Arhiva | August, 2012

Procesul porcilor

25 Aug

De strigat aș mai striga, dar mi-e că s-o-ntuneca! 

Contrar credinţei curente, se pare că porcii nu au beneficiat dintotdeauna de impunitate sau imunitate în fața legii. Istoricii* consemnează că au fost vremuri, cu precădere între secolele XIII-XVI, când, pentru mârşăviile lor, porcii erau chemaţi să dea socoteală la tribunal. Justiţia era cam oarbă şi nu-i categorisea în funcţie de numărul de picioare: cu două sau patru, porcul era porc.

Făceai o porcărie sau o măgărie, erai prins şi adus în faţa Curţii. Porcăriile constau în atacuri la persoană sau consum necuvenit din domeniul public ori recoltele private. Ce-i drept, animalele de rând nu erau judecate de semenii lor. Magistrații nu erau porci, ci oameni. Pe-atunci, cu frica lui Dumnezeu. Lucrurile aveau să evolueze în altă direcţie abia mai târziu. Erau slujbaşi ai bisericii şi nu atât de inamovibili precum constituţionalii de azi. Ca și acum, ei erau un piculeț deasupra legilor, doar Domnul putându-i chema la Dânsul înainte de terminarea mandatelor, dacă aşa îi era voia.

Dar să nu credeţi că dobitoacele chemate în justiţie, inclusiv porcii lacomi şi măgarii neruşinaţi, erau lipsite de apărare! Ei aveau avocaţi desemnaţi din oficiu cum se cuvenea unui stat de drept monitorizat de la amvon. De pildă, în procesele de mâncat recolte, procurorii explicau că natura şi roadele pământului aparţineau omului, animalele neavând drept de uzufruct dacă acesta nu era legat de o prestaţie directă, post mortem în cazul porcilor, sau consimţit prin negocieri colective.

Cum, la vremea aceea, porcii nu erau recunoscuți drept parteneri sociali, ci doar primeau sporuri de hrană înainte de Crăciun, guvernanţii aveau întotdeauna dreptatea de partea lor. Apărarea invoca – în prealabil şi în zadar – circumstanţele atenuante, pledând pentru natura nepremeditată a delictelor. Pasămite animalele răspundeau instinctelor şi nu făceau decât să-şi satisfacă necesităţile vitale de supravieţuire până de Sărbători.

De pildă, porcii nu acumulau perle și bijuterii, altele decât strictul necesar din rât, jurisprudența reținând de-atunci adagiul margaritas ante porcos!

Necuvântătoare fiind, porcii nu prea luau cuvântul în instanţă și nici la televizor nu l-ar fi luat dacă ar fi fost să fie. De unde reproşul adus prin înţelepciunea populară că tăceau ca porcul în păpuşoi, în ciuda dreptului la apărare. Partea bună este că, în felul acesta, se evitau agramatismele şi porcăielile pe care le cunoaștem în prezent.

În final, cu toată înţelegerea părinţilor judecători, porcii erau adesea condamnaţi la pedeapsa cu moartea şi sfârşeau, probabil (istoricul nu intră în detalii), pe mesele întinse la agapele care încununau progresele din justiţie. O ipoteză încă neconfirmată de specialişti este că de atunci datează obiceiul îngrăşării porcilor în ajunul procesului, ultima dorinţă a infractorilor (ca şi a magistraţilor din paragraful precedent), fiind cel mai adesea –  şi nu-i de mirare – o masă copioasă.

* Le Temps, 23 juillet 2012, Quand la Suisse jugeait cochons et hannetons, par Mathieu Signorell

Petru Dumitriu

P.S. Această relatare nu este o fabulaţie dar nici o fabulă. De aceea strig: nu vă faceţi iluzii, nu extrapolaţi, nu interpretaţi! Porcii nu mai sunt şi nu vor mai fi chemaţi în justiţie, decât dacă asta va fi voia Domnului…..

P.S. 2 Cum adică, “care Domn?”

Anunțuri

Ostap Bender, România şi spaţiul Schengen

25 Aug

…în așteptare, la vămile văzduhului…

 

Pe Ostap Bender ar trebui să-l cunoască acum, după re-editarea capodoperelor “Douăsprezece scaune” şi “Viţelul de aur”, chiar şi generaţiile mai tinere care îşi vor fi păstrat [în mod miraculos] gustul pentru lectură.

