Zbor © Petru Dumitriu
Poezia este o călăuză oarbă care ne conduce spre o veche enigmă, spre o taină inaccesibilă, spunea poetul italian Emilio Villa. În sens invers, spre poezie ne conduc, printre altele, lectura şi, în lipsa acesteia, premiile. Doar că Juriul Premiului Nobel pentru literatură (Comitetul Nobel), nu este orb în alegerea favoriţilor săi, iar alegerea din 2016 a fost mai enigmatică decât de obicei[i]. Să încercăm să o înţelegem.
Ne obişnuiserăm cu opţiuni în a căror logică contau, fie vorba-ntre noi, şi considerente extra-literare, inclusiv geopolitice. Dar, chiar şi aşa, primirea premiului echivalează cu recunoaşterea valorii la nivelul cel mai înalt[ii]. Eu unul, daca l-aş avea, m-aş prezenta fără ruşine, în faţa domniilor voastre, ca poet.
Altfel, nouă, cititorilor de rând[iii], ne vine cam greu să punem la îndoială valorea scriitorilor premiaţi sau să facem ierarhii obiective şi comparaţii drepte între scrieri incomparabile[iv].
Totuşi, trimiterea Premiului Nobel pentru Literatură pe adresa unui baladist, folk-ist, cântăreţ în “ genul minor”, de masă, al pop-rock-ului, fie el un superstar vreme de peste 50 de ani, precum Bob Dylan, ne-a pus pe gânduri.
Ce-ar putea însemna asta?
S-au sfârşit poeţii “adevăraţi”, declaraţi şi recunoscuţi ca atare de confraţi şi de cititorii de poezie? Comitetul frigid şi pragmatic de la Stockholm nu a mai avut altă opţiune decât să convertească un textier de muzică pop la poezia cultă, înnobilându-l cu titlul de poet? Nu cumva, în dorinţa de a impune „noul” şi modernitatea, a ignorat durerea pe care a provocat-o corpului vlăguit deja al poeziei necântate şi atâtor poeţi cu acte în regulă?
“Dogs howled over the graveyard
Where even the markin’ stones were dead,
An’ there was no sound except for the wind
Blowin’ through the high grass”
(Outlines Epitaphs, în The Times are a-Changin’, 1964)
Avem oare nevoie de o nouă tentativă revoluţionară de eliberare a spiritului din chingile corectitudinii politice, asemănătoare mişcărilor muzicale contra-culturale din anii 1960? Într-adevăr, unul dintre cântecele de început, “Cu Dumnezeu de partea noastră”, un rechizitoriu sarcastic la adresa războaielor, anunţa viguroase indignări civice.
“Oh the history books tell it
They tell it so well
The cavalries charged
The Indians fell
The cavalries charged
The Indians died
Oh the country was young
With God on its side”
(With God on Our Side, în The Times are a-Changin’, 1964)
Dar Bob Dylan nu mai este de multă vreme reprezentantul vreunei atitudini rebele, nu doar acum, la 75 de ani, când înţelepciunea senectuţii rotunjeşte unghiurile şi domoleşte pasiunile, iar conturile în bancă atenuează autencitatea protestelor.
Lies that life is black and white
Spoke from my skull. I dreamed
Romantic facts of musketeers
Foundationed deep, somehow
Ah, but I was so much older then
I’m younger than that now.
(My Back Pages, în Another Side of Bob Dylan, 1964)
Pentru muzica actuală, provocarea este o realitate culturală banală în pieţele publice, în declamaţiile sacadate ale rapper-ilor, în virulenţa clipurilor transfigurate întru tehnologie, în care ritmurile sunt tot mai alerte, mesajele tot mai vulgare, corpurile tot mai goale. Eliberarea spirituală a fost prinsă din urmă de eliberarea sexuală şi de triumful senzualităţii devenite produs de larg consum public.
Now the moon is almost hidden
The stars are beginning to hide
The fortune-telling lady
Has even taken all her things inside
All except for Cain and Abel
And the hunchback of Notre Dame
Everybody is making love
Or else expecting rain
(Desolation Row, în High Highway 61 Revisited, 1965)
Bob Dylan însuşi recunoaşte abandonarea militantismului civic, în al doilea album al său din 1964, în care îşi dezvăluia “cealaltă parte”. Mai târziu, va fi acuzat chiar de una dintre revistele care l-au ajutat să se lanseze, Sing Out!, de abandonul angajamentului politic şi de pierderea contactului cu oamenii[v].
Or, aura de artist angajat l-a însoţit multă vreme, până şi în România, răvăşită de o versiune tulburătoare a faimosului Blowin’ in the Wind adaptată la zece ani de la lansarea sa în Statele Unite, pentru generaţia în blugi, mai întâi de Dan Chebac şi apoi de Florian Pittiş.
