Bob Dylan: reconstituirea Poetului

14 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Zbor © Petru Dumitriu

Poezia este o călăuză oarbă care ne conduce spre o veche enigmă, spre o taină inaccesibilă, spunea poetul italian Emilio Villa. În sens invers, spre poezie ne conduc, printre altele, lectura şi, în lipsa acesteia, premiile. Doar că Juriul Premiului Nobel pentru literatură (Comitetul Nobel), nu este orb în alegerea favoriţilor săi, iar alegerea din 2016 a fost mai enigmatică decât de obicei[i]. Să încercăm să o înţelegem.

Ne obişnuiserăm cu opţiuni în a căror logică contau, fie vorba-ntre noi, şi considerente extra-literare, inclusiv geopolitice. Dar, chiar şi aşa, primirea premiului echivalează cu recunoaşterea valorii la nivelul cel mai înalt[ii]. Eu unul, daca l-aş avea, m-aş prezenta fără ruşine, în faţa domniilor voastre, ca poet.

Altfel, nouă, cititorilor de rând[iii], ne vine cam greu să punem la îndoială valorea scriitorilor premiaţi sau să facem ierarhii obiective şi comparaţii drepte între scrieri incomparabile[iv].

Totuşi, trimiterea Premiului Nobel pentru Literatură pe adresa unui baladist, folk-ist, cântăreţ în “ genul minor”, de masă, al pop-rock-ului, fie el un superstar vreme de peste 50 de ani, precum Bob Dylan, ne-a pus pe gânduri.

Ce-ar putea însemna asta?

S-au sfârşit poeţii “adevăraţi”, declaraţi şi recunoscuţi ca atare de confraţi şi de cititorii de poezie? Comitetul frigid şi pragmatic de la Stockholm nu a mai avut altă opţiune decât  să convertească un textier de muzică pop la poezia cultă, înnobilându-l cu titlul de poet? Nu cumva, în dorinţa de a impune „noul” şi modernitatea, a ignorat durerea pe care a provocat-o corpului vlăguit deja al poeziei necântate şi atâtor poeţi cu acte în regulă?

“Dogs howled over the graveyard
Where even the markin’ stones were dead,
An’ there was no sound except for the wind
Blowin’ through the high grass”
(Outlines Epitaphs, în The Times are a-Changin’, 1964)

Avem oare nevoie de o nouă tentativă revoluţionară de eliberare a spiritului din chingile corectitudinii politice, asemănătoare mişcărilor muzicale contra-culturale din anii 1960? Într-adevăr, unul dintre cântecele de început, “Cu Dumnezeu de partea noastră”, un rechizitoriu sarcastic la adresa războaielor, anunţa viguroase indignări civice.

“Oh the history books tell it
They tell it so well
The cavalries charged
The Indians fell
The cavalries charged
The Indians died
Oh the country was young
With God on its side”
(With God on Our Side, în The Times are a-Changin’, 1964)

Dar Bob Dylan nu mai este de multă vreme reprezentantul vreunei atitudini rebele, nu doar acum, la 75 de ani, când înţelepciunea senectuţii rotunjeşte unghiurile şi domoleşte pasiunile, iar conturile în bancă atenuează autencitatea protestelor.

Lies that life is black and white
Spoke from my skull. I dreamed
Romantic facts of musketeers
Foundationed deep, somehow
Ah, but I was so much older then
I’m younger than that now.
(My Back Pages, în Another Side of Bob Dylan, 1964)

Pentru muzica actuală, provocarea este o realitate culturală banală în pieţele publice, în declamaţiile sacadate ale rapper-ilor, în virulenţa clipurilor transfigurate întru tehnologie, în care ritmurile sunt tot mai alerte, mesajele tot mai vulgare, corpurile tot mai goale. Eliberarea spirituală a fost prinsă din urmă de eliberarea sexuală şi de triumful senzualităţii devenite produs de larg consum public.

Now the moon is almost hidden
The stars are beginning to hide
The fortune-telling lady
Has even taken all her things inside
All except for Cain and Abel
And the hunchback of Notre Dame
Everybody is making love
Or else expecting rain
(Desolation Row, în High Highway 61 Revisited, 1965)

Bob Dylan însuşi recunoaşte abandonarea militantismului civic, în al doilea album al său din 1964, în care îşi dezvăluia “cealaltă parte”. Mai târziu, va fi acuzat chiar de una dintre revistele care l-au ajutat să se lanseze, Sing Out!, de abandonul angajamentului politic şi de pierderea contactului cu oamenii[v].