Simpaticul escroc imaginat de Ilf şi Petrov în tumultul copilăriei Uniunii Sovietice, a fost luat deja drept referinţă pentru escrocii copilăroasei Românii capitaliste a zilelor noastre.* Doar că, spre deosebire de şarlatanii noştri contemporani, agramaţi şi antipatici, Ostap Bender avea farmec, imaginaţie, îşi strunea cu măiestrie verbul şi îşi mlădia abil retorica pe măsura sensibilităţilor şi naivităţii interlocutorilor. Un Ostap Bender în era televiziunilor de ştiri ar fi fost, fără îndoială, un demagog împlinit pe care l-am fi votat masiv, cu sau fără cvorum.

Motivul pentru care îl aduc însă în discuţie pe distinsul personaj este că, o dată cu Ostap Bender, Ilf şi Petrov îi consacră şi pe români în eternitatea literaturii universale. Altfel, românii cam lipsesc din marile romane citite pe toate meridianele şi în toate timpurile. Prin urmare, este o şansă binemeritată ca, în finalul deloc apoteotic al “Viţelului de aur”, Ostap Bender să încerce să treacă, pe Nistru, graniţa spre lumea liberă, reprezentată, într-o primă etapă, de România. Eroul nostru purta cu sine echivalentul unui milion de ruble, răsplata unui furtişag realizat cu tenacitate, talent şi, mai presus de toate, graţie. După cum notează autorii:

“Marele maestru se pregătise toată iarna. Cumpărase dolari nord-americani cu portrete de presedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice şi port-ţigarete de aur, verighete, briliante şi alte drăcii preţioase”.

Dar nu numai cu asta se pregătise Ostap Bender, ci şi cu meşteşugite fraze captatio benevolentiae menite să facă să vibreze patriotismul grănicerilor români (“Traiască România Mare!”), respectul pentru intelectuali (“ sunt un bătrân profesor…”) şi solidaritatea faţă de victimele persecuţiei poliţiei politice (“… fugit de la CEKA”). O reţetă sigură pentru parcurgerea etapei de tranziţie, căreia i-a adăugat mita cuvenită reprezentanților autorităților pentru încălcarea legii, delicat descrisă “… câteva formalităţi cu inimoşii boieri români …  

Din păcate, spre deosebire de hoţii de teapa lui Clooney şi Pitt din filme hollywoodiene, care nu sunt lăsați de regizori să piardă confruntările cu legea, maestrul o sfârşeşte rău. Cum s-ar spune, şi bătut şi cu banii luaţi! Inimoşii grăniceri români, înainte de a-l expulza, îl scutură viguros şi îl jefuiesc exhaustiv pe hoţul de păgubaş, nu mai puţin inimos, de toate bunurile pe care le adunase, cu prodigios talent, pe largile cuprinsuri ale Uniunii Sovietice şi ale celor 395 de pagini de roman.* *

Deznodământul este cumva trist în raport cu strălucita-i retorică şi subtilele-i combinaţii. Dar pe noi trebuie să ne consoleze imaginea eficacităţii bravilor români care, mai încoace de graniţa Nistrului şi mai încolo de graniţa legii, au ştiut să dovedească şi să fure un infractor mai carismatic şi mai inteligent decât ei. Calitate necesară și în politică, dacă îmi veți ierta această digresiune.

Pe de altă parte, nu cumva încăpăţânaţii de occidentali care nu vor să cuprindă România în îmbrăţisarea tandră a spaţiului Schengen, vor fi citit şi ei, împreună cu rapoartele de monitorizare pe justiţie, mult mai convingătorul raport al lui Ilf şi Petrov asupra incidentului de frontieră căruia i-a căzut victimă nemuritorul Ostap Bender?

Și dacă da, de ce, totuși, n-or avea ei încredere în grănicerii și vameșii români?

Petru Dumitriu

*    theophylepoliteia.wordpress.com

* * Ilf şi Petrov, Viţelul de Aur, Biblioteca Adevărul, 2011.