Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (II)

Acest articol este dedicat elevilor care participă

la Festivalul International al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

De ce sunt măgarii măgari?

Măgarii sunt și ei candidați redutabili la bunăvoința marelui istoric, atenție pe care o merită, din câte ni s-a dat a înțelege, de la intersecțiile lui cu politica internă, din care s-a inspirat.

• Măgarul nu e viteaz pentru că din pielea lui se fac tobe, nici vițelul nobil fiindcă dă pergamentul, pe care se scriu diplomele de noblețe.

• Măgarul e încredințat că el conduce turma și că pastorul e argatul lui.

• Energia măgarului se arată numai când nu vrea să se miște din loc.

• Măgarii nu suferă comanda: ei stau pe loc întâi pentru stăpân, merg apoi pentru plăcerea lor și se opresc a doua oară pentru dânșii.

• Să nu fii sociabil ca oaia și personal ca măgarul.

Totuși, s-ar zice, măgarii sunt mai ușor de tolerat decât porcii și se poate lucra cu ei.

• Mulți cred că pot îndrepta un măgar, scurtându-i urechile.

• Cel mai nobil măgar e cel mai puţin măgar.

• Altfel măgarul e un animal cu caracter.

Viaţa de câine

Câinii din aforismele lui Nicolae Iorga sunt personaje controversate. În primul rând, s-ar zice că latră mai mult decât mușcă, ceea ce nu e întotdeauna rău: oricare dintre noi am prefera să fim doar lătrați și nu mușcați. Dar lătratul este nepotrivit, aparent, și pentru muzică, și pentru poezie și pentru discursul politic.

• Câinii trebuie să cunoască un fel de oratorie a lătratului. Cutare javră de babă trebuie să exceleze și să stârnească cele mai mari urlete de aprobare și mârâituri de mânie. La încăierare, însă, să nu-l cauţi!

• Câinele care urlă nu combate muzica, ci pretinde s-o ajute.

• Câinele ca poet să-închină lunii urlând.

• Câinii care latră cred că trăsura n-are alt motiv să meargă înainte decât frica de dânșii.

Totuși, celui mai bun prieten al omului i se recunosc și calități precum consecvența și asumarea propriilor limite de competență.

• Câinele rău latră tot așa de tare și când are de aparat o ruină.

• Câinele e mai specialist decât atâția critici: și nu te latră decât în curtea lui.

Cea din urmă constatare ar putea fi benefică dacă am vedea-o pe burtierele televiziunilor în care toți invitații se cred enciclopediști.

Următoarele două reflecții necesită cred o explicație în plus pentru a se înțelege despre cine se vorbeşte. Coteiul este un câine de talie mică, dar cuvântul a căpătat un înțeles ușor peiorativ, motiv pentru care posesorii de cotei au inventat pentru ei diminutive dintre cele mai fistichii și nume pe măsură, cum ar fi Bubico. Ne-au rămas însă, grație generozității limbii române, două superbe expresii idiomatice: „A umbla ca un cotei” (a umbla fără rost) sau „Departe coteiul de iepure” ceea ce sugerează o „diferență mare între lucruri” (DEX dixit).

Prin cotei de manșon înțelegem un cățeluș de companie, musai crescut în apartament, antonim al dulăilor de curte (sau al celor care și ei au acces la dormitorul stăpânilor, și sunt îndreptățiți la nume pompoase, cum ar fi Bismarck, dulăul Papadopolinei.). Ca sinonim, am avut un exemplu oferit mai sus de Iorga: javra de babă (sic!). Cu această cheie a înțelepciunii veți înțelege ce vrea să spun autorul:

• E mai ușor să domesticești un lup decât să sălbăticești un cotei de manșon.

• Desigur, orice cotei de manșon e încredințat că e pus acolo pentru meritele sale și socoate că dulăul e aruncat cu dreptate la poartă, nemâncat, fiindcă e vițios și nu a avut educaţie.

Înainte de a ieşi din casă, reamintim că probabilitatea de a avea și purici pe lângă cotei rămâne valabilă, iar puricii au și ei mândria lor:

• Puricii se vor fi mândrind că elefantul nu e în stare a-i culege cu coșcogeamite proboscida.

• Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.

Să ne apreciem valorile

Îndepărtând-ne de grădină, vom ști, cu ajutorul altor aforisme, de cine trebuie să ne ferim …..

• Șarpele e odios nu pentru că mușcă, ci pentru că se ascunde ca să muște.

• Nici să muște nu se ridică șarpele târâtor.