Or, aura de artist angajat l-a însoţit multă vreme, până şi în România, răvăşită de o versiune tulburătoare a faimosului Blowin’ in the Wind adaptată la zece ani de la lansarea sa în Statele Unite, pentru generaţia în blugi, mai întâi de Dan Chebac şi apoi de Florian Pittiş.

Pe vremea când întreaga “societate civilă” din America vibra împotriva războiului din Vietnam, Bob Dylan nu a emis nici un rând de protest. Cu toate astea, media şi unii impresari au întreţinut legenda rebeliunii, ajungând până la a-i atribui cântăreţului motivaţii ideologice imaginare. [vi]

“There must be some ways out of here”, said the joker to the thief
“There’s too much confusion, I can’t get no relief
Businessmen, they drink my wine, plowmen dig my earth
None of them along the line know what any of it is worth”.
(All Along The Watchtower, în John Wesley Harding, 1967)

Prin urmare, nu consecvenţa militantismului lui Bob Dylan a atârnat în balanţă. Nu acesta a fost terenul lui de joc.

Şi poate nici originalitatea demersului artistic, în general, nu a fost covârşitoare. Bob Dylan nu a fost un idol necontestat nici pe teren propriu. I s-au reproşat interpretările excesiv nazalizate şi guturale. Înseşi versurile au devenit pentru mulţi, într-o vreme, de neînţeles. Unele cântece au fost mai bine puse în valoare de către alţi interpreţi, printre care Jimi Hendrix, Keith Richards, Eric Clapton, Neil Young, David Bowie, şi mai presus de toţi, Joan Baez, fără de care, spun unii, “desprinderea” lui Bob Dylan nu ar fi fost posibilă.

Outside of the gates the trucks were unloadin’
The weather was hot, a-nearly 90 degrees
The man standin’ next to me, his head was exploding
Well, I was prayin’ the pieces wouldn’t fall on me
Yeah, the locusts sang off in the distance
Yeah, locust sang such a sweet melody
(Day of the Locusts, în New Morning, 1970)

Mai rău, New York Times a descoperit în albumul Modern Times versuri care “aminteau cu furie” de fragmente din opera lui Henry Timrod, un poet al războiului de secesiune[vii]. Timrod fiind mort în 1867 şi uitat, apărătorii lui Bob Dylan au conchis că, de fapt, răposatului poet nu i-a stricat acest plagiat binefăcător, care i-a scos opera din umbră.

Şi atunci ce-a făcut sobrul şi taciturnul juriu al Comitetului Nobel?

Imi place să cred că a pus umărul la înălţarea poeziei pe scara de valori a unei umanităţi aflate în impas moral. Acest premiu pare a-l reconstitui pe Bob Dylan, ca poet, din fragmente ale unei cariere muzicale marcate de suişuri şi coborâşuri, de schimbări de expresie şi atitudine, care însă au fost permanent hrănite de poezie.

Premiul nu îi serveşte neapărat lui Bob Dylan, care a fost surprins la fel ca şi noi ceilalţi. Ba chiar puţin a lipsit ca exerciţiul de admiraţie al Comitetului Nobel să fie primit cu o şi mai brutală expresie de ireverenţă[viii]. Este greu de crezut că “angajamentele” pe care cineva şi le ia la 75 de ani sunt atât de imperative şi incompatibile cu participarea la o ceremonie de sanctificare literară.

Acordarea premiului vine să pună în valoare, cred eu, poezia ca atare, extrasă din învelişul purtătorilor săi : melodia, vocea şi chitara. Premiul ne atrage atenţia asupra strălucirii diamantului ca atare, fără “montura” acusticii înregistrărilor de studio sau atmosfera fumigenă şi electrică a concertelor.

S-a transmis, cumva, o invitaţie la adresa generaţiilor care nu mai citesc poezie, dar se manifestă frenetic la spectacolele strivite sub forţa decibelilor şi a efectelor scenice ? Este călăuza cea oarbă chemată să revină în viaţa cetăţii şi să ne conducă spre vechi enigme şi taine inaccesibile ?

