Arhiva | Istorie RSS feed for this section

Marx, contemporanul lor

5 mai

Occidentul, cel puţin în bucăţica asta în care m-am pripăşit şi eu pentru o vreme, aniversează cu surprinzătoare diligenţă bicentenarul naşterii lui Karl Marx. Unii dintre dumneavoastră poate că îşi aduc aminte de portretul lui, purtat la evenimente oficiale, în compania altui bărbos. Până într-o vreme când la modă a ajuns un singur portret, de-al nostru din popor, ras, tuns, frezat.

Marx este amintit acum în lumea academică occidentală, nu doar ca portret, ci ca filosof, economist, istoric, sociolog şi ziarist. Mai puţin ca profet. Chiar deloc. Profeţiile sale nu s-au împlinit, nici măcar cele cărora le-a dat apă la moară. A murit înainte de a se experimenta – pe pielea altora, nu a Occidentului – revoluţiile pretins justificate prin opera sa scrisă.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Marx nu a fost răsfăţat de existenţă. Strălucit în teoria despre rostul banilor în economia capitalistă, banii i-au cam lipsit în practică. Marx a fost mai toată viaţa întreţinut de prietenul şi tovarăşul său de idei, Friedrich Engels. Marx cunoştea problemele muncitorilor din teorie. Engels le cunoştea din practica fabricii de textile a familiei sale.[i]

A trăit cea mai mare parte a vieţii active în exil, alungat de aparatul de represiune al Prusiei pentru vederile sale politice[ii]. O Prusie care îi determinase deja familia să se convertească de la iudaism la protestantism.

Contradicţii reductibile şi ireductibile din capitalism

Pentru puţinii dintre domniile voastre care îngăduie şi un pic de bârfă, amintesc că devotamentul lui Engels faţă de Marx nu s-a exprimat doar în bani peşin: a recunoscut copilul pe care prietenul Karl i-l făcuse unei servitoare, într-un moment de romantism fără îndoială, dar nu tocmai revoluţionar.

Simpatiile proletare ale lui Marx nu l-au împiedicat să iubească o descendentă a unei familii de aristocraţi, Jenny von Westphalen, care l-a inspirat să scrie un volum de poezii de dragoste[iii]. Sau să se opună legăturii amoroase a fiicei sale, Leonora, cu un protagonist cât se poate de revoluţionar pe baricadele Comunei din Paris, plin de idealuri, dar lipsit de mijloace materiale.

* * *

A fost sau nu a fost marxist?

Opera politică a lui Marx nu i-a conferit glorie şi recunoaştere pe timpul vieţii. Evenimente la care a contribuit doar cu portretul şi cu citatul, ele având loc la începutul veacului următor morţii sale, i-au adus notorietatea mondială ca unul dintre cei mai influenţi gânditori ai tuturor timpurilor, dar şi ca tată vitreg al avatarurilor comunismului.

Marx este recunoscut drept un apostol al libertăţii de expresie şi de gândire (ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!). Marx nu s-ar fi recunoscut nici în stalinism, nici în maoism. Folosirea teoriei sale despre clasa muncitoare ca reţetă a sistemelor totalitare care au urmat a fost ilegitimă (nota bene: nu mă dojeniţi dacă nu vă place concluzia, nu o afirm eu!).

„Dacă am face un studiu al regimurilor care se reclamă din Marx, în special din punct de vedere economic, ar trebui să constatăm într-o mare măsură că regimul economic de tip sovietic nu este o aplicaţie a ideilor lui Marx şi ale Capitalului, pur şi simplu pentru că nu există în Capitalul vreo teorie cu privire la ceea ce ar trebui să fie o economie planificată”, spunea însuşi marele Raymond Aron, în Marxismul lui Marx.

Încă de pe timpul vieţii, Marx s-a distanţat de zelul propriilor lui discipoli care considerau teoria marxistă drept cheie universală determinantă a istoriei, a unei evoluţii “fatalmente impusă tuturor popoarelor, oricare ar fi circumstanţele”. Aşa poate fi interpretată faimoasa sa declaraţie: “tot ce ştiu este că eu nu sunt marxist”.[iv]

* * *

200 de ani: vârsta întrebărilor

Acum, că Marx a decăzut din calitatea sa de profet, filosofii sunt pasămite chemaţi din nou să schimbe lumea, nu să se mărginească la a o interpreta în diferite moduri. Ce mai înseamnă acum “clasa muncitoare”?  Polarizarea socială şi acumularea capitalului în mâini tot mai puţine justifică vreo nouă “luptă de clasă” a actualilor „oropsiţi ai vieţii”? Există alternative viabile la actuala dominaţie a ultraliberalismului ca expresie a individualismului şi lăcomiei fără margini tolerate de un capitalism sălbatic? Mai are social-democraţia mijloacele de convingere necesare să dea un sens aspiraţiilor “proletarilor din toate ţările” care sunt uniţi acum nu prin ideologii şi interese de clasă, ci prin păienjenişul reţelelor de socializare şi divertisment? Nimeni nu are răspunsurile.

Iată însă de ce, unor oameni de ştiinţă occidentali, Marx le este iar contemporan şi operele sale suscită din nou interes, măcar în formularea unor întrebări, dacă nu a unor răspunsuri:[v]

Poate fi înlocuit capitalismul?

„Pentru a înţelege bine situaţia istorică specială a moştenirii lui Marx în actualitate, trebuie distinse două laturi ale gândirii sale: criticarea capitalismului pe de o parte, şi instaurarea comunismului pentru a-l înlocui, pe de altă parte.

… critica marxistă a capitalismului ca sistem, care face ca cea mai mare parte a societăţii să se prăbuşească în mizerie economică, socială şi umană, distrugând în acelaşi timp natura, îşi păstrează actualitatea într-o epocă de crize financiare şi ecologice prelungite;

… reflexivitatea istorică a bilanţului tragic al Imperiului sovietic determină, pe bună dreptate, experimentele contemporane să convoace şi alte figuri intelectuale şi concepte pentru a gândi şi construi trecerea la o societate eliberată de capitalism… ” (Pierre Sauvêtre, născut 1982).

