Aforismele zoomorfe ale lui Nicolae Iorga (I)

Acest text se dedică elevilor care participă la

Festivalul Internațional al Aforismului de la Tecuci,

ediția 2023

Oameni și animale: afinități selective

A fost o vreme când populații și rase întregi de oameni erau considerate inferioare. Ce să mai vorbim despre bietele animale? În prezent, s-ar zice, animalele îşi iau revanșe istorice. Omul de Neanderthal a dispărut acum 40.000 de ani. Homo sapiens, căruia îi atârnă sabia lui Damocles deasupra capului, se preocupă mai serios ca oricând să-și conserve propria specie, prin solidaritate cu alte specii pe cale de dispariție. Chiar cu prețul de a submina credința în Darwin.

În vremea asta, unele animale privilegiate de soartă și-au dobândit ranguri neașteptate de noblețe emigrând din curți, cuști, cotețe și chiar cocini, în case și apartamente, unele bucurându-se de un confort superior mediei populației muncitoare. Pisicile au cucerit lumea prin intermediul Internetului și al sutelor de milioane de gură-cască. Păi, ce-ar fi toate aplicațiile generatoare de narcisism și devoratoare de timp, dacă nu ar exista pisicile să le omoare lenea intelectuală și plictisul?

Ba chiar am putea spune, cu doar puțină exagerare, că însăși superioritatea seminției umane este pusă oarecum la îndoială. Nu o spun eu. Luați aminte, de pildă, la Mark Twain:

„Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele”[1].

Admițând însă că Mark Twain era cam glumeț, haideți să-l ascultăm pe mult mai seriosul și nordicul Henrik Ibsen, al cărui aforism, dacă ar fi să-l supunem unui plebiscit în România, ar fi aprobat cu majoritate calificată:

„Este de neiertat că oamenii de știință torturează animalele. N-au decât să experimenteze pe jurnaliști și politicieni.”[2]

Scriitorul și filozoful Alfred A. Montapert nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, aducând în discuție argumente imbatabile:

„Animalele sunt demne de încredere, iubitoare, sincere în afecțiune, previzibile în acțiune, recunoscătoare şi loiale. Standarde la care cu greu se pot ridica oamenii.”[3]

Dar cred că ar fi nimerit să nu ne lăsăm intimidați de asemenea afirmații care ne-ar putea zdruncina convingerea strămoșească și nestrămutată privind supremația locului pe care ne-am cocoțat, ca oameni, pe scara evoluției.

Din această perspectivă, putem reveni la o atitudine de tandrețe față de animale, dovedită prin cultura noastră de la Esop încoace, prin care împrumutăm cu bunăvoință animalelor, comportamente, trăsături și caracteristici umane, bătând șaua ca să priceapă iapa. În felul acesta, cumva le atribuim moravurile și obiceiurile cele rele, pe de o parte, dar ne recunoaștem ca fiind componente ale aceleiași faune, pe de altă parte. Și asta dacă nu luăm în considerare fuga de răspundere a lui George Orwell, care transpune în lumea animalelor orori politice ale totalitarismului, pe care animalele nu le practică nici în junglă.

Dar nu mă voi referi la fabule, deși „Lupul moralist” și „Boul și vițelul”, delicioasele produse ale umorului și inteligenței lui Grigore Alexandrescu – ar putea fi săpate în marmură pe frontispiciul Casei Poporului – pentru că acest teren este bine și de mult timp cultivat. Și nici la „Ferma animalelor”, ale cărei previziuni le bat la scor pe cele ale lui Nostradamus.

Vă propun doar o incursiune în sfera incisivelor aforisme ale lui Nicolae Iorga care a folosit destul de frecvent motivele zoologice în reflecțiile sale cunoscute sub numele de „cugetări”.[4]

Povestea porcului

Dincolo de această disculpare, noi fiind chemați aici să aducem laudă aforismului, vom încerca să demonstrăm că cele din sfera faunei pot fi citite ca un fel de morală a fabulelor.

Să începem cu propriile noastre curți. Personajul predilect al sarcasmului lui Iorga este, poate nu vă surprinde, porcul, sacrificat în materie de imagine, pentru a sublinia disprețul față de anumite comportamente.

• Porcul, trecând pe lângă tine, te va murdări neapărat. Dar cât despre aceea, el nu va fi mai curat.

• Porcul capătă laude numai pe farfurie.

• La moartea porcului nu uiți să chemi prietenii, dar nu de jalea răposatului.

• Și pe porc îl taie, dar pentru asta el nu e un martir.

Iată câteva adevăruri simple pe care le-am putea cu greu contrazice, dar pentru a căror relevanță în lumea semenilor noștri nu ne permitem interpretări, lăsându-le la discreția cititorului.

Dând târcoale la coteț

În mod oarecum surprinzător, și populația cotețelor se bucură de observațiile pertinente, dar ceva mai îngăduitoare ale autorului.

• Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are și aripi și e și cuminte.

• De mii de ani găina nu bagă de seamă că lăudăroșenia ei te face să-i găsești oul.

• Găina furioasă nu e o pasăre de pradă.