Somebody is out there beating a dead horse
She never said nothing, there was nothing she wrote
She gone with the man
In the long black coat
(Man in the Black Coat, în Oh Mercy, 1989)

Premiul Nobel acordat lui Bob Dylan ar putea însemna, de fapt, o mână de ajutor întinsă poeziei, specie pe cale de dispariţie, care a scris istorie, dar este tot mai fragilă şi mai famelică. Ce-ar fi trecutul omenirii fără legendele şi istorisirile trubadurilor? Ce-am şti noi despre lumea antică şi cum ar arăta zeii Olimpului, în imaginarul colectiv, fără contribuţia uriaşului Homer?

Poezia este un ghid discret al ordinii interioare, un martor delicat al supravieţuirii sensibilităţii umane într-o lume brutală, care scapă adesea controlului raţional. Fără poezie, lumea e doar un turbion de angoase şi indivizi rinocerizaţi.

Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century
And everyone of them words rang true (…)
Like it was written in my soul from me to you
Tangled up in blue
(Tangled Up in Blue, în Blood on the Tracks, 1975)

Bob Dylan a fost comparat cu menestrelii medievali şi chiar cu Homer. Sigur, comparaţiile sunt forţate, dar măcar acum părem dispuşi să căutăm dovada valorii. Cel puţin pe mine, Premiul Nobel pe care l-a primit Bob Dylan m-a îndemnat să arunc o privire curioasă la versurile unora dintre cele mai celebre cântece ale artistului. Am reprodus câteva mai sus, cu totul la întâmplare, fără alte repere, decât acela de a ilustra perioade diferite de creaţie, încercând să disting parfumul poeziei de cel al muzicii care a adus-o pe lume.

Chiar şi aşa, mai stinghere şi mai timide, fără aripa protectoare a melodiei, textele depun mărturii binevoitoare în favoarea Poetului. La urma urmelor, nu prescria Paul Verlaine “de la musique avant toute chose” ca virtute de căpetenie a poeziei bune?

Dincolo de concizia sibilinică a justificării Comitetului Nobel, care nu oferă un răspuns răspicat nedumeririi generate de transferul lui Bob Dylan printre marii poeţi ai lumii, lăsându-ne să ne batem singuri capul, austerul şi intratabilul juriu[ix] de la Stockholm a făcut probabil bine, ţinând poeziei uşa cerului deschisă.

When you think you lost everything
You find out you can always lose a little more
I’m just going down the road feeling bad
Trying to get to heaven before they close the door
(Tryin’ to Get to Heaven, în Time out of Mind, 1997)

© Petru Dumitriu

__________________________

[i] Nominalizările şi opiniile scrise ale membrilor Comitetului Nobel sunt ţinute secrete timp de 50 de ani. Mă rog, de către membri, pentru că altfel sunt destule guri sparte care trăncănesc vrute şi nevrute.

[ii] Dacă ar fi vorba numai de înălţimea sumei, 8 milioane de coroane suedeze, şi tot ar fi suficient să-mi justific aprecierea. Sper ca premiantul să nu-i cheltuie pe ţigări şi băutură.

[iii] Cititorii mai calificaţi, precum Alain Finkielkraut, filozof francez, deplânge faptul că « muzica de varieteu şi rock colonizează ce-a mai rămas din cultură ».  Scriitorul american  Gary Shteyngart este mult mai tandru , când spune « eu înţeleg pe deplin Comitetul Nobel. E greu să citeşti o carte ». Iar scriitoarea canadiano-elveţiană Louise Anne Bouchard chiar prefigurează viitorul: « În 2035 academia va remite Premiul Nobel pentru tweet » (vezi Marie-Claude Martin, Bob Dylan, le Babel de la litérature, Le Temps, 18 octobre 2016).

[iv] Cu alte cuvinte, dacă nu avem timp să citim toată poezia scrisă pe lumea asta, ne putem mulţumi cu a citi doar poeţii premiaţi şi tot vom avea cu ce ne prezenta pe lumea cealaltă, la judecata de apoi a cititorilor !

[v] http://www.edlis.org/twice/threads/open_letter_to_bob_dylan.html

[vi] A fost cazul nerealizării unui concert în China, pusă pe seama interdicţiei autorităţilor chineze. Bob Dylan a intervenit el însuşi pentru restabilirea adevărului. Intr-o scrisoare adresată admiratorilor săi, Bob Dylan denunţa manipularea şi preciza că autorităţile chineze nu erau la curent nici măcar cu intenţia organizării concertului. Vezi: http://bobdylan.com/news/my-fans-and-followers/

