Cea mai frumoasă muzică politică

Daniela Făiniș – Arlechin IV

Muzica fără clasă

1. Eurovision, în varianta sa actuală, de muzică de larg consum, nu mă mai interesează de mult. Ceea ce vă recomand respectuos și dvs. ! Unde este distincția de odinioară, finețea, preocuparea pentru linia melodică, într-un cuvânt: clasa? De altfel, calitatea artistică nu mai este o preocupare pentru Eurovision, care a coborât în subsolurile unui populism muzical pe versuri scrise de interese comerciale. Deplâng dispariția unei muzici care urca pe podiumuri în virtutea clasei lăsând loc alteia care triumfă datorită masei.

Mai nou, s-ar părea, criteriile politice de circumstanță fac ca muzica să devină un simplu pretext. Toată lumea știa că Ucraina va câștiga, încă dinainte de începerea „procedurilor”.  Acum, în logica naivilor care credeau că Eurovision este un eveniment muzical și nu o arenă de propagandă, ar trebui să mă plâng și eu de intruziunea jenantă a politicii și geostrategiilor de duzină.

Ca tot românul imparțial, o s-o fac, dar nu chiar acum. O să-mi amân indignarea față de intruziunea politicii pentru o leacă mai târziu. După ce termin ce am de spus.

Muzica fără frontiere

2. Păi, dacă tot facem politică pe muzică, profit de ocazie să vă propun o lectură a formidabilei prezențe la Eurovision a  formației moldovene Zdub și Zdob, însoțiță de simpaticii acordeoniști Advahov.

„Trenulețul” Chișinău – Bucureşti este o memorabilă declarație politică propusă într-o formă inteligentă și frumoasă prin dinamismul ei irezistibil, veselia tonifiantă, umorul subtil și buna dispoziție autentică. Melodia este un amestec superb de rock și folclor, combinație pe care artiștii și-o asumă curajos, pentru a demonstra cum poate modernitatea să capete noblețe și forță hrănindu-se din tradiție și din melosul popular.[1]

Mai presus de toate, atenție mare la versurile geniale ale piesei care transmit un mesaj politic mai convingător și mai adevărat decât toate discursurile ipocrite pe care le-am auzit pe tema unirii Moldovei cu țara.

Merge trenul, parcă zboară
Dintr-o țară-n altă țară.
Merge, nu poate pricepe:
Care țară, unde-ncepe?

Țară veche, țară nouă,
Parcă-i una, parcă-s două,
Ba aparte, ba-mpreună,
Parcă-s două, parcă-i una.

Și-ntr-o țară și-n cealaltă
Joacă hora laolaltă.
Și în fiecare țară
Face farmece vioara.

Când ajunge trenu-n gară
Parcă n-a ieșit din țară.
Parcă a mers fără să iasă
De acasă pân-acasă.

---

Ascultați 5 minute și câștigați un zâmbet de 10!

Sunt vesel și mândru că românii de dincolo de Prut mă consideră frate[1].

În vremea asta, România participa și ea la Eurovision cu o pastișă de muzică de cabaret, autentic multinațională, în care numitul “wrs” cântă în limba engleză, dar rezumă nimicul rezultat într-o altă limbă care aduce a spaniolă: „Llámame, hola mi bebébé”.  Nici mai mult, nici mai puțin!

A obosit țara asta, a noastră, nici de cântat nu mai știe!

© Petru Dumitriu

---

[1] Iar acum, dacă ați apucat să vedeți filmulețul, mă pot indigna și eu de politica asta care se bagă peste tot. Eu sper ca trenulețul să intre în folclor acolo unde politica nu are acces.

[1] Comparați explozia de entuziasm și vitalitate pe care o transportă trenulețul moldovenesc cu manelele ridicole cu care se delectează o parte mult prea mare a mahalalelor culturale în care locuiește publicul român. Sau cu lamentațiile și scâncetele pe o jumătate de octavă ale unor voci contemporane pe care le “promovează” Radio România Actualități, despre care marele Tudor Gheorghe spunea tandru: ”Mă irită la ora actuală toată muzica asta, care am impresia că e același cântec. Fetițele astea care cântă acum se mâțăie parcă sunt bolnave.”