Mai este importantă ideologia?

 „Marx a pus o problemă care nu mai este  foarte populară, aceea a ideologiei  […]

… critica ideologiei este încă relevantă. Ea ne ajută să descriem relaţia fundamentală dintre infrastructura sistemului capitalist, adică economia, munca, mijloacele de producţie, managementul întreprinderilor, şi suprastructura acestuia: cultura, artele, teoriile, opiniile, media. Şi ele servesc unei clase sociale. (Fredric Jameson, Profesor la Duke University, Statele Unite).

Sunt drepturile muncitorilor acordate sau obţinute?

„Să nu uităm: fără Marx, partidele şi sindicatele muncitoreşti radicale, care visau la o societate fară exploatare, nu ar fi smuls niciodată drepturile fundamentale ale muncitorilor, reuşind să reformeze şi să umanizeze societăţile capitaliste liberale, obligându-le să rămână atente la dreptatea socială, de teama unei explozii întotdeauna posibile”. (Jérôme Fenoglio, jurnalist, Le Monde).

Este capitalismul inocent?

„Confortul raţionamentului anticomunist ţine de faptul că însuşi comunismul a uşurat jocul găsirii unui vinovat, şi soluţia de a acuza Partidul, pe Stalin, Lenin şi în cele din urmă chiar pe Marx de milioane de morţi, teroare şi gulag. În vreme ce pentru [violenţele] capitalismului nu există nimeni căruia să i se atribuie vreo vină: lucrurile s-ar fi petrecut pur şi simplu prin mecanisme anonime, chiar dacă nici capitalismul nu a fost mai puţin distructiv; el nu a generat mai puţine costuri umane şi ecologice, de exemplu, extirpând culturile aborigene. Diferenţa dintre capitalism şi comunism este că în vreme ce comunismul a fost perceput ca Idee, care a eşuat apoi în realizare, capitalismul ar fi funcţionat “spontan” [sublinierile noastre]”. (Slavoj Zizek, filosof sloven, personalitate a mişcărilor alternative).

Este dezirabilă slăbirea continuă a statului?

„Istoria economică, politică şi socială a confirmat justeţea analizei marxiste asupra a două teze esenţiale: slăbirea statului şi scăderea tendenţială a ratei profitului.

a) după ce a înghiţit capitalismul privat, atât în Est cât şi în Vest, statul îl regurgitează într-o condiţie de degradare mai mare, faţă de care de acum înainte nu mai are remediu.

b) exploatarea naturii umane şi a naturii terestre s-a propagat până la nivelul la care resursele planetare s-au epuizat într-atât încât rentabilitatea nu mai este posibilă. Scăderea tendenţială a ratei profitului a dus la acumularea financiară în circuit închis. Aceasta este din ce în ce mai puţin investită în producţie şi se dirijează spre rentabilitatea reziduală a sectorului terţiar – dominat de birocraţia speculativă – în detrimentul sectoarelor prioritare (agricultură, învăţământ, textile, metalurgie…) a căror ruină impune intervenţia unui neocapitalism ecologic.” (Raoul Vaneigem, scriitor belgian).

Mai e nevoie de marxism?

„Condiţiile care au generat o nouă nevoie de marxism nu doar că nu au dispărut, dar s-au exacerbat şi nevoia se impune în termeni mult mai acuţi decât acum un secol. Numai că acum avem experienţa acelui secol care pare a-l fi condus la eşec. Cum să interpretăm acest lucru? Cum să înţelegem această dublă concluzie, că nevoia pare să fie din nou impusă de realitate, dar şi experienţa care arată că [marxismul] nu a fost validat? Ce înseamnă decăderea marxismului, degenerarea mişcării muncitoreşti? (…) Indică ele un destin fatal al oricărei teorii revoluţionare?

Pe cât este de imposibil să considerăm [eşecul marxismului] un simplu accident şi să vrem să reîncepem pe aceleaşi baze doar promiţându-ne să facem mai bine, pe atât este imposibil să vedem într-o teorie şi o mişcare care au tins să schimbe radical cursul istoriei, o simplă aberaţie pasageră, o stare de ebrietate colectivă, inexplicabilă …” (Cornelius Castoriadis, filosof grec)

Care este alternativa la discursul unic al capitalismului?

„O traducere ar putea reda textelor[vi] lui Marx  ceea ce le conferă veritabilă autenticitate: dimensiunea lor intempestivă şi maniera în care ele vorbesc cititorilor perturbând profund grila de lectură despre el însuşi, pe care universul capitalist o oferă”. (Guillaume Fondu, născut în 1988, teză de doctorat).

Mai poate marximul contesta capitalismul?

„Revenirea interesului pentru opera lui Marx se înscrie într-o mişcare mai profundă de contestare a capitalismului provocat de criza economică din 2008 şi noul ciclu de lupte sociale pe care l-a inaugurat” (Frédéric Monferrand, filosof, născut în 1986).

Mai există lupta de clasă?

Aici ni se dă un răspuns răspicat:

„Da, lupta de clasă există, dar e clasa mea, a celor bogaţi, care o câştigă!” (Warren Buffett, CEO Berkshire Hathaway, miliardar)

 

* * *

Se vede treaba că filozofii şi economiştii occidentali îşi bat capul cu problemele capitalismului contemporan şi explorează toate posibilele filoane de gândire. Nu şi la noi, în România. Noi nu gândim. Noi suntem pragmatici: îi lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pe cei din ţări unde ai noştri se duc la muncă.

 

© Petru Dumitriu

___________________________________

[i] Marx a calificat drept genială lucrarea lui Engels « Situaţia clasei muncitoare în Anglia », 1845. Dar noi, acum ca lucrarea nu se mai găseşte in librării, ne putem mulţumi cu lectura operelor lui Charles Dickens, geniale şi ele !

[ii] Braţul lung al Prusiei l-a ajuns şi la Paris, de unde a fost expulzat de guvernul francez în 1845.