[vii] http://www.nytimes.com/2006/09/14/arts/music/14dyla.html

[viii] Da, Bob Dylan a mărturisit prin Day of the Locusts că s-a plictisit tare de tot, în iunie 1970, în timpul ceremoniei de la Universitatea Princeton, când a primit titlul de doctor onorific, categoria muzică. În fragmentul de text citat mai sus nu am intrat în detalii, dar pentru curioşi precizez că premiantul abia aştepta să plece, întrucât în sală era prea cald, « puţea a mort » şi a transpiraţie. Putem să înţelegem de ce Dylan nu a vrut să meargă la Stockholm, până la un punct: totuşi în Suedia nu putea să fie tot atât de cald în decembrie 2016. « Nepoliticos şi arogant », titra New York Times, citând un membru al Academiei suedeze. Pe de altă parte, poate înţeleg şi cârtitorii autohtoni de ce în România nu-i frumos să se refuze doctoratele, indiferent pe ce cale se obţin: e o chestie de bună creştere !

[ix] Dacă vi se pare că adjectivele pe care le asociez Comitetului Nobel sunt lipsite de respectul cuvenit, să ştiti că aţi apucat-o pe un drum greşit. Păi, să vă spun eu cum i-a calificat pe membrii juriului Irvine Welsh, autorul romanului „Trainspotting”: “hippy senili”, “nostalgici cu prostata râncedă”, Doamne iartă-i vorbele proaste. (Marie Claude-Martin, idem).

Despre folosirea potrivită a expresiei Perfidul Albion

21 Iul

henry_viii

 

Am observat că vă plac, ca şi mie, citatele celebre, sintagmele încărcate de înţelesuri, maximele şi împreunările de cuvinte care produc gusturi şi arome noi asemenea combinaţiilor de verdeţuri în oala cu ciorbă. De aceea, vă propun o scurtă plimbare lingvistică prin Europa.

Din motive care nu vă scapă mi-a revenit în minte expresia Perfidul Albion, uitată în cărţile de istorie, care făcea aluzie amicală la Anglia. Cu oarecare sforţare, mi-am adus aminte pe unde am întâlnit-o, băiet fiind la şcoală. Acum, crescând mare, am priceput că dedesubturile frumoasei expresii depind, ca şi lenjeria intimă, de locul în care se folosesc.

Exit Întâiul

Încep, cu justificată mândrie patriotică, prin a constata că termenul Perfidul Albion este cumva verişor cu noi românii, pentru că şi el tot de la Rîm se trage.  Şi anume, însemna abandonarea dreptei credinţe, prin exit-ul Angliei din sânul bisericii catolice şi din jurisdicţia cât se poate de binevoitoare a Papei. Ca şi la mai recentul exit, independenţa se cerea din alte motive decât cele declamate în public. Aşa cum aveam să aflăm din serialul de televiziune consacrat sentimentelor dinastiei Tudor[i], era vorba de dorinţa oarecum firească a regelui englez de a recurge la serviciile matrimoniale ale unei neveste mai noi, după care îşi pierduse capul. La figurat, să ne înţelegem!  Să facem distincţia între capul regelui care a rămas totuşi pe umeri şi cel al reginei respective, care avea să-i părăsească la propriu, după ce dragostea s-a retras în Turnul Londrei[ii].

À la guerre comme à la guerre

Dacă eşti francez sau ai apucat să emigrezi în Franţa vei putea ilustra înţelesul expresiei prin bătălia de la Azincourt din 1415. Atunci, în virtutea tradiţiilor cavalereşti, de la care la noi nu a mai rămas decât pupatul mâinilor la doamne, englezii îi ucid mintenaş pe cavalerii francezi făcuţi prizonieri, deşi nobila practică, povestită în balade medievale, era răscumpărarea libertăţii lor.

Francezii, spălându-se pe picioare în acelaşi canal ca şi Anglia, au mai multă experienţă în folosirea expresiei şi ne mai dau nişte exemple. De pildă, în 1755, fără declaraţie prealabilă, Perfidul Albion capturează 300 nave de comerţ franţuzeşti, forţând un avantaj decisiv în ceea ce avea să fie, cu acte în regulă, războiul de 7 ani.