• Găina taxează de ambiție orice dezmorțire de aripi.

S-ar zice că neajunsul capital al găinilor este veleitarismul nemeritat dar, în contextul valorilor contemporane, ambiția lipsită de temei ca și nevoia excesivă de comunicare găunoasă sunt prețuite drept virtuți.

Cât privește primul dintre următoarele două aforisme, în care Iorga nu mai recurge la sugestii subtile, ci ne trimite direct la analogii limpezi, mi-aș permite să observ că el a anticipat și apariția școlilor de literatură într-o vreme acum apusă, și pe cea a școlilor de vară ale partidelor politice, din vremurile acum răsărite.  Iar în privința celui de-al doilea, nu-mi permit nici o observație: avem critici literari făcuți pentru a studia asemănarea.

• Mă mir cum, urmând exemplul oamenilor, găinile n-au întemeiat școli ca să ajungă vulturi și privighetori.

• O anume specie de scriitori utilitari seamănă cu găinile care fac ouă pentru masa stăpânului, și nu pentru viaţa speciei lor.

Iar dacă țineți neapărat ca afirmațiile despre cocoși să fie transferate în sfera politicii, să remarcăm că, în ciuda malițiozității savantului, cocoșii vechi și noi au încă succes în alegeri, deși nu fac vreodată ouă.

• Cocoșul care nu crede că ziua o face el e încredințat că se face ziuă ca să-l audă lumea cântând.

• Cocoșul e mai frumos ca vulturul:  numai nu poate zbura!

© Petru Dumitriu

---

[1] În original: “The more I learn about people, the more I like my dog.”

[2] În traducerea engleză: “It is inexcusable for scientists to torture animals; let them make their experiments on journalists and politicians.”

[3] În original: “Animals are reliable, many full of love, true in their affections, predictable in their actions, grateful and loyal. Difficult standards for people to live up to.”

[4] Toate aforismele reproduse în acest text provin din volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1968. Câteva cuvinte au fost modificate pentru a corespunde normelor ortografice actuale.

Publicitate

Candoare totalitară: omagiu lui George Orwell

Condamnarea la moarte pentru trădare a unui membru al elitei politice a tulburat o dimineață liniștită într-o țară îndepărtată. Evenimentul a fost relatat de presa românească, dar cam în grabă. S-a notat semnificația represivă, dar nu a fost remarcată statura impozantă  a limbajului comunicatului în care se consemnează, de către agenția oficială de presă, faptele.

Comunicatul[1] în cauză merită un bob zăbavă, mai ales dacă îl citim în chip de omagiu postum adus lui George Orwell. Scriitor care nu a luat premiul Nobel nici pentru literatură, nici pentru pace, dar pe care posteritatea l-a consacrat ca pe cel mai profetic autor de ficțiune politică, un fel de Jules Verne al totalitarismului.

„Limba se cuvine să fie creația comună a poeților și a muncitorilor manuali”, spunea Orwell. Textul comunicataului este atât de orwellian încât ne luăm libertatea de a presupune că profeția s-a împlinit.

2. Ne-am obișnuit să atribuim expozeelor politice – exagerând, desigur – scăpări de demagogie (de cele mai multe uneori inevitabile), ipocrizie (ici și colo, când căutarea tenace a binelui colectiv este ușor stânjenită de interese personale) și chiar minciuni (dar, e bine de știut, numai în cazuri de extremă necesitate).[2]

Comunicatul nostru nu urmează această linie ambiguă. El aduce poporului explicații limpezi asupra motivului pentru care numitul J., lider de partid și, implicit, de stat, precum și unchi prin alianță al dinastiei conducătoare, a fost condamnat pentru trădare și executat prin – scuzați-mi expresia populară – dare la câini.

„După ce au ascultat raportul ședinței lărgite a Biroului politic […] oficialitățile și populația întregii țări au cerut cu mânie ca elementele complotiste anti-partinice și anti-revolutionare să fie judecate cu asprime.”

Nici că se putea ceva mai convingător! S-ar putea doar obiecta că explicația nu era necesară de vreme ce poporul mânios ceruse condamnarea, nu altcineva.

Redactorii, onești, au ținut însă să repete adevărul, făcându-se ecoul aceluiași Orwell: „În vremuri de minciună universală, a spune adevărul este un act revoluționar”. Or, revoluția este preocuparea de căpătâi a partidului și statului care fac obiectul amabilei dvs. atenții. Acest aspect nu putea să scape unor autori onești.

3. Cititorii generos dotați cu perspicacitate sau doar cum multă experiență vor spune că adevărul este ultimul lucru la care dictatorii și regimurile totalitare ar face recurs. Și, trebuie să recunosc, ei au cu prisosință dreptate. Dar nu acum, nu aici.

Pentru că numai adevărul este prezentat în expunerea motivelor  care au determinat aspra judecată.

Judecați și domniile voastre: nu se pretinde că mortul a întinat idealurile nobile ale socialismului sau că făcea parte din societatea ticăloșită, ci ni se spune pe șleau că J. tânjea după putere, lucru nejustificat de vreme ce nu se afla în opoziție.