Publicitate

Radiojurnalul fără viață

Jurnal intim. Luni, 2 august 2021.

Dragă jurnal,

Știi cât de mult țin la vărul tău, jurnalul de dimineață de la Radio România Actualități. De la el mai aflu și eu pe ce lume trăiesc, altfel decât din hărmălaia televiziunilor și harababura de pe Internet. Mi s-a cam acrit să fiu îndopat cu părerile, încropite pe loc și din nimic, ale unor atoateștiutori de profesie[i]. Paradoxal, distanțarea socială i-a adus mai aproape, în loc să-i îndepărteze și să-i pună într-o mai bună perspectivă. Una din care nu i-am mai vedea deloc.

M-am refugiat și azi în compania mai puțin zgomotoasă a radioului, pe lungimile de unde pe care odinioară, pe vremea Gheonoaiei[ii], se citeau impecabil știri, se pronunțau corect textele, propozițiile aveau punctuație, gramatica guverna nemiloasă. Iar limba română era proba de trecere. Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Acum, limba nu prea mai contează. Trebuie să ne mulțumim cu tot mai dese bâlbâieli, intonații nefirești, accente străine, exprimări forțate, care l-ar face pe Alexandru Graur să se întoarcă în mormânt. Ferească Dumnezeu de mai rău, mi-am zis, totuși, gândindu-mă la zecile de canale sordide care fac ca televizorul meu să arate ca o cloacă. Dacă-i vorba de comunicate importante pentru țară, păi să le auzim respectuos de la radio, fie ce-o fi, sperând că fondul va fi mai bun decât forma.

Dar, de ce mi-a fost frică nu am scăpat. Te ferește cât te ferește și până la urmă tot te nimerește, cum spunea poporul român pe vremea când era înțelept.

Zi de vară până-n seară! O încep ascultând radiojurnalul de la ora 7. Prima știre: un mort. E vorba de singurul pacient care ne părăsise mai deunăzi pentru o lume bună și mai dreaptă, din cauza nenorocitei molime. Slavă Domnului, autoritățile s-au mulțumit cu unul singur. Nu ne-au mai numărat, ca Pristanda steagurile, morții de pe vremea guvernului anterior. Concizie care a lăsat timp spicheriței să-mi spună că trebuie să mă vaccinez grabnic, dacă nu vreau să părăsesc și eu lumea pe care am privit-o cu atâta bunăvoință. N-apuc să-i spun că nimeni nu vrea să mă vaccineze în fiecare zi. Încă!

Sorb din cafeaua neagră, următoarea veste este tot neagră, Dumnezeu să ne aibă în pază! Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, ne sunt numărați câțiva morți dintr-un accident de pe șoselele patriei. Concurență neloială pentru virusul de duminică. Adjectivul „tragic” din dotare este folosit de vreo trei ori. Efectul deprimant este atenuat doar de consolarea că un echipaj de poliție a fost foarte prompt și a și stabilit cauza deceselor. Spre informarea corectă a nației, care pasămite aștepta precizările cu sufletul la gură. Accident de circulație. Cine-ar fi crezut?

Mă gândesc, pentru o fracțiune de secundă, că știrile vor prinde acum viață. Dar, vai, nu, oameni buni! Cum bine a profețit poetul „umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare”. Necruțătoare, în ritmul sacadat al unei mitraliere, crainica îmi întoarce cuțitul în rană cu alte plecări definitive. E drept, de data asta monotonia este alungată, victimele nu sunt nici ale obișnuitelor inundații de primăvară, vară și toamnă, nici ale valurilor Mării Negre. Și-au găsit sfârșitul sub pământ. Mai precis, sub un mal surpat. Cu o subtilă insinuare că de regretabila întâmplare nu este străină Biblioteca Națională a României. Mare noroc am avut că, așa cum se va fi constatat până la radiojurnalul de prânz, nu Biblioteca a fost de vină. Altfel, cărțile ar fi fost împușcate precum urșii, prin ordonanță de urgență.