[iii] Ar fi fost oare mai bine ca Marx să rămână poet, în loc să scrie Capitalul ? Am întrebat, n-am dat cu parul !

[iv] Fragment din scrisoarea adresată ginerelui său, Paul Lafargue.

[v] Mărturii extrase din « Karl Marx. L’irréductible », Le Monde, Hors-série, mars-avril 2018.

[vi] Autorul se referea la traducerea textelor necunoscute sau niciodată traduse în limba franceză, a căror lectură ar oferi mai multe chei pentru înţelegerea cuprinzătoare a marxismului.

Reclame

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 iul.

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Loterie şi capital: între modelul bulgar şi Voltaire

15 aug.

statue-of-voltaire

1. Ca orice român, contemporan cu palpitanta tranziție spre prosperitate, visez și eu la câștiguri peste noapte și fără muncă. Sunt deficitar însă la necesara iuțeală de mână, în vreme ce nu mai pot conta pe nebăgarea de seamă a maselor largi de oamenii ai muncii și șomeri, care odinioară se lăsau surprinși de îndemânarea fragililor pioneri ai capitalismului mioritic, robuștii milionari de astăzi.

Cei mai intransigenți dintre cititori mă vor mustra pentru frivolitatea aspirațiilor mele oneroase și mă vor trage de ureche dacă voi consimți la vreo schemă prin care se iau bani de la săraci, dar mulți, și se dau la băieți deștepți, dar puțini.

Doresc să-i asigur că dorința mea de îmbogățire peste noapte este cât se poate de inocentă. Pentru ca visul meu să se împlinească m-am gândit la loterie, cea mai cinstită și mai vitează dintre căile de acumulare primitivă a capitalului. Ca să nu mai vorbim că astrologii și horoscoapele ne dau asigurări că șansele de pricopseală sunt cât se poate de reale, doar că amatorii trebuie să urmărească mai atent alinierea aștrilor pe cer și a partidelor pe coaliții.

Iar celor care, după aceste clarificări, încă mă suspectează, le răspund că nu l-am avut în vedere ca model pe Delian Peevski din Bulgaria.

2. Cum adică nu știți cine este Delian Peevski din Bulgaria? Dacă aveți câteva minute de prisos vă spun eu!

Este fiul distinsei sale mame, Irena Krasteva, fostă directoare a Loteriei Naționale a Pariurilor Sportive din țară vecină și prietenă, cu care vom fi avut noi vreodată dispute, dar care acum, spre lauda sa, nu lasă niciodată România stingheră la coada clasamentelor europene.

Această nobilă filiațiune, concretizată nu numai printr-o fire și un fizic de luptător de sumo dar și prin numeroase resurse financiare, nu putea conduce decît la binemeritate succese în societate. Folosindu-și cu chibzuință banii și – în cazuri de strictă necesitate – recurgând la iușchiuzarlâcurile proprii rețelelor mafiote țesute cu migală împreună cu devotata sa mamă, Delian Peevski a ajuns acționar majoritar la numeroase ziare și posturi de televiziune din Bulgaria. Dacă, Doamne ferește, un astfel de copil ar fi crescut în România, ar fi fost numit, cu tandrețe, mogul.

La mama lui, el a rămas un campion al independenței presei și libertății de expresie, cu noroc la bani. Aceste incontestabile calități nu puteau decât să-l oblige pe fericitul deținător să se pună în serviciul norodului, sau, în cuvinte mai simple, să intre la guvernare.

Pentru că, da, experimentați cum sunteți, ați intuit, în iunie 2013 inevitabilul s-a produs. Îndestulatul Delian a fost propus de un partid care tocmai trecea pe-acolo, nici mai mult nici mai puțin decît să aducă noroc Bulgariei ca președinte al Agenției Naționale de Securitate. Din nefericire, Delian Peevski, a trebuit să renunțe la a mai veghea să nu i se întâmple ceva mai rău poporului său. Acesta din urmă era deja nervos și a ieșit supărat la proteste de stradă calificându-l drept mafiot, corupt și lipsit de educație.

Confruntat cu ingratitudinea inițială a poporului intern, Delian Peevski s-a retras dar le-a dat bulgarilor o a doua șansă, acceptând alegerea în Parlamentul European, mai puțin sensibil la legăturile de sînge ale copiilor cu părinții bine poziționați. Numai că norocul, vorba cronicarului, la un loc nu stă. Parlamentul European n-a găsit de cuviință să iasă în stradă, dar a fost îndeajuns ca deputații ALDE, ca de-alde Guy Verhofstadt, să se plângă că la Bruxelles există un stoc de cadre corupte arhisatisfăcător pentru nevoile curente. Așa că au cerut partidului retragerea de pe liste a lui Peevski, urmând ca eroului nostru să i se asigure accesul la rezervele de imunitate națională, made în Bulgaria.[1]

3. Drept care eu mi-am ales un model intelectual în materie de loterie: Voltaire. Pentru că marele filozof și om de litere nu a trăit doar din drepturi de autor și stipendii din partea regilor, marilor nobili și cucoanelor lor, dispuși să cheltuiască averi în schimbul unei conversații spirituale și unei vorbe de duh.[2]

Voltaire înțelegea să dea inteligenței și spiritului din dotare o întrebuințare practică și țeluri lucrative, cum de altfel se mai obișnuiește și astăzi. Intre vorbe de duh, catrene satirice, reflecții filozofice și lamentații tragice, Voltaire făcea afaceri comerciale, tranzacții la bursă, operațiuni financiare speculative, dădea împrumuturi etc[3]. A lăsat și-o vorbă:

Banii sunt făcuți pentru a circula. Cel care îi păstrează este un rău cetățean, și chiar un prost gospodar. Nu păstrându-i ne facem utili patriei[4] și nouă înșine[5].