„… a comis tripla trădare de neiertat de a interveni pe calea succesiunii la conducere, ascuțind securea războiului, în timpul unei importante discuții cu privire la respectul cuvenit lui KJU în calitate de succesor unic al lui KJI ca răspuns la dorința unanimă a ansamblului partidului, armatei și poporului.”

„ … a adunat forțe indezirabile […] pentru a comite crima hidoasă care constă în a răsturna statul prin tot felul de intrigi și metode demne de dispreț cu ambiția nebună de a pune mâna pe puterea supremă în partid și în stat.”

Am putea trece cu vederea metodele demne de dispreț, dar nu și ascuțirea securii în timpul unei importante dezbateri. Trebuie să recunoașteți și dvs. că faptele sunt grave și în cazul că ne-am opri aici cu constatările.

4. Dar comunicatul agenției de presă merge mai departe și ne întoarce cuțitul în rană, când constată lipsa unor trăsături de caracter esențiale pentru ascensiunea în politică, cum ar fi să-ți iubești necondiționat și în orice împrejurare șefii.

„Nu merita în nici un fel încrederea politică și bunăvoința de care s-a bucurat din partea incomparabililor mari oameni de la Muntele Paektu[3].  Este o obligație elementară a oricărei ființe umane să răspundă încrederii prin simțul datoriei, iar bunăvoinței prin loialitate.”

„ Când a văzut toți participanții aclamând cu un entuziasm care făcea sala de conferințe să se cutremere, [J] s-a comportat cu aroganță și insolență, refuzând să se ridice de pe scaun și aplaudând fără entuziasm, ceea ce a provocat un resentiment considerabil al poporului nostru”.

Cu riscul de a vă stârni mustrări de constiință, vă întreb: nu-i așa că și noi ne surprindem că aplaudăm adesea fără entuziasm? Nu refuzăm uneori să ne ridicăm de pe scaunele pe care ne-au așezat partidul și statul?

5. Dar demonstrația vinovăției nu se limitează la abaterile de la deontologia congreselor de partid.  Consecințele acestui deviaționism al lui J. nu au întârziat să se facă simțite în actiunile practice, constructive, menite să asigure propășirea nației. Iată, de pildă, un pasaj din comunicat în care veți recunoaște prevalența stilistică a muncitorilor manuali:

„A fost atât de neobrăzat încât să împiedice fabrica de țigle de la T. să ridice un monument  sub formă de mozaic înfățișându-i pe KIS și KJI dând îndrumări pe teren. Mai mult decât atât, a refuzat cererea unanimă a personalului Unității Forțelor de Securitate Internă a Poporului […] care dorea să înalțe în fața comandamentului său un monument de granit pe care era gravat un autograf al lui KJU. A împins obrăznicia până la a ordona unității să ridice monumentul într-un colț umbros”.

Toate ca toate dar, mărturisesc, nici eu nu pot să-mi imaginez un gest mai mârșav de trădare a unui monument decât amplasarea lui într-un colț umbros.

„Aceste fapte dovedesc încercarea sinistră și premeditată de a crea iluzia idolatrizării propriei sale persoane de a trece drept cineva aflat deasupra liniei partidului.”

Iată o transpunere pe cinste a principiului „nimeni nu este mai presus de lege” într-o ecuație a puterii asumată cu candoare, în care liniei partidului i se stabilește locul cuvenit în geometria politică.

6. Intr-un efort lăudabil de prezentare obiectivă a situației, comunicatul recunoaște totuși unele merite ale celui mâncat de câini, cum ar fi, spiritul de inițiativă….

„A luat inițiativa propagării virusului indolenței, neglijenței și indisciplinei în societate”[4].

… sau locul său incontestabil în ierarhia mondială, într-un domeniu de specialitate atât de competitiv:

„Toate aceste fapte dovedesc limpede că J. est un trădător fără egal în lume.”

7. Într-un final flamboiant, poeții din echipa de redactare a comunicatului iau locul muncitorilor necalificați și își pun propria amprentă stilistică și gnoseologică:

„Nu contează câtă apă va curge pe sub poduri, nu contează numărul generațiilor viitoare, descendența  de la Paektu va rămâne neschimbată și de neînlocuit. Partidul, statul, armata și poporul nu cunosc pe nimeni alții decât pe KIS, KJI și KJU.”[5]

Dacă ar citi comunicatul, George Orwell ar fi mândru de discipolii săi de la agenția centrală de presă și s-ar întoarce în mormânt.

Așa mai zic și eu posteritate!

---

[1] Am citit comunicatul complet într-o traducere în limba franceză, « L’Exécution d’un traitre à la patrie », Le Temps, 19 decembrie 2013.

[2] Cum ar fi crizele, perioadele de dinainte de alegere, cele de după, și transmisiile televizate.

[3] Dacă aveți răbdare veți afla într-o viitoare notă de subsol cine sunt « incomparabilii oameni mari de la Muntele Paektu ».

[4] Mă gândesc cu tristețe că la noi nu se știe cine a luat această inițiativă.

[5] Vedeți? Nu a curs apă multă pe sub poduri și ați și aflat!