….. și pe cine să admirăm:

• Cioc de pradă are și corbul, aripi pentru a zbura mai presus de toate prăzile numai vulturul.

• Nu te mira dacă vulturul nu se coboară la pomana de grăunțe pe care i-o arunci, și nu-i zi că e nerecunoscător.

• S-au văzut vulturi murind de foame, dar nici unul căutând-și hrana la poiata găinilor.

• Pentru că fluturul se preface în omidă, nu trebuie să urăști fluturul.

• Privighetoarea cântă pentru dragostea ei, iar canarul pentru durerea lui, deci nici pentru copacul tău, nici pentru cușca ta, nici pentru tine.

• Maimuța are nevoie de public și papagalul de învățător: privighetoarea nici de unul nici de altul.

• Vulpea, dac-ar fi mai mare, n-ar fi șireată.

• Oaia, încolțită de lup, crezu că are si ea dreptul de a ieşi urlând înaintea haitei de lupi. Nu mă întreba ce s-a petrecut cu dânsa.

Cască broasca mică gura mare?

Dacă porcii, măgarii, lupii, câinii, lupii, maimuțele și alte simpatice reprezentante ale regnului animal populează folclorul, proverbele și fabulele,  purtând atâtea semnificații și povețe, apariția broaștelor în aforismele lui Nicolae Iorga merită o atenție specială, nu doar pentru că sunt delicioase, dar și pentru că sunt greu de găsit în literatură și în restaurante. Iată două giuvaiere de ironie și expresivitate:

• Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.

• Broaștele stau în apă ca și peștii și pe lângă asta și cântă, dar tot nu le mâncă nimeni.

Îndrăznesc, la adăpostul acestor ultime două eșantioane, să reamintesc că aforismul și epigrama sunt cumva verișoare în familia prozei ultrascurte și se înțeleg foarte bine, după cum o dovedește și Festivalul Aforismului de la Tecuci. Cu intenția de a vă convinge, am tradus primul aforism referitor la broaște într-o epigramă. Încercarea moarte n-are!

Unuia care se supraevaluează

„Pe noi pescarii ne evită!”, clamau broaștele râioase.

„Oare de ce?” se întrebau, la umbra salciei pletoase,

În discuții cu vecina, o tăcută, dar amabilă plătică

Și tot ele-și dau răspunsul: “Cel mai sigur că de frică!”.

***

Nicolae Iorga se prezintă în aforismele sale, nu doar cele parcurse în acest text, ca un moralist destul de sever. Dacă e să considerăm “Cugetările” lui drept un mini-tratat de filosofie și morală, vom constata, de pildă, că prostia omenească este un subiect predilect de ironie și admonestare.

Dacă însă atributele conferite animalelor sunt drepte sau justificate, ori doar expresii ale unor clișee și prejudecăți, nu ne putem pronunța noi. Să lăsăm necuvântătoarele să-și exprime opinia!

© Petru Dumitriu

Publicitate

Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (I)

Acest text se dedică elevilor care participă la

Festivalul Internațional al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

Oameni și animale: afinități selective

A fost o vreme când populații și rase întregi de oameni erau considerate inferioare. Ce să mai vorbim despre bietele animale? În prezent, s-ar zice, animalele îşi iau revanșe istorice. Omul de Neanderthal a dispărut acum 40.000 de ani. Homo sapiens, căruia îi atârnă sabia lui Damocles deasupra capului, se preocupă mai serios ca oricând să-și conserve propria specie, prin solidaritate cu alte specii pe cale de dispariție. Chiar cu prețul de a submina credința în Darwin.

În vremea asta, unele animale privilegiate de soartă și-au dobândit ranguri neașteptate de noblețe emigrând din curți, cuști, cotețe și chiar cocini, în case și apartamente, unele bucurându-se de un confort superior mediei populației muncitoare. Pisicile au cucerit lumea prin intermediul Internetului și al sutelor de milioane de gură-cască. Păi, ce-ar fi toate aplicațiile generatoare de narcisism și devoratoare de timp, dacă nu ar exista pisicile să le omoare lenea intelectuală și plictisul?

Ba chiar am putea spune, cu doar puțină exagerare, că însăși superioritatea seminției umane este pusă oarecum la îndoială. Nu o spun eu. Luați aminte, de pildă, la Mark Twain:

„Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele”[1].