Pe vremea când întreaga “societate civilă” din America vibra împotriva războiului din Vietnam, Bob Dylan nu a emis nici un rând de protest. Cu toate astea, media şi unii impresari au întreţinut legenda rebeliunii, ajungând până la a-i atribui cântăreţului motivaţii ideologice imaginare. [vi]
“There must be some ways out of here”, said the joker to the thief
“There’s too much confusion, I can’t get no relief
Businessmen, they drink my wine, plowmen dig my earth
None of them along the line know what any of it is worth”.
(All Along The Watchtower, în John Wesley Harding, 1967)
Prin urmare, nu consecvenţa militantismului lui Bob Dylan a atârnat în balanţă. Nu acesta a fost terenul lui de joc.
Şi poate nici originalitatea demersului artistic, în general, nu a fost covârşitoare. Bob Dylan nu a fost un idol necontestat nici pe teren propriu. I s-au reproşat interpretările excesiv nazalizate şi guturale. Înseşi versurile au devenit pentru mulţi, într-o vreme, de neînţeles. Unele cântece au fost mai bine puse în valoare de către alţi interpreţi, printre care Jimi Hendrix, Keith Richards, Eric Clapton, Neil Young, David Bowie, şi mai presus de toţi, Joan Baez, fără de care, spun unii, “desprinderea” lui Bob Dylan nu ar fi fost posibilă.
Outside of the gates the trucks were unloadin’
The weather was hot, a-nearly 90 degrees
The man standin’ next to me, his head was exploding
Well, I was prayin’ the pieces wouldn’t fall on me
Yeah, the locusts sang off in the distance
Yeah, locust sang such a sweet melody
(Day of the Locusts, în New Morning, 1970)
Mai rău, New York Times a descoperit în albumul Modern Times versuri care “aminteau cu furie” de fragmente din opera lui Henry Timrod, un poet al războiului de secesiune[vii]. Timrod fiind mort în 1867 şi uitat, apărătorii lui Bob Dylan au conchis că, de fapt, răposatului poet nu i-a stricat acest plagiat binefăcător, care i-a scos opera din umbră.
Şi atunci ce-a făcut sobrul şi taciturnul juriu al Comitetului Nobel?
Imi place să cred că a pus umărul la înălţarea poeziei pe scara de valori a unei umanităţi aflate în impas moral. Acest premiu pare a-l reconstitui pe Bob Dylan, ca poet, din fragmente ale unei cariere muzicale marcate de suişuri şi coborâşuri, de schimbări de expresie şi atitudine, care însă au fost permanent hrănite de poezie.
Premiul nu îi serveşte neapărat lui Bob Dylan, care a fost surprins la fel ca şi noi ceilalţi. Ba chiar puţin a lipsit ca exerciţiul de admiraţie al Comitetului Nobel să fie primit cu o şi mai brutală expresie de ireverenţă[viii]. Este greu de crezut că “angajamentele” pe care cineva şi le ia la 75 de ani sunt atât de imperative şi incompatibile cu participarea la o ceremonie de sanctificare literară.
Acordarea premiului vine să pună în valoare, cred eu, poezia ca atare, extrasă din învelişul purtătorilor săi : melodia, vocea şi chitara. Premiul ne atrage atenţia asupra strălucirii diamantului ca atare, fără “montura” acusticii înregistrărilor de studio sau atmosfera fumigenă şi electrică a concertelor.
S-a transmis, cumva, o invitaţie la adresa generaţiilor care nu mai citesc poezie, dar se manifestă frenetic la spectacolele strivite sub forţa decibelilor şi a efectelor scenice ? Este călăuza cea oarbă chemată să revină în viaţa cetăţii şi să ne conducă spre vechi enigme şi taine inaccesibile ?
Somebody is out there beating a dead horse
She never said nothing, there was nothing she wrote
She gone with the man
In the long black coat
(Man in the Black Coat, în Oh Mercy, 1989)
Premiul Nobel acordat lui Bob Dylan ar putea însemna, de fapt, o mână de ajutor întinsă poeziei, specie pe cale de dispariţie, care a scris istorie, dar este tot mai fragilă şi mai famelică. Ce-ar fi trecutul omenirii fără legendele şi istorisirile trubadurilor? Ce-am şti noi despre lumea antică şi cum ar arăta zeii Olimpului, în imaginarul colectiv, fără contribuţia uriaşului Homer?
Poezia este un ghid discret al ordinii interioare, un martor delicat al supravieţuirii sensibilităţii umane într-o lume brutală, care scapă adesea controlului raţional. Fără poezie, lumea e doar un turbion de angoase şi indivizi rinocerizaţi.
Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century
And everyone of them words rang true (…)
Like it was written in my soul from me to you
Tangled up in blue
(Tangled Up in Blue, în Blood on the Tracks, 1975)
Bob Dylan a fost comparat cu menestrelii medievali şi chiar cu Homer. Sigur, comparaţiile sunt forţate, dar măcar acum părem dispuşi să căutăm dovada valorii. Cel puţin pe mine, Premiul Nobel pe care l-a primit Bob Dylan m-a îndemnat să arunc o privire curioasă la versurile unora dintre cele mai celebre cântece ale artistului. Am reprodus câteva mai sus, cu totul la întâmplare, fără alte repere, decât acela de a ilustra perioade diferite de creaţie, încercând să disting parfumul poeziei de cel al muzicii care a adus-o pe lume.