Până şi marele Napoleon se va apleca de nevoie asupra dicţionarelor, din păcate nu înainte de a înţelege pe pielea proprie cum se citeşte Perfidul Albion. In iulie 1815, la sfârşitul celor 100 de zile, împăratul cere azil căpitanului de marină Frederick Lewis Maitland, care îl acordă necondiţionat în numele Angliei şi îl invită la bordul navei Bellerophon. Napoleon, contând pe onoarea descrisă în îndrumarele de bună purtare ale gentlemenilor englezi, urcă. Numai că, odată asigurat că în afara de onoare Napoleon nu mai are pe ce conta, Perfidul Albion schimbă direcţia prorei spre pupa şi invers, îl declară prizonier şi îl exilează cu tot cu bicorn pe insula Sfânta Elena. Ce-a urmat se ştie: prisonier un jour, prisonier toujours.

Danezii, vecini şi ei cu Perfidul, aveau să descopere la rândul lor că este ceva putred nu doar la ei în Danemarca. Traducerea expresiei în daneză este ilustrată prin faptele de arme din 1801 când, fără declaraţie de război,  Anglia, pentru a nu-şi pierde bunele deprinderi de putere maritimă, atacă prin surprindere flota daneză la Copenhaga, iar în 1803, dacă tot se apucase de-o treabă, sechestrează după bunul plac toate navele comerciale din raza sa de acţiune şi le confiscă mărfurile.

Tratate cu indiferenţă

Dacă ne aflăm în Irlanda, s-ar găsi destule temeiuri ca să evocăm capriciile onoarei Perfidului Albion. Unul dintre ele este  Tratatul de la Limerick din 1691, care punea capăt unui război religios prin acordarea de drepturi irlandezilor catolici. Războiul s-a sfârşit, irlandezii s-au răspândit pe la casele lor, obosiţi dar mulţumiţi. După ce şi-au văzut sacii în car, englezii s-au răzgândit. Au repudiat tratatul, interzicându-le bieţilor supuşi ocuparea de funcţii publice, proprietatea asupra pamânturilor şi libera circulaţie în Europa (au englezii un dinte pe libera circulaţie, ceva de speriat: probabil de aia se şi circulă pe invers la ei!).

Olandezii şi spaniolii au şi ei un cuvânt de spus în interpretarea exhaustivă a respectului Perfidului Albion pentru dreptul internaţional. În 1704, o forţă aliată anglo-olandeză intră în posesia Gibraltarului. Prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Angliei i se acordă o concesie limitată asupra teritoriului, dar după o vreme va abuza de situaţie şi va revendica suveranitatea totală.

Ţarii de la St. Petersburg, locuind mai departe, s-au ferit cât s-au ferit, dar până la urmă Perfidul Albion tot i-a nimerit. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în ciuda garanţiei de neutralitate oferite, navele britanice intră în Marea Marmara şi împiedică preluarea controlului asupra Istanbulului.

De grija Africii

Dacă vă prinde turismul prin Portugalia, în afară de Campionatul European veţi auzi vorbindu-se despre Perfidul Albion în contextul Ultimatumului Britanic din 1890.  Cele două puteri coloniale îşi disputau teritorii (binemeritate, desigur) în Africa, între Angola şi Mozambic, cu scopul foarte nobil de a le proteja. Portughezii credeau că principiul de lucru este “eu te-am descoperit, eu te protejez”. Mai liberali în cuget şi simţiri, britanicii socoteau că principiile astea sunt mofturi de intelectuali şi  că “cine ocupă la urmă, ocupă mai bine”. Pe africanii protejaţi n-am apucat să-i întreb, dar am o scuză: nici atunci nu au fost întrebaţi.

Ceva mai jos, în Africa, pentru Ian Smith, premierul care nu era nici el cine ştie ce african, fiind tot pui de englez emigrant (pe vremea aia englezilor le plăcea tare mult emigrarea) Albionul a fost cam perfid pe la 1965, când a refuzat acordarea independenţei Rhodeziei de Sud, folosind mijloace diplomatice alese cu grijă, precum încălcarea acordurilor, folosirea dublei măsuri şi, mai ales, “înşelătoria şi şantajul”[iii]. Nu-l întreb nici pe Robert Mugabe: ce-o fi la gura lui ?!

Pe vremea lui Mussolini, vocabularul în discuţie a fost la modă înainte de al doilea război mondial, când Italia a încălţat cizma de luptă şi a pornit să calce nordul Africii în scopul mărturisit de a ocupa Abisinia, pentru a-şi colora şi ea, ca şi alte naţiuni europene civilizate, o bucăţică de hartă pe continentul negru. Perfidul Albion, care deţinea un imens imperiu (în perspectiva transferurilor de fotbalişti la cluburile din Première League peste mai multe decenii) era, chipurile, o ţară cu totul şi cu totul anticolonială, exceptând situaţiile, de bun simţ de altfel, când coloniile îi aparţineau ei.