Admițând însă că Mark Twain era cam glumeț, haideți să-l ascultăm pe mult mai seriosul și nordicul Henrik Ibsen, al cărui aforism, dacă ar fi să-l supunem unui plebiscit în România, ar fi aprobat cu majoritate calificată:

„Este de neiertat că oamenii de știință torturează animalele. N-au decât să experimenteze pe jurnaliști și politicieni.”[2]

Scriitorul și filozoful Alfred A. Montapert nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, aducând în discuție argumente imbatabile:

„Animalele sunt demne de încredere, iubitoare, sincere în afecțiune, previzibile în acțiune, recunoscătoare şi loiale. Standarde la care cu greu se pot ridica oamenii.”[3]

Dar cred că ar fi nimerit să nu ne lăsăm intimidați de asemenea afirmații care ne-ar putea zdruncina convingerea strămoșească și nestrămutată privind supremația locului pe care ne-am cocoțat, ca oameni, pe scara evoluției.

Din această perspectivă, putem reveni la o atitudine de tandrețe față de animale, dovedită prin cultura noastră de la Esop încoace, prin care împrumutăm cu bunăvoință animalelor, comportamente, trăsături și caracteristici umane, bătând șaua ca să priceapă iapa. În felul acesta, cumva le atribuim moravurile și obiceiurile cele rele, pe de o parte, dar ne recunoaștem ca fiind componente ale aceleiași faune, pe de altă parte. Și asta dacă nu luăm în considerare fuga de răspundere a lui George Orwell, care transpune în lumea animalelor orori politice ale totalitarismului, pe care animalele nu le practică nici în junglă.

Dar nu mă voi referi la fabule, deși „Lupul moralist” și „Boul și vițelul”, delicioasele produse ale umorului și inteligenței lui Grigore Alexandrescu – ar putea fi săpate în marmură pe frontispiciul Casei Poporului – pentru că acest teren este bine și de mult timp cultivat. Și nici la „Ferma animalelor”, ale cărei previziuni le bat la scor pe cele ale lui Nostradamus.

Vă propun doar o incursiune în sfera incisivelor aforisme ale lui Nicolae Iorga care a folosit destul de frecvent motivele zoologice în reflecțiile sale cunoscute sub numele de „cugetări”.[4]

Povestea porcului

Dincolo de această disculpare, noi fiind chemați aici să aducem laudă aforismului, vom încerca să demonstrăm că cele din sfera faunei pot fi citite ca un fel de morală a fabulelor.

Să începem cu propriile noastre curți. Personajul predilect al sarcasmului lui Iorga este, poate nu vă surprinde, porcul, sacrificat în materie de imagine, pentru a sublinia disprețul față de anumite comportamente.

• Porcul, trecând pe lângă tine, te va murdări neapărat. Dar cât despre aceea, el nu va fi mai curat.

• Porcul capătă laude numai pe farfurie.

• La moartea porcului nu uiți să chemi prietenii, dar nu de jalea răposatului.

• Și pe porc îl taie, dar pentru asta el nu e un martir.

Iată câteva adevăruri simple pe care le-am putea cu greu contrazice, dar pentru a căror relevanță în lumea semenilor noștri nu ne permitem interpretări, lăsându-le la discreția cititorului.

Dând târcoale la coteț

În mod oarecum surprinzător, și populația cotețelor se bucură de observațiile pertinente, dar ceva mai îngăduitoare ale autorului.

• Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are și aripi și e și cuminte.

• De mii de ani găina nu bagă de seamă că lăudăroșenia ei te face să-i găsești oul.

• Găina furioasă nu e o pasăre de pradă.

• Găina taxează de ambiție orice dezmorțire de aripi.

S-ar zice că neajunsul capital al găinilor este veleitarismul nemeritat dar, în contextul valorilor contemporane, ambiția lipsită de temei ca și nevoia excesivă de comunicare găunoasă sunt prețuite drept virtuți.

Cât privește primul dintre următoarele două aforisme, în care Iorga nu mai recurge la sugestii subtile, ci ne trimite direct la analogii limpezi, mi-aș permite să observ că el a anticipat și apariția școlilor de literatură într-o vreme acum apusă, și pe cea a școlilor de vară ale partidelor politice, din vremurile acum răsărite.  Iar în privința celui de-al doilea, nu-mi permit nici o observație: avem critici literari făcuți pentru a studia asemănarea.

• Mă mir cum, urmând exemplul oamenilor, găinile n-au întemeiat școli ca să ajungă vulturi și privighetori.

• O anume specie de scriitori utilitari seamănă cu găinile care fac ouă pentru masa stăpânului, și nu pentru viaţa speciei lor.