4. Dar bobârnacul trecerii de la o intolerabilă precaritate financiară la abundența mai ușor suportabilă a banilor i s-a dat în 1728-1729, odată cu un câștig strașnic la loterie. Pentru că atunci controlorul general al finanțelor regale, Lepelletier-Desforts, echivalent al unui ministru de finanțe, a înființat o loterie prin care vroia să atragă de la prostime bani peșin pentru plata datoriilor oficiale ale Parisului. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Se vedea treaba că ministrul de finanțe nu s-a documentat bine. Se mai întâmplă și azi, la case mai mari.

Prostimea nu a apucat să se dumirească cu privire la virtuțile civice ale noii inginerii financiare pentru că Voltaire, servind cina la o doamnă bine din înalta societate[6], a înțeles din relatarea unui comesean încă și mai bine, tânărul matematician La Condamine[7], cum ar putea fi deturnată intenția loteriei prost concepute[8]. Zis și făcut. A constituit o societate care a cumpărat toate biletele și a adunat toate posibilele câștiguri. Cu acest cheag și cu încredere în harurile științelor exacte a început să combine cu egal talent activitatea intelectuală cu acumularea de bunuri lumești. Ceea ce mai tîrziu l-a îndreptățit să spună, într-o scrisoare trimisă unui mare protector al său, Frederic al II-lea, regele Prusiei: [9]

Sunt bogat, poate chiar prea bogat pentru un om de litere”. [10]

Din acest episod al vieții lui Voltaire mi se trage speranța lăuntrică, acum făcută publică, de a crește și eu la portofel într-o viață precum alții într-o tranziție.

5. Mă pregăteam să închei povestirea mea în această notă de optimism robust. Numai că, în timp ce inseram conștiincios diacriticele cuvenite, un prieten cam acru, dar bine intenționat, mi-a spus că loterii prost concepute precum cea a lui Lepelletier-Desforts nu mai există în ziua de azi. Și nici directori de loterie atât de fraieri. Că pot să cumpăr toate biletele de loterie, cu toate neamurile mele cele neadormite, tot nu voi câștiga un milion de livre nici până la apocalipsă. Și, mai rău, că nu mai există nici matematicieni în România, ultimii rămași fiind plecați în schimb de experiență în Occident.

Cu alte cuvinte, că singura șansă de a ajunge ca Voltaire ar fi fie să scriu tragedii în metru antic și epopei istorice, fie să mă duc la Curte[11]. Așa cum, un glorios biograf al lui Voltaire dixit:

El știe bine ce vrea. Nu a venit la Curte decât pentru asta: o distincție, o însărcinare, o rentă, și să ocupe o poziție din care nimeni să nu-l mai poată împiedica să fie ales în Academia franceză.[12]

Mai să cedez ispitei! Doar că n-am avut de lucru și am citit cartea până la capăt. Ca să aflu, dezamăgit, cum îl vorbea pe la spate[13] stăpânul unei astfel de Curți, regele Prusiei:

Voltaire este cel mai afurisit nebun pe care l-am cunoscut; nu-i bun decît să fie citit[14].

Prin urmare, loteria nu-i o soluție și nici Voltaire nu mai este de mare folos, altfel decât la citit.

Morala: au dreptate cei care spun că tinerii nu mai au modele demne de urmat, mai ales când iau Calea Rahovei.

© Petru Dumitriu

________________________________

[1] Intelegeți carevasăzică de ce România este cu o tură de teren înaintea Bulgariei în materie de democrație și stat de drept. La noi fostele directoare de loterii și-ar asuma femeiește responsabilitățile politice și averile, nu le-ar pune în cârca bieților copii.

[2] O tempora, o mores! Iată cum au evoluat lucrurile, în bine de data asta, în zilele noastre când unii, bunăoară ca mine sau ca dumneavoastră, ne bucurăm de conversații pline de duh, pe gratis, pe bloguri precum cel de față.

[3] Nu vă mirați, dar Voltaire l-a cunoscut și l-a găzduit în mai multe rânduri la castelul său din Ferney pe Adam Smith, întemeietorul capitalismului științific și al binefăcătoarei, până în zilele noastre, „mâini invizibile”.

[4] Cititorul binevoitor, sensibil la epoca luminilor, va fi de aici încolo mai îngăduitor cu acțiunile întreprinzătorilor noștri care, cu mijloace puține dobîndesc multe bogății. Iată că o achiziție publică, o privatizare mai delicată, un faliment mai îngrijit, pot purta un sâmbure de patriotism.

[5] Din „Observations sur le commerce, le luxe, les monnaies et les impôts”, citat în Louis Nicolardot, „Ménage et finances de Voltaire. Avec une introduction sur les mœurs des cours et des salons”, Paris, 1854. (digitalizare Google)

[6] Sunteți curioși ca niște pisici. Doamna Dufay, dacă chiar vă interesează. Nu mai trăiește! (Apud Gustave Desnoiresterres, „La jeunesse de Voltaire”, Paris, 1867.) (digitalizare Google)

[7] Charles Marie La Condamine (1701-1774).

[8] Așa ceva nu i s-ar fi putut întâmpla vecinei Irena Krasteva, care a investit în copil, și nici doamnei noastre Liliana Ghervasuc Mincă, investitoare, fie-mi iertată vorba obraznică, în politică.

[9]  „Œuvres complètes de Voltaire. Correspondance avec le roi de Prusse”. Tome second, Paris, 1824, Lettre CXXXVI. (digitalizare Google)

[10] Vă întreb, distinși cititori, câți dintre oamenii noștri de litere, ar putea să spună azi, același lucru?

[11] “A veni la Curte” este o expresie idiomatică specifică epocii care, în traducere neoficială, ar însemna „a intra în politică”.

[12] Max Gallo, „La vie de Voltaire”, Le Livre de Poche, Fayard 2008, pag. 249.

[13] Nu trebuie să reamintesc cititorului cultivat că pe vremea ceea nu se făceau conferințe de presă televizate.

[14] Max Gallo, idem, pag. 354.

Holocaust: un genocid cu motivaţie metafizică? Notiţe de curs.

17 iun.