Traducere în limba română

Şi uite aşa, din departe în aproape, de la Roma lui Romulus şi Remus la Roma lui Romulus Mailat[iv], revenim la Bucureşti.  Slavă domnului, chiar dacă Brexit-ul ne enervează şi pe noi, ca pe toată lumea bună, n-avem dispute teritoriale cu Marea Britanie, nu i-am fost slugi în colonii, nu mai avem flotă comercială să ne-o sechestreze, iar de bombardat nu ne-a mai bombardat din 1944.

E drept, tabloidele britanice, dar şi focoase autoritaţi, i-au bălăcărit cât au putut pe emigranţii români care le-au vizitat respectuos capitala în căutare de muncă sau alte mijloace de propăşire materială. Totuşi, nu suntem atât de nervoşi încât să fie musai să traducem mot-à-mot expresia Perfidul Albion.

În fond, nu s-a violat nici un tratat, iar doamna Europa, chiar dacă a rămas cu burta la gură, a fost destul de uşuratică acordându-i lui David Cameron favoruri pe care alţi bărbaţi de stat din Europa nu le-au cunoscut.

Ca să nu facem totuşi urechea pleaşcă într-un moment istoric în care restul continentului  îşi linge rănile provocate de Brexit-ul înflăcăraţilor Nigel şi Boris, vă propun o definiţie delicată dată Perfidiei Albionului de Fabian Picardo, şeful guvernului local din Gibraltar:

poziţia Regatului Unit este de obicei atât de nuanţată încât este greu de precizat unde se situează de fapt”.

Iar beneficiul deloc de neglijat al Brexit-ului pentru ascultătorii de limba română, neaşteptat, dar cu atât mai de apreciat, este că vom fi scutiţi o vreme de neobositele trageri de urechi şi învăţături despre “valorile europene”, cu care ne-au copleşit în ultimii ani ambasadorii britanici la Bucureşti.

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________

[i] À propos,  să nu se supere doamnele pe mine, dar regele despre la care facem aluzie mai jos arăta mai curând precum cel din reproducerea de mai sus, nu ca actorul Jonathan Rhys Meyers. Şi încă avem de-a face cu un tablou plătit şi comandat lui Hans Holbein cel Tânăr, care ştia bine că trebuia să-l picteze mult mai frumos decât este. Asta ca să punem capăt zvonurilor că Henric al VIII-lea era mai frumos decât noi, bărbaţii cititori ai acestui text, doar pentru că noi suntem corecţi şi avem o singură soţie, iar el a avut şase.

[ii] Ann Boleyn a fost încoronată regină în 1533, la invitaţia iubitului ei Henric al VIII-lea, regele Angliei, şi decapitată în 1536, conform dorinţei sincere a aceluiaşi bărbat, în calitate de soţ.

[iii] Vai, dar nu mi-am permis eu să vorbesc aşa urât cu cuvintele mele ! A făcut-o dumnealui personal. The Great Betrayal: The Memoirs of Ian Douglas Smith,1997.

[iv] Vă faceţi că aţi uitat, ştrengarilor ! E vorba de Romulus Nicolae Mailat, concetăţeanul nostru care a omorât o soţie de amiral italian, în 2007, fiind condamnat de tribunalul de la Roma la închisoare pe viaţă ! Întrebaţi-l pe Adrian Cioroianu, că domnia sa îşi aduce aminte, condamnat fiind de tribunalul de la Cotroceni să plece din funcţia de ministru de externe şi să rămână istoric pe viaţă, pentru folosirea nepotrivită a unor expresii!

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Bucătăriile lui Gulliver: de la lume adunate şi iarăşi la lume date

16 Apr

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Avertisment: Aveţi grijă! Textul conţine scene de violenţă gastrică şi are, vorba lui Ilf şi Petrov, o atitudine dispreţuitoare faţă de stomac. Citiţi doar dacă sunteţi tare curioşi şi nu vă puteţi abţine.

 

În afara copiilor ăstora noi care citesc doar telefoane şi tablete, copiii cu îndelungată experienţă de viaţă îşi amintesc de fascinantele călătorii ale lui Gulliver şi de Jonathan Swift. Pe care mi l-a evocat de curând un mare diplomat şi om de spirit, răscolindu-mi amintirile. Mai întâi, pentru că de la voiajul lui Gulliver în Lilliput mi se trage o veche dorinţă, nemărturisită până acum, aceea de a fi mare printre oameni mici. Nemărturisită, n-ar fi bai, dar, vai, nerealizată! Însă nu mi-am pierdut de tot speranţa.