Iar dacă țineți neapărat ca afirmațiile despre cocoși să fie transferate în sfera politicii, să remarcăm că, în ciuda malițiozității savantului, cocoșii vechi și noi au încă succes în alegeri, deși nu fac vreodată ouă.

• Cocoșul care nu crede că ziua o face el e încredințat că se face ziuă ca să-l audă lumea cântând.

• Cocoșul e mai frumos ca vulturul:  numai nu poate zbura!

© Petru Dumitriu

---

[1] În original: “The more I learn about people, the more I like my dog.”

[2] În traducerea engleză: “It is inexcusable for scientists to torture animals; let them make their experiments on journalists and politicians.”

[3] În original: “Animals are reliable, many full of love, true in their affections, predictable in their actions, grateful and loyal. Difficult standards for people to live up to.”

[4] Toate aforismele reproduse în acest text provin din volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1968. Câteva cuvinte au fost modificate pentru a corespunde normelor ortografice actuale.

Elogiu aforismului (II)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Aforismul ca gen literar

În prezent, aforismul este recunoscut ca gen literar. În cuvintele Enciclopediei Britanice, chiar și unii poeți au fost atrași de “această formă condensată și enigmatică de proză”, în care pot să-și “îmbrace senzațiile, revelațiile sau reflecțiile cu misterul și strălucirea aforismelor”. [1]

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime) [2]

În ciuda similitudinii terminologice între maxime și aforisme, este important de notat, pe baza observării modului în care contemporanii sau posteritatea le înregistrează, că există o deosebire formală între maxime și aforisme. Maximele sunt tot aforisme la care se ajunge prin convertire, ele putând fi calificate astfel de către o terță parte, extrase fiind dintr-o operă literară sau de altă natură. De pildă, numeroase replici din piesele de teatru ale lui Shakespeare, călătoresc pe cont propriu, scoase din context, ca aforisme. Cine nu a auzit de “toată lumea e o scenă”, “totul e bine, când se sfârșește cu bine” sau “unii se ridică prin păcat, iar alții prin virtute cad”[3], fără a ști exact ce personaj le-a rostit?!

Cu alte cuvinte, acest tip de aforisme provine din fragmente memorabile care au o expresivitate proprie, chiar și scoase din context. Ele capătă o existență autonomă și sunt circulate cu titlul de aforisme sau categorisite ca maxime, sentințe, adagii, cugetări, reflecții sau altcumva de către editori ori cititori.

Există însă aforisme native, botezate cu acest anume de către autorii lor, și care sunt uneori definite ca proză ultrascurtă. Cu alte cuvinte scriitorul își propune din start să scrie reflecții sub forma aforistică. Nicolae Iorga are propria culegere de aforisme, intitulată, la prima lor apariție în volum, Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul (1905), iar mai apoi, în 1911, Cugetări. Editorul unei ediții ulterioare dă, referindu-se la marele savant, una dintre cele mai cuprinzătoare și frumoase posibile definiții ale aforismului în formula sa ideală “expresii de rară frumusețe, de mare seninătate, de simplitate olimpiană, de farmec odihnitor, arătând puritatea caracterului sau, exprimat în forme concise, dar uluitor de expresive”. [4]

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe pe umerii poporului.

Nicolae Iorga

Proverbele: aforismele poporului

Ar fi însă nedrept dacă am include în această minimă ilustrare a nemuririi lor în cultura universală doar aforismele culte, creație directă sau indirectă a unor persoane cu identitate cunoscută. Cele mai constante și mai profunde creatoare de aforisme sunt popoarele.

Ce altceva sunt proverbele decât aforisme enunțate și rafinate de autori și purtători anonimi, nu în zile de mare inspirație poetică sau filosofică ale unor condeieri, ci prin trecerea secolelor?

Strămoșii mei nu erau analfabeți. Citeau în stele.

Vasile Ghica

Proverbele sunt aforisme populare zămislite de înțelepciunea colectivă și distilate din autentice experiențe de viață. Ele înving timpul prin propria lor încărcătură de semnificație și sunt transmutate în cultura națională grație profunzimii lor.

După cum nu ar putea exista o dovadă mai vie a forței unui aforism cult, decât să fie absorbit, ca proverb, în patrimoniul geniului popular!

Țăranul nu poate fi considerat filosof, deoarece are limbajul prea clar.