PLUS HAUT QUE LE CIEL

 © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Plus haut que le ciel

http://alexandrealpeyrie.jimdo.com/

S-ar zice, în era informației abundente, că știm totul. Și că înțelegem chiar. Din când în când însă, în inima Europei democratice, integrate, câte un incident (1) ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr știm și înțelegem. Și să ne reamintim un fapt, atât de evident că riscă să fie uitat: genocidul a fost o crimă comisă de europeni împotriva europenilor.

Mă număr printre cei care au primit puțină informație, trecută și aceea prin diverse filtre deformatoare, sau ale căror idei despre Holocaust (2) sunt de natură informală, folclorică, ori, în cel mai bun caz, emoțională, transmise mai ales prin magia capodoperelor cinematografice.

Sunt privilegiat că am putut urmări câteva conferințe de superbă ținută academică, oferite de cercetători asociați Memorialului Shoah de la Paris (3). Prilej cu care am luat notițe, ca un bun student ce mi-aș dori să fiu, din care împărtășesc fragmente cu domniile voastre.

La început a fost (tot) cuvântul

Holocaustul a fost precedat de o acumulare de termeni care au condus în cele din urmă, după o alchimie perversă, la infiltrarea treptată în opinia publică, în disciplina militară, în conștiințele individuale, a posibilității ca o astfel de crimă să fie considerată un deznodământ inevitabil. Johann Chappoutot (4) numește cinci astfel de concepte care au pregătit terenul abisalei prăbușiri a umanității: Rasse und Volk (rasă și popor), Blut und Boden (sânge și pamant), Lebensraum (biotop, spațiu vital), Krieg und Kampf , Vernichtung (anihilare).

Până la naziști noțiunea de rasă nu fusese folosită în Germania, ea servind doar intereselor puterilor coloniale și Statelor Unite. În secolul XIX rasismul era un concept științific, nu unul politic: oamenii erau clasificați așa cum erau plantele, insectele, mineralele, etc. Naziștii l-au preluat ulterior. Ei se considerau doctorii unui corp social din care unele părți puteau să fie eliminate pentru a nu infecta întregul. Arienii erau specia sănătoasă, predestinată dominației. Evreii erau partea bolnavă, menită extirpării.

Pământul nu putea fi dobândit decât prin sânge, acesta legitimând proprietatea. Spațiul vital – teritorial – însemna o altă nevoie obiectivă pentru dezvoltarea pe care o merita Germania. Dar, atenție, expansiunea trebuia să se producă la aceeași latitudine! Coborârea spre Sud prezenta riscul degradării rasei, de vreme ce Sudul produsese specii umane inferioare. Prin urmare, direcția principală de extindere a spațiului vital era Estul. Pentru germani Estul era terra nullius, așa cum fusese considerată Africa de către colonialiștii francezi și britanici. Războiul era o evoluție implacabilă. Prima conflagrație mondială demonstrase că viața este o luptă necruțătoare pentru supraviețuire. Krieg și Kampf erau expresia la nivel colectiv și, respectiv, individual, a aceluiași lucru: războiul.

Avatarurile absurdului

Inițial, „soluția finală” nu însemna exterminarea. Termenul a făcut obiectul unor redefiniri succesive. Prima expresie a soluției finale a fost forțarea evreilor să părăsească Germania. Au existat planuri pentru expulzarea lor în masă în Madagascar. Campaniile antisemite din perioada 1935-1938 fuseseră un succes politic: o jumătate dintre evreii germani plecaseră deja. Numai că prin anexarea Austriei 250.000 de evrei sunt reintegrați Germaniei. Nici în 1939 nu exista o politică de ansamblu coordonată, ci doar mai multe politici locale, incluzând concentrarea, ghetto-izarea, expulzarea. Cu fiecare anexare teritorială succesivă problema era recreată. 2.000.000 evrei polonezi au fost plasați peste noapte sub tutelă germană. Primele deportări din Polonia s-au făcut din zone ocupate în alte zone ocupate.

Planul Barbarossa presupunea alungarea evreilor în Siberia după stabilirea imperiului german la Moscova. Doar că victoriile militare se opresc. Conducerea nazistă decide brusc să nu mai respecte nici una dintre regulile clasice ale războiului. Soldații germani sunt autorizați să atace populația civilă. O singură lună de luptă pe teritoriul sovietic face mai multe victime decât toate campanile militare precedente împreună. În patru luni, 600.000 de evrei sovietici sunt executați. Spre sfârșitul anului 1941, se conturează o acțiune sistematică și coordonată de ucidere a tuturor evreilor care cad în mâinile germanilor. În 1939 Hitler spunea: dacă Statele Unite intră în război, evreii vor plăti. Profeția devine realitate în 1941.

Demografia vinii

Philippe Boukara (5) face o observație subtilă și utilă cu privire la raportul majoritate / minoritate. Pe ansamblul Europei, în ciuda vulnerabilității minorităților, exista o ipoteză de menținere a unui echilibru. Unei minorități într-o țară îi corespondea o majoritate în altă țară. Evreii însă erau minoritari pretutindeni. Sionismul asta căuta: un loc în care evreii să fie majoritari.

Tot Boukara constată aplicarea unui principiu tradițional de supraviețuire și dezvoltare ca minoritate: legea oficială, cea a „regatului”, este lege și pentru evrei, în timp ce comunitatea evreiească este condusă intern prin regulile proprii. Adică respectarea principiului biblic: să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Existau însă diferențieri ideologice, ilustrate cel mai bine în Polonia de dinaintea invaziei Germaniei. O tabără ortodoxă tradițională care se ținea departe de lupta politică. O altă tabără, optimistă, care urmărea alianța cu acele elemente ale societății care nu erau antisemite: partidele social-democrate, partidele muncitorești, sindicatele. In fine, o tabără pesimistă, care constata degradarea continuă a situației evreilor ca minoritate, pentru care singura ieșire era sionismul.