Răsuflu ușurat. Actualitatea internă s-a încheiat. Trei știri, trei nenorociri. Mi-am șoptit atunci în barbă că a fost suficient pentru un început de săptămână și de lună sub sumbre auspicii. Dar, doamnelor și domnilor, non-binarelor și non-binarilor, n-a fost să fie!

Au urmat știrile externe. De fapt una. O nenorocire din țară nu vine niciodată singură, nu-i așa? Noi știam că peste hotare este foarte bine: ubi bene, ibi patria.  Noi vrem o țară ca afară, dar decât să o facem la noi, plecăm noi la ei. După gust, la plajă sau la sparanghel. Spre norocul radiojurnalului necrofag s-a găsit un mort și afară. Un brav marinar român, navigând sub pavilion străin s-a scufundat odată cu nava, ca urmare a unui atac cu dronă. Cititorul perspicace și-a dat desigur seama că dacă am mai fi avut flotă românească, știrea ar fi fost eminamente internă. Iar drone nu producem. Ca țară eminamente agrară, le importăm. Asemenea merelor și roșiilor.

Incidentul a dat ocazia unei reacții de forță a ministerului de externe care, contrazicând energic impresia adormirii diplomației, a reacționat fără să stea pe gânduri. Așa cum se și cuvine din partea unei diplomații subtile, a fost chemat un ambasador și certat cu mânie, pe baza prezumției de vinovăție. Acesta din urmă fiind un principiu familiar procurorilor, neînscris în Carta ONU, dar practicat cu succes mulțumitor în politica internă românească. Urmașii lui Titulescu au aplicat dictonul „Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă”.

Draga jurnal,

Patru știri, patru rânduri de morți. Redactorii de știri par a trăi la poarta cimitirelor. De ce-or da atâta atenție morții care este veșnică și nu vieții care este scurtă?

Dimineața de 2 august s-a încheiat, totuși, pe un ton mai optimist. În cronica sportivă care a urmat celei mortuare, trimișii postului la Olimpiada de la Tokio ne-au dat vești cât se poate de bune. Sportivii noștri se întorceau vii, unii după alții, de la jocuri, chiar mai devreme decât ne-am fi dorit. Cu fiecare întoarcere, mureau doar speranțele noastre la niște medalii[iii] . Dar astea nu se pun la numărătoare.

Poate e mai bine să începem ziua cu răul, lăsând loc forțelor triumfătoare ale binelui pentru după-amiază. Vorba lui Mark Twain: dacă tot trebuie să înghițim o broască, s-o facem de dimineață.

Te las acum, trec pe Radio România Muzical. După așa un Radiojurnal, ar prinde bine un Recviem sau un marș funebru!

© Petru Dumitriu

---

[i] Scuzați cuvântul profesie, așa vine vorba. Știu că exercitarea unei profesii presupune pregătire de specialitate și muncă cinstită.

[ii] Gheonoaia este un personaj al basmului « Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ». Evocarea ei semnifică amintirea unei epoci de mult apuse. Revenind pe locurile tinereții, după episodul de nemurire, Făt Frumos întreabă pe localnici despre fioroasele Scorpia și Gheonoaia. I se răspunde, ca unuia „ce aiurează sau visează deștept”, că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”.

[iii] Știi ceva, jurnal? N-au decât să le stea în gât medaliile, celor care le-au luat cu toptanul, să nu ajungă la toată lumea! Noi, la Radio România, pe lângă radiojurnal, mai avem, pentru uz intern „fotbal minut cu minut” și zi de zi. Iar în atâtea minute, e imposibil să nu câștige unul de-ai noștri ceva.