Vasile Ghica

Nasc și pe Internet aforisme

Cei mai perspicace dintre cititorii acestui text, prin urmare toți, vor fi dedus desigur că sunt vechi și depășit, dacă nu chiar, horribile dictu!, bătrân, pentru că mă refer nedisprețuitor la vremuri apuse. Nici romanii nu mai vorbesc latina, nici țăranii nu mai nasc proverbe. Le cer iertare, dar s-au înșelat, pentru că tocmai le voi dovedi că și eu sunt băgat în priza prezentului, deschizându-vă ferestrele către aforismele valabile pentru lumea virtuală.

Cel mai faimos dintre ele este “pe Internet, nimeni nu știe că ești un câine” și a însoțit o caricatură a lui Peter Steiner care a înconjurat lumea.[5] Altul spune (în traducere liberă): “A te informa pe Internet este ca și cum ai bea apă dintr-un hidrant” (Mitch Kapor) .

Dacă nu mă credeți, informați-vă pe Internet!

Nu are nici prieteni, nici vecini; de câțiva ani locuiește pe Internet.

Caryn James

De la Nicolae Iorga la Vasile Ghica

Aforismul românesc ar merita o istorie, dar eu nu-mi pot permite decât să trec de la Nicolae Iorga la Vasile Ghica, cel mai însemnat scriitor de aforisme contemporan, care își asumă o dată cu vocația pentru acest gen literar și riscurile asociate. Pentru că un roman mediocru poate fi salvat de un deznodământ neașteptat, o poezie de o metaforă subtilă, o nuvelă de un personaj original, o piesă de teatru de o întorsătură surprinzătoare de situație etc. Un aforism nu are soluții de avarie. El este aforism sau este o propoziție oarecare. 

Așa cum se spune în prefața unei culegeri bilingve, româno-franceze, de aforisme ale lui Vasile Ghica[6],

“el a ales să modeleze cuvinte și fraze pentru a le ridica la elocvența strălucitoare a aforismelor, asemenea unui bijutier care șlefuiește cristale de carbon până le conferă noblețe diamantină. Munca lui de explorator al profunzimii limbajului urmărește să ne transmită adevăruri universale sau personale, prin intermediul puterii inepuizabile a cuvântului. Adevărurile născute din observațiile sale sunt rafinate și sclipitoare, impregnate de o aromă subtilă și de o eleganță discretă. Dar farmecul aforismelor lui Vasile Ghica nu provine doar din consimțământul nostru la enunțurile sale. Limpezimea gândurilor este însoțită de o ironie alertă, dar binevoitoare, care invită cititorul să zăbovească pentru a-i simți savoarea”.

Shakespeare a fost un fel de Dumnezeu, pentru că și despre el se spune că nu ar fi existat.

Vasile Ghica

Prin urmare, aforismele au fost cultivate nu doar în grădinile imperiale ale Romei sau în saloanele regale ale Franței, ci și în curțile primitoare ale gospodarilor modești ai literelor, cum este și grupul de entuziaști însuflețiți de profesorul Vasile Ghica la Tecuci, un oraș a cărui relevanță intelectuală depășește cu mult condiția sa de târg cuminte de provincie.

Nu este suficient să călătorești. Trebuie să și ajungi undeva.

Vasile Ghica

Toate drumurile aforismului românesc duc la Tecuci[7]!

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, 23:480:1b.

[2] DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Univers Enciclopedic, București, 1996.

[3] In original, some rise by sin, and some by virtue fall (Measure for measure).

[4] Barbu Theodorescu, în Cuvînt introductiv, la volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1969.

[5] https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=13627120

[6] Photaphorismes. Les beaux esprits. Bruno Tofano, photographies. Vasile Ghica, aphorismes, Editions BoNo 2018.

[7] Festivalul internațional al aforismului, ediția a V-a, Tecuci, 7-8 octombrie 2021, Organizatori: Fundația Pelin și Biblioteca Municipală « Ștefan Petică ».

Elogiu aforismului (I)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragiii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară”[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Lucian Boia: la ce servește istoria?

Alex IVANOV: Gânduri de teracotă

 

Lucian Boia se întreabă, în cea mai recentă carte a sa*, dacă România nu este cumva o “țară defectă”.

O întrebare la care nu este greu de improvizat un răspuns. Dificil este însă a detecta defecțiunea, pentru a ști unde trebuie reparații sau înlocuite piesele nefuncționale. Bine că nu vorbim despre un popor defect, pentru că atunci ne-ar fi mai greu să-l înlocuim. Un import masiv de nemți ar fi cam scump și ne-ar da balanța comercială peste cap. Secuii sunt gratuiți, ce-i drept,  dar nu suficienți, chiar dacă i-am număra de mai multe ori, cu tot cu steagurile respective.

