom biciui simțurile astfel încât să recunoaștem pâinea după formă, mămăliga după făcăleț, piureul după configurația polimerilor, iar perele, ați ghicit!, după cea a poliperilor.

Simțul gustului ne va părăsi, retrăgându-se ca și cel bun, din viața publică și privată. Papilele vor abandona și ele locul de muncă și îngroșa rîndurile șomerilor. Chimia și farmacia vor penetra intimitatea bucătăriilor, se vor întinde în tigăi și cratițe, iar gospodinele vor rescrie rețetele cu tabelul lui Mendeleev pe post de Sanda Marin.

Mama natură și bunul Dumnezeu vor suferi ce vor suferi, dar în cele din urmă vor accepta, politically correct, această delegare de competențe în sfera creației. Deh, principiul subsidiarității!

Dacă vă încearcă puțin tristețea, vă rog să va gândiți la perspective. După ce se va da mâncare cu OMG la toți nevoiașii, este de așteptat ca știința să nu se oprească aici. Va trebui să modifice în continuare. O dată regnul vegetal adus la zi, iar depășitele cereale, fructe și legume, aliniate pe cifre octanice și numere atomice, ce urmează? Regnul animal, desigur, cu oamenii în fruntea lanțului trofic și a lanțurilor de magazine!

Și noi suntem organisme, nu-i așa? Nu merităm și noi să fim schimbați și revizuiți pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale? Vă dați seama ce bunătate de viață va urma, când ne vor modifica, făcându-ne mai buni, mai drepți și, pe măsura resurselor, mai deștepți? Abia aștept.

Și dacă ingineria genetică a viitorului se va mișca la fel de bine ca ingineriile financiare ale prezentului, poate se va exinde progresul și la democrația noastră în tranziție. Am putea, de pildă, să-i schimbăm genetic pe aleșii neamului. Prin referendum, se-nțelege. Cu cvorum, cum altfel!

Pe cinstite, când vă uitați la televizor, nu vă vine câteodată să-i modificați pe unii? Da’ mult de tot, fi-le-ar genele  ….. !

Petru Dumitriu