Atâţia oameni mici devin mari sub ochii noştri uimiţi, fără un motiv anume!

O altă amintire este legată de îndeletnicirea năstruşnică a savanţilor din Laputa, cunoscuţi dintr-o altă deplasare a lui Gulliver, anume aceea de a transforma, ca să zic aşa – îmi veţi ierta lipsa de şlefuială  pentru care nu am altă scuză decât cerinţele nemiloase ale rostirii adevărului – treaba mare[i]  în hrană. Cu alte cuvinte, Swift a avut viziunea unei resurse regenerabile şi, slavă Domnului!, inepuizabile de merinde pentru toate popoarele, fie ele grase, slabe, sau numa’ bine. Bucate – cum s-ar fi exprimat mai delicat românii, dacă ar fi avut ocazia să se pronunţe asupra chestiunii – de la lume adunate şi iarăşi la lume date.

Spre deosebire de propria mea dorinţă de a mă face un om mare, eşuată, în ciuda abundenţei de oameni mici, proiectul alimentar al savanţilor laputani avea să aştepte doar trei sute de ani pentru a ajunge la împlinire în fericita epocă pe care o trăim acum cu toţii, mai mult sau mai puţin meritat.

Aşa că aflaţi domniile voastre că National Aeronautics and Space Administration[ii] a alocat cercetătorilor Universităţii Clemson din Carolina de Sud, 200.000 dolari pentru studierea posibilităţilor de reciclare a deşeurilor umane din categoria faex, faeces[iii]  în hrană.

Bun, sunt conştient că pentru cei mai mulţi dintre dvs., ca să nu mai vorbim de şefii dvs., 200.000 de dolari nu înseamnă mare lucru. Dar există toate şansele ca distinşii cercetători din Carolina de Sud să reuşească.

Sunt destui care pentru banii ăştia ar face numaidecât un studiu de fezabilitate. Reciclează unii la televizor şi pentru mai puţin!

Un bemol, totuşi, în valul de entuziasm care ar putea să ne poarte spre această lume a autosuficienţei. Nemâncaţii de rând care au sfidat autocenzura şi vor fi ajuns la acest nivel de jos al lecturii nu trebuie să-şi facă iluzii, deoarece de noul meniu NASA nu se vor bucura decât cosmonauţii, pe timpul voiajelor în spaţiu. Altfel spus, cine îl mănâncă ajunge departe, sau, mă rog, invers !

Dar veştile bune nu se opresc la cosmonauţi. Totul se poate când voim progresul cu orice preţ! Mai aproape de nevoile[iv] maselor, Mitsuyuki Ikeda, japonez dupa cum îl arată şi numele, cercetător la un laborator ştiinţific din Okayama, a produs deja nişte – dacă îmi este îngăduită licenţa poetică – fleici, bazate pe proteine din aceeaşi materie primă. Sursa? Ceea ce irosesc cetăţenii, trăgând cu oarecare uşurinţă apa, dacă nu cumva risipa nu se produce chiar în aer curat, după cum par a ne convinge aleile şi străzile dintre blocurile din România.

Niciodată drumul dinspre reţeaua de canalizare spre reţeaua de alimentaţie publică nu a fost mai scurt, după ce atâta vreme am crezut că doar reciproca este posibilă.

Noile fleici japoneze au o compoziţie care ar face să crape de invidie rafturile magazinelor : 63% proteine! Nu tu “E”-uri, nu tu zahăr adăugat, nu tu conservanţi, doar nişte coloranţi alimentari, care să facă porţiile să arate mai apetisante. Norocoşii care au putut testa organoleptic preparatul au jurat că fleicile au gust de carne de vacă. Îmi pare rău pentru porci, dar iată cum cumpătarea şi  meniul de verdeţuri al vacilor se dovedesc a fi benefice pentru viitorul bio al omenirii.

Hotărât lucru, tehnologia este, în ciuda aparenţelor, în slujba meselor. Iar literatura de anticipaţie, de la Jules Verne la Jonathan Swift, are un trecut tot mai promiţător.

_____________________________________________

[i] Dacă aveţi un eufemism mai tandru sunt gata să-l folosesc.