Lucian Boia este cel mai cunoscut istoric român în strainătate. Prin urmare, se cuvine să-i luăm afirmațiile în serios. La urma urmelor, istoria n-o fi știință, dar este totuși o disciplină academică. Doar că nu se exprimă prin legi imuabile, ci se rescrie din vreme în vreme, în funcție de direcția vântului.

Paradoxal, cu cât sunt evenimentele mai îndepărtate iar izvoarele istorice mai puține și mai greu de interpretat, cu atât ni se par mai certe. Deja multe mituri și legende au trecut cu cățel și purcel de la literatură la istorie și s-au instalat confortabil pe rafturile certitudinilor.

Dimpotrivă, cu cât evenimentele sunt mai aproape de noi, cu atât ele sunt mai ambigue. În abundența de informații și mărturii nu mai suntem capabili să distingem între fapte și semnificația lor, pe de o parte, minciuni și manipulare, pe de altă parte.

Iacătă, putem băga mâna în foc că Mucius Scaevola și-a băgat mâna în foc înaintea erei noastre, dar nu știm cine a tras foc cu foc în decembrie 1989. Iar de izvoare istorice nu am dus lipsă atunci. Bunăoară izvoare televizate direct la fața locului și interpretate cu talent de regizori, actori și poetul Mircea Dinescu, care se făcea că lucrează. Plus alți martori luptători – cu vremea tot mai mulți – care au participat fie direct la revoluție, fie direct la drepturile care aveau să li se cuvină.

Cu tot respectul față de Lucian Boia, în reflecțiile asupra indispozițiilor de care suferă România, el nu face decât să confirme paradoxul.

Să mă explic! „De ce este România altfel?” are 16 capitole, nepunând la socoteală prologul și epilogul, dar în fond are două părți.

În prima parte se exprimă istoricul, de la înălțimea autoritară a cunoașterii sale, cu explicații convingătoare și greu de contestat. Iată câteva dintre ele, unele formulate memorabil:

•  Întarzierea politică, instituțională și  culturală a statelor românești („Evul  Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit”)
•  Situarea perpetuă la periferie, fie a Imperiului Roman, fie a celui Bizantin, fie a Occidentului („o zona „vagă” a continentului, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră”)
• Dependența de împrumuturi și imitații  („Toate modelele culturale sunt de import”)
• Slăbiciunea, în ciuda autoritarismului, a statului care nu punea principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra celor personale și de grup („…în  fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară…”).

Urmează explicarea complexelor de inferioritate și a formelor fără fond, constante ale evoluției României în perioada sa de modernizare, și prăbușirea democrației în perioada interbelică. Ca și oportunismul alunecos pe planul alianțelor internaționale, trei pași la stânga binișor și alții trei la dreapta lor, care au condus, crede istoricul, la pierderea credibilității și a onoarei. (Apropo, nu credeam că mai apuc să aud pe cineva vorbind despre onoare în România!)

Convertirea masivă la comunism primește o explicație inteligentă: „s-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior”. Obișnuința obedienței față de putere și duplicitatea sunt înfipte în insectarul continuității lor istorice, risipindu-se iluzia că au venit o dată cu comunismul și aveau să plece odată cu acesta.

Și uite-așa Lucian Boia ne aduce din istorie în prezent. În partea a doua, ilustrul istoric pierde din serenitatea studiului academic și coboară spășit la nivelul străzii, al cetățeanului de rând, care constată simptomele dar nu are tratament. Cu o construcție anecdotică déjà vu (mineri, diplome pe bani, plagiate, emigrare, frunză verde, gunoaie, țigani, referendumuri), Lucian Boia ne scoate din bibliotecă și ne retrimite la televizor. Observă și domnia sa ce observăm și noi, înțelege cât înțelegem și noi.

Redutabilul autor devine contemporanul nostru, la fel de resemnat în a accepta, fără speranță, ceea ce descrie atât de bine:

„În spațiul acesta de tranziție, de anevoioasă, de nesfârșită tranziție, se întinde, triumfătoare, mahalaua”.

E adevărat că Lucian Boia recunoaște că nu are soluții, iar competența sa, ca istoric, se oprește la ziua de azi. Dar parcă franchețea asta nu mă încălzește.

Oare chiar să nu mai servească la nimic istoria?

*De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012.

© Petru Dumitriu