O informație interesantă, mai puțin cunoscută: Franța este singura țară care are mai mulți evrei în prezent decât înainte de război: 300.000 de evrei din 40 de milioane locuitori în 1939, 600.000 de evrei din 60 de milioane în prezent. Franța era și moștenitoarea unei atitudini generoase, fiind prima țară care a consacrat egalitatea de drept a evreilor față de restul populației. Guvernul francez a evitat recunoașterea responsabilității în materie de Shoah, până în 1995.

PEUT-ETRE LA NUIT © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Peut-être la nuit

(imagini reproduse cu acordul artistului)

 Holocaustul: un genocid cu motivație metafizică?

George Bensoussan (6) crede că este încă greu de înțeles ceea ce a trecut dincole de limitele raționalului și logicii și, mai ales, de ce teoriile complotiste cuceresc nu doar populația cu nivel scăzut de educație, dar și intelectuali. Nu doar în Germania, dar în general în Europa, studenții erau cei mai antisemiti. Așijderea, medicii în raport cu alte profesii cu nivel de studii superioare.

Pentru evrei, spune el, “moartea devenea ceva mai rău decât moartea”. Nu agrează folosirea conceptului “passe-partout” de “totalitarism” pentru explicația Holocaustului pentru că totalitarismele duc la crime, dar nu de aceeași natură. Originele culturale ale totalitarismelor sunt de asemenea diferite. Nu trebuie refuzate însă comparațiile. Cu cât se compară mai mult, cu atât se relevă mai bine singularitatea Holocaustului.

În cazul Holocastului, fără precedent este și faptul în sine, forma lui de existență, dar și motivația asasinilor. Nici teritoriul, nici economia, nici religia, nici națiunea, nici ideologia nu au fost declanșatorii urii naziste. Holocaustul este o crimă de natură existențialistă, metafizică. Obiectul urii este sângele. Chiar și cei care considerau ei înșiși că nu erau evrei, erau desemnați ca atare și condamnați, în virtutea acestei prezumții, la moarte.

Petru Dumitriu

*
* *

P.S. În 2015, omenirea va marca 70 de ani de la “descoperirea” lagărelor de concentrare naziste de către aliați. Ele fuseseră mai demult „descoperite” de milioanele de victime care nu au mai apucat ziua în care să povestească. Nouă, fericitelor generații europene care nu au cunoscut războiul, ne mai rămâne încă să descoperim rădăcinile răului care mențin subiectul în actualitate.

 

__________________________

(1) Precum atentatul de la Bruxelles, din 24 aprilie 2014.

(2) Știu că știți, dar dacă fie și o singură persoană nu știe și ar vrea să știe, merită să precizez că din punct de vedere istoric Holocaust și Shoah înseamnă același lucru. Semantic, termenii nu sunt identici. Holocaust este folosit în limba engleză și este preluat din lexicul de ritual religios, însemnând ”sacrificiu”. Shoah este utilizat în limba franceză și de către evreii înșiși, provine din ebraică, însemnând „anihilare” sau „catastrofă”.

(3) http://www.memorialdelashoah.org

(4) Johann Chapoutot, istoric, profesor asociat la Universitatea Pierre Mendès-France din Grenoble și membru al Institutului Universitar al Franței.

(5) Philippe Boukara, istoric, coordonator programe de formare la Memorialul Shoah.

(6) Georges Bensoussan, istoric, redactor șef al publicației « Revue d’histoire de la Shoah”.

 

 

 

Genocidul din Ruanda. La început a fost cuvântul

28 apr.

Rwanda

Bruce Clarke, Oameni în picioare, expoziție memorială

1. Libertatea de opinie și expresie este consacrată în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Cuvintele sunt libere să zburde, să mângâie, să ne exprime, să polenizeze cunoașterea, să transmită sentimente, să ne apropie, să ne permită să ne raportăm în forme articulate la realitatea tangibilă și abstractul intangibil. Cuvintele au fost prima formă de manifestare a creativității umane colective, dacă ne gândim la toate limbile vorbite pe pământ de la începutul timpului.

Pentru însăși creația divină, la început a fost cuvântul.

Dar cuvintele au luat chipul și asemănarea omului, cu păcatele și viciile sale. Nu s-au dăruit doar poeților. Cuvintele au învățat să mintă, să disprețuiască, să umilească, să manipuleze, să incite. Au intrat în politică.

Și, mai rău decât atât, cuvinte rele au abuzat de libertatea de circulație, s-au îndepărtat de matca umanității în care s-au născut și au învățat să ucidă.

2. Poate că în nici unul dintre episoadele degradante ale istoriei omenirii, cuvintele nu au lucrat atât de sârguincios în serviciul morții ca în cazul genocidului din Ruanda, comemorat în această lună la 20 de ani după comiterea sa, cu îngăduința ipocrită a comunității internaționale.

În 1994, CNN avea la activ primul război din Golf în care și-a dobândit reputația de „al șaselea membru permanent al Consiliului de Securitate”, sateliții de supraveghere mișunau, ca și acum, în slava cerului, rapoartele oficiale și neoficiale umpleau cancelariile occidentale și sediile organizațiilor internaționale. Cuvinte speriate veneau și povesteau ce se întâmpla în Ruanda. Eram departe de tăcerile orientale care au ocultat tragedia armenilor în 1915 sau întunericul rațiunii care a permis Holocaustul.

Și totuși, campioni ai libertății, păcii și drepturilor omului au suspendat din vocabularul politic cuvântul genocid, singurul care fi putut preveni dimensiunile apocaliptice ale tragediei etniei Tutsi.

Acum e prea târziu. E drept, politicienii vorbesc frumos la comemorări, vocile le tremură, iar cuvântul genocid oferă solemnitate și celor mai fade discursuri. Doar că, la 20 de ani dupa tragedia ruandeză, nu putem să ne pronunțăm cu precizie nici asupra numărului victimelor. Diferența dintre 1.000.000 sau 800.000 de mii de morți trece drept un detaliu statistic.