[ii] Haideţi, că ştiţi ce este NASA, că vorbiţi americana mai bine decât vorbeau dacii latina şi ei erau ocupaţi de către romani, nu ca noi!

[iii] Un cititor vigilent mi-a atras atenţia că termenul de “treabă mare” este depăşit, însă ce mi-a propus ca înlocuitor nu trece de Consiliul Audiovizualului. Aşa că am schimbat, ca dacii, pe latină. Orice prostie ai spune, în latină sună academic!

[iv] Straşnică limba română! Nu se lasă mai prejos. Cum ne dă ea sinonime discrete pentru toate necesităţile!

Autor: anonim

Pionul a murit, trăiască regele!

25 Iun

 Sah Mihai

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu

Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

18 Mar

Iluzia Zborului 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea [3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Invitaţie la … graţie

4 Mar

Frezie

Ca vestitor al primăverii, Ziua Femeii nu poate trece neobservată de către cititorii binevoitori ai acestui blog, graţioase doamne şi domnişoare care ne onorează cu lectura sau domni a căror reputaţie de cavaleri galanţi este mai presus de orice îndoială.

Cum un cadou este întotdeauna binevenit, vă semnalez un eveniment artistic dedicat Zilei Femeii, care va consta în două expoziţii simultane: Daniela Făiniş, porţelan, şi Stela Vesa, pictură. Pentru aţâţarea poftelor dvs. estetice, vă reproduc doar două imagini şi două aprecieri, dar vă asigur că expoziţiile vor fi un regal pentru ochii şi simţirea dvs.

Daniela Făiniş, „Puritatea renaşterii permanente”, porţelan
Stela Vesa, „Primăvara muzelor”, pictură
Locul: Biblioteca Naţională a României, Bd. Unirii nr. 22
Vernisaj: vineri, 6 martie 2015, orele 16.30
Perioada: 6 – 27 martie 2015
Imagine Daniela Fainis

Porţelanurile Danielei Făiniş sunt profund originale înainte de toate prin suflul de energie şi umanitate pe care le degajă. Dacă, totuşi, ar fi să le căutăm o descendenţă artistică, aceasta nu poate fi decât sculptura clasică antică. Olimpul va fi fost împodobit cu portrete asemenea celor modelate de Daniela Făiniş. Ele ar putea servi atât ilustrării superbiei zeilor greci, cât şi a profunzimilor interioare ale muritorilor de rând, după chipul şi asemănarea cărora Fidias şi Praxiteles îşi vor fi modelat capodoperele. Prin magica stăpânire a unei tehnici de prelucrare dintre cele mai anevoioase, Daniela Făiniş reuşeşte o sinteză tulburătoare între impetuozitatea expresivităţii porţelanului modelat în contururi ferme şi fragilitatea inerentă a materialului în sine. Frumuseţea personajelor de porţelan ale artistei nu provine doar din perfecţiunea formelor, ci şi din aura de nobleţe pe care o emană expresiile faciale pe cât de imperceptibile, pe atât de grăitoare. Opera Danielei Făiniş fascinează prin forţa cu care subordonează materia spiritului şi prin ambiguitatea fertilă a produsului artistic prin care misterioasa creaţie divină devine inteligibilă în sfera profanului. Dar nu înseamnă asta o posibilă definiţie a artei însăşi?

 

STELA VESA - SALONUL DE BILIARD

Pictura doamnei Stela Vesa combină într-o delicată alchimie elemente primordiale ale expresiei artistice: frumosul, etalat prin imaginația bine temperată în disciplina liniilor şi a proporţiilor, şi graţia, născută din libertatea generoasă pe care artista le-o concede cu tandreţe culorilor şi contururilor. Căldura şi atracţia pe care o emană pânzele își trag seva din sinceritatea profundă a emoţiilor pe care le exprimă. Graţia naturală a personajelor feminine este sublimată într-o eleganţă pregnantă, dar neostentativă, şi o senzualitate irezistibilă, dar cuviincioasă. Decorul rafinat, în care se lasă admirate muzele, accentuează impresia unui tărâm magic unde forţa culorilor şi voluptatea vegetalului mustind de viaţă insinuează linia fragilă a hotarului dintre oniric şi real. Arta pictoriţei Stela Vesa ne reaminteşte vocaţia originară a artelor, aceea de a fi, pur şi simplu, frumoase. Artista recrează fiinţa umană şi mediul său ambiant în formele unei inocenţe paradisiace, menite să ne îndepărteze de angoasele existenţiale, nu să ne afunde în ele.