Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

“poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Publicitate