3. Dar genocidul din Ruanda a fost precedat de un discurs al urii, de cuvinte care au fost trimise în eter cu misiunea să ucidă, înainte ca securile să desăvârșească actul criminal. “În timpul genocidului, limbajul a fost cealaltă lamă a macetei”[1]. Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii, spunea despre Tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispară toți împreună”.[2] Iată o definiție pe înțelesul tuturor a unui concept atât de problematic pentru juriștii internaționali.

Toți ruandezii cunoșteau “cele zece porunci”, care diabolizau pe Tutsi și stabileau un cod de conduită pentru Hutu. Una dintre ele, a 8-a, spunea: « Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de Tutsi ».

4. Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în săvârșirea unor crime în masă precum . Acest post a fost creat în solda directă a morții, propagând toleranța față de violență și crimă, oferind viitorilor ucigași identitate socială și legitimitate. El a proclamat obligația fiecărui bun cetățean de a-și suprima seamănul, ca o condiție inevitabilă pentru a-și continua propria existență. Din mijloc de comunicare în masă radioul a fost promovat în armă de distrugere în masă.

În limba locală, kinyarwanda, cuvântul genocid nu exista înainte de 1994. A trebuit să fie creat unul nou, “itsembabwoko”, care să sugereze conceptul de exterminare.

Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum “inyenzi” care îi desemna pe Tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia ideea de Tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele “a lucra” și “a curăța” cu înțelesul, insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să „lucreze” pentru comunitate, să „curețe” zonele în care locuiau în așa fel încât „nici un gândac să nu scape”. [3]

Nici o alternativă nu le-a fost lăsată viitorilor ucigași. A nu urma cele zece porunci era un act de trădare, era categoric exclusă orice îndoială sau ezitare. Inyenzi trebuiau combătuți cu orice armă aflată la îndemână.

Zis și făcut. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Un participant avea să mărturisească: “Unii nu mai găseau pe cine să ucidă pentru că erau mai mulți ucigași decât victime”.[4]

Altul, un fost primar, găsea nejustificată folosirea cuvântului genocid pentru că “au mai rămas supraviețuitori”.[5]

5. Cuvintele ucigașe au câștigat partida cu singurul cuvânt care ar fi putut apăra și diminua anvergura crimei. Nu era vorba de o dispută semantică. Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.

În Consiliul de Securitate, Statele Unite au glosat precaut pe terminologie, refuzând o vreme recunoașterea genocidului, iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei Hutu, “etnie majoritară… pe cale de a câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție militară”. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice![6]

6. Termenul de genocid și-a câștigat în cele din urmă un loc fruntaș în discursurile politice comemorative privind Ruanda. Cei un milion de inyenzi, sau poate mai puțini, pot să se odihnească în pace.

Mai are ce spune acest cuvânt. Poate o să auzim de el, eventual anul viitor. Tot în aprilie. Omenirea are ce comemora : 100 de ani de la începerea genocidului armenilor sau a ceea ce unele state încă numesc, pudic, “marea catastrofă”. Aceeași delicatețe în eludarea cuvântului tabu, genocid.

Un cuvânt vulnerabil, deși are de partea sa o Convenție internațională și definiție juridică.

De Convenția ONU cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de mare catastrofă nu am auzit.

_______________________
[1] Laure de Vulpian, Rwanda. Un genocide oublié. Un procès pour mémoire.
[2] Collette Braeckman, Rwanda. Histoire d’un genocide.
[3] Human Rights Watch Report, Leave None to Tell the Story: Genocide in Rwanda.
[4] BBS News, Taken over by Satan.
[5] Alain Destexhe, Rwanda. Essai sur le genocide.
[6] Le Monde, Samedi 16 Juillet 1994.

Candoare totalitară: omagiu lui George Orwell

19 feb.

Gratii dupa gratii

Condamnarea la moarte pentru trădare a unui membru al elitei politice a tulburat o dimineață liniștită într-o țară îndepărtată. Evenimentul a fost relatat de presa românească, dar cam în grabă. S-a notat semnificația represivă, dar nu a fost remarcată statura impozantă  a limbajului comunicatului în care se consemnează, de către agenția oficială de presă, faptele.

Comunicatul[1] în cauză merită un bob zăbavă, mai ales dacă îl citim în chip de omagiu postum adus lui George Orwell. Scriitor care nu a luat premiul Nobel nici pentru literatură, nici pentru pace, dar pe care posteritatea l-a consacrat ca pe cel mai profetic autor de ficțiune politică, un fel de Jules Verne al totalitarismului.

Limba se cuvine să fie creația comună a poeților și a muncitorilor manuali”, spunea Orwell. Textul comunicataului este atât de orwellian încât ne luăm libertatea de a presupune că profeția s-a împlinit.

2. Ne-am obișnuit să atribuim expozeelor politice – exagerând, desigur – scăpări de demagogie (de cele mai multe uneori inevitabile), ipocrizie (ici și colo, când căutarea tenace a binelui colectiv este ușor stânjenită de interese personale) și chiar minciuni (dar, e bine de știut, numai în cazuri de extremă necesitate).[2]

Comunicatul nostru nu urmează această linie ambiguă. El aduce poporului explicații limpezi asupra motivului pentru care numitul J., lider de partid și, implicit, de stat, precum și unchi prin alianță al dinastiei conducătoare, a fost condamnat pentru trădare și executat prin – scuzați-mi expresia populară – dare la câini.

„După ce au ascultat raportul ședinței lărgite a Biroului politic […] oficialitățile și populația întregii țări au cerut cu mânie ca elementele complotiste anti-partinice și anti-revolutionare să fie judecate cu asprime.”

Nici că se putea ceva mai convingător! S-ar putea doar obiecta că explicația nu era necesară de vreme ce poporul mânios ceruse condamnarea, nu altcineva.

Redactorii, onești, au ținut însă să repete adevărul, făcându-se ecoul aceluiași Orwell: „În vremuri de minciună universală, a spune adevărul este un act revoluționar”. Or, revoluția este preocuparea de căpătâi a partidului și statului care fac obiectul amabilei dvs. atenții. Acest aspect nu putea să scape unor autori onești.