Chiar şi aşa, mai stinghere şi mai timide, fără aripa protectoare a melodiei, textele depun mărturii binevoitoare în favoarea Poetului. La urma urmelor, nu prescria Paul Verlaine “de la musique avant toute chose” ca virtute de căpetenie a poeziei bune?
Dincolo de concizia sibilinică a justificării Comitetului Nobel, care nu oferă un răspuns răspicat nedumeririi generate de transferul lui Bob Dylan printre marii poeţi ai lumii, lăsându-ne să ne batem singuri capul, austerul şi intratabilul juriu[ix] de la Stockholm a făcut probabil bine, ţinând poeziei uşa cerului deschisă.
When you think you lost everything
You find out you can always lose a little more
I’m just going down the road feeling bad
Trying to get to heaven before they close the door
(Tryin’ to Get to Heaven, în Time out of Mind, 1997)
© Petru Dumitriu
__________________________
[i] Nominalizările şi opiniile scrise ale membrilor Comitetului Nobel sunt ţinute secrete timp de 50 de ani. Mă rog, de către membri, pentru că altfel sunt destule guri sparte care trăncănesc vrute şi nevrute.
[ii] Dacă ar fi vorba numai de înălţimea sumei, 8 milioane de coroane suedeze, şi tot ar fi suficient să-mi justific aprecierea. Sper ca premiantul să nu-i cheltuie pe ţigări şi băutură.
[iii] Cititorii mai calificaţi, precum Alain Finkielkraut, filozof francez, deplânge faptul că « muzica de varieteu şi rock colonizează ce-a mai rămas din cultură ». Scriitorul american Gary Shteyngart este mult mai tandru , când spune « eu înţeleg pe deplin Comitetul Nobel. E greu să citeşti o carte ». Iar scriitoarea canadiano-elveţiană Louise Anne Bouchard chiar prefigurează viitorul: « În 2035 academia va remite Premiul Nobel pentru tweet » (vezi Marie-Claude Martin, Bob Dylan, le Babel de la litérature, Le Temps, 18 octobre 2016).
[iv] Cu alte cuvinte, dacă nu avem timp să citim toată poezia scrisă pe lumea asta, ne putem mulţumi cu a citi doar poeţii premiaţi şi tot vom avea cu ce ne prezenta pe lumea cealaltă, la judecata de apoi a cititorilor !
[v] http://www.edlis.org/twice/threads/open_letter_to_bob_dylan.html
[vi] A fost cazul nerealizării unui concert în China, pusă pe seama interdicţiei autorităţilor chineze. Bob Dylan a intervenit el însuşi pentru restabilirea adevărului. Intr-o scrisoare adresată admiratorilor săi, Bob Dylan denunţa manipularea şi preciza că autorităţile chineze nu erau la curent nici măcar cu intenţia organizării concertului. Vezi: http://bobdylan.com/news/my-fans-and-followers/
[vii] http://www.nytimes.com/2006/09/14/arts/music/14dyla.html
[viii] Da, Bob Dylan a mărturisit prin Day of the Locusts că s-a plictisit tare de tot, în iunie 1970, în timpul ceremoniei de la Universitatea Princeton, când a primit titlul de doctor onorific, categoria muzică. În fragmentul de text citat mai sus nu am intrat în detalii, dar pentru curioşi precizez că premiantul abia aştepta să plece, întrucât în sală era prea cald, « puţea a mort » şi a transpiraţie. Putem să înţelegem de ce Dylan nu a vrut să meargă la Stockholm, până la un punct: totuşi în Suedia nu putea să fie tot atât de cald în decembrie 2016. « Nepoliticos şi arogant », titra New York Times, citând un membru al Academiei suedeze. Pe de altă parte, poate înţeleg şi cârtitorii autohtoni de ce în România nu-i frumos să se refuze doctoratele, indiferent pe ce cale se obţin: e o chestie de bună creştere !
[ix] Dacă vi se pare că adjectivele pe care le asociez Comitetului Nobel sunt lipsite de respectul cuvenit, să ştiti că aţi apucat-o pe un drum greşit. Păi, să vă spun eu cum i-a calificat pe membrii juriului Irvine Welsh, autorul romanului „Trainspotting”: “hippy senili”, “nostalgici cu prostata râncedă”, Doamne iartă-i vorbele proaste. (Marie Claude-Martin, idem).
Etichete:Alain Finkielkraut, Bob Dylan, Comitetul Nobel, Dan Chebac, David Bowie, Emilio Villa, Eric Clapton, Florin Pittiş, Henry Timrod, Irvine Welsh, Jimi Hendrix, Joan Baez, Keith Richards, Marie Claude-Martin, Modern Times, Neil Young, New York Times, Paul Verlaine, Premiul Nobel pentru literatură, Universitatea Princeton
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 