Tag Archives: Mihai Criste

Pionul a murit, trăiască regele!

25 Iun

 Sah Mihai

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu

Anunțuri

Mihai Criste, pictor de metafore

4 Dec

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

Criste OU© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.


Criste afis
© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

Criste olandez
 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

Criste mana
© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

Criste frunza

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

Criste fluture

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

Criste ceas plaja
© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

Criste time puzzle
© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.


[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.