3. Cititorii generos dotați cu perspicacitate sau doar cum multă experiență vor spune că adevărul este ultimul lucru la care dictatorii și regimurile totalitare ar face recurs. Și, trebuie să recunosc, ei au cu prisosință dreptate. Dar nu acum, nu aici.

Pentru că numai adevărul este prezentat în expunerea motivelor  care au determinat aspra judecată.

Judecați și domniile voastre: nu se pretinde că mortul a întinat idealurile nobile ale socialismului sau că făcea parte din societatea ticăloșită, ci ni se spune pe șleau că J. tânjea după putere, lucru nejustificat de vreme ce nu se afla în opoziție.

„… a comis tripla trădare de neiertat de a interveni pe calea succesiunii la conducere, ascuțind securea războiului, în timpul unei importante discuții cu privire la respectul cuvenit lui KJU în calitate de succesor unic al lui KJI ca răspuns la dorința unanimă a ansamblului partidului, armatei și poporului.”

„ … a adunat forțe indezirabile […] pentru a comite crima hidoasă care constă în a răsturna statul prin tot felul de intrigi și metode demne de dispreț cu ambiția nebună de a pune mâna pe puterea supremă în partid și în stat.”

Am putea trece cu vederea metodele demne de dispreț, dar nu și ascuțirea securii în timpul unei importante dezbateri. Trebuie să recunoașteți și dvs. că faptele sunt grave și în cazul că ne-am opri aici cu constatările.

4. Dar comunicatul agenției de presă merge mai departe și ne întoarce cuțitul în rană, când constată lipsa unor trăsături de caracter esențiale pentru ascensiunea în politică, cum ar fi să-ți iubești necondiționat și în orice împrejurare șefii.

„Nu merita în nici un fel încrederea politică și bunăvoința de care s-a bucurat din partea incomparabililor mari oameni de la Muntele Paektu[3].  Este o obligație elementară a oricărei ființe umane să răspundă încrederii prin simțul datoriei, iar bunăvoinței prin loialitate.”

„ Când a văzut toți participanții aclamând cu un entuziasm care făcea sala de conferințe să se cutremere, [J] s-a comportat cu aroganță și insolență, refuzând să se ridice de pe scaun și aplaudând fără entuziasm, ceea ce a provocat un resentiment considerabil al poporului nostru”.

Cu riscul de a vă stârni mustrări de constiință, vă întreb: nu-i așa că și noi ne surprindem că aplaudăm adesea fără entuziasm? Nu refuzăm uneori să ne ridicăm de pe scaunele pe care ne-au așezat partidul și statul?

5. Dar demonstrația vinovăției nu se limitează la abaterile de la deontologia congreselor de partid.  Consecințele acestui deviaționism al lui J. nu au întârziat să se facă simțite în actiunile practice, constructive, menite să asigure propășirea nației. Iată, de pildă, un pasaj din comunicat în care veți recunoaște prevalența stilistică a muncitorilor manuali:

„A fost atât de neobrăzat încât să împiedice fabrica de țigle de la T. să ridice un monument  sub formă de mozaic înfățișându-i pe KIS și KJI dând îndrumări pe teren. Mai mult decât atât, a refuzat cererea unanimă a personalului Unității Forțelor de Securitate Internă a Poporului […] care dorea să înalțe în fața comandamentului său un monument de granit pe care era gravat un autograf al lui KJU. A împins obrăznicia până la a ordona unității să ridice monumentul într-un colț umbros”.

Toate ca toate dar, mărturisesc, nici eu nu pot să-mi imaginez un gest mai mârșav de trădare a unui monument decât amplasarea lui într-un colț umbros.

„Aceste fapte dovedesc încercarea sinistră și premeditată de a crea iluzia idolatrizării propriei sale persoane de a trece drept cineva aflat deasupra liniei partidului.”

Iată o transpunere pe cinste a principiului „nimeni nu este mai presus de lege” într-o ecuație a puterii asumată cu candoare, în care liniei partidului i se stabilește locul cuvenit în geometria politică.

6. Intr-un efort lăudabil de prezentare obiectivă a situației, comunicatul recunoaște totuși unele merite ale celui mâncat de câini, cum ar fi, spiritul de inițiativă….

„A luat inițiativa propagării virusului indolenței, neglijenței și indisciplinei în societate”[4].

… sau locul său incontestabil în ierarhia mondială, într-un domeniu de specialitate atât de competitiv:

Toate aceste fapte dovedesc limpede că J. est un trădător fără egal în lume.”

7. Într-un final flamboiant, poeții din echipa de redactare a comunicatului iau locul muncitorilor necalificați și își pun propria amprentă stilistică și gnoseologică:

Nu contează câtă apă va curge pe sub poduri, nu contează numărul generațiilor viitoare, descendența  de la Paektu va rămâne neschimbată și de neînlocuit. Partidul, statul, armata și poporul nu cunosc pe nimeni alții decât pe KIS, KJI și KJU.”[5]

Dacă ar citi comunicatul, George Orwell ar fi mândru de discipolii săi de la agenția centrală de presă și s-ar întoarce în mormânt.

Așa mai zic și eu posteritate!


[1] Am citit comunicatul complet într-o traducere în limba franceză, « L’Exécution d’un traitre à la patrie », Le Temps, 19 decembrie 2013.

[2] Cum ar fi crizele, perioadele de dinainte de alegere, cele de după, și transmisiile televizate.

[3] Dacă aveți răbdare veți afla într-o viitoare notă de subsol cine sunt « incomparabilii oameni mari de la Muntele Paektu ».

[4] Mă gândesc cu tristețe că la noi nu se știe cine a luat această inițiativă.

[5] Vedeți? Nu a curs apă multă pe sub poduri și ați și aflat!

Mihai Criste, pictor de metafore

4 dec.

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

Criste OU© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.


Criste afis
© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

Criste olandez
 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

Criste mana
© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

Criste frunza

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

Criste fluture

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

Criste ceas plaja
© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

Criste time puzzle
© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.


[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.