Tag Archives: pioni

Pionul a murit, trăiască regele!

25 Iun

 Sah Mihai

© Mihai Criste. Le roi est mort, vive le roi!

 

Acest text s-a desprins din comentariile la memorabilul articol de blog “Şah la Dumnezeu” publicat de Dan Ioaniţescu pe http://rodulpamantului.blogspot.ro. Articolul, cu adevărat seducător, era scris în limbaj poetic, oferind o subtilă lectură în metru liric a şahului, “marele joc al iluziei şi al iluminării”, „parte a planului divin”. Textul mi-a plăcut foarte mult, dar ar fi fost indecent să aduc alte laude nobilului joc sau elogii binemeritate autorului. Aşa încât m-am mărginit la a comenta unele dintre aprecierile prea tandre la adresa jocului de şah, pe care le-am considerat convingătoare licenţe poetice.

Chestiunea iluminării divine

De pildă, strategia utilizată la şah nu mi se pare tocmai iluminată de Dumnezeu. Este o strategie de tip militar, a cărei finalitate este cucerirea prin ameninţare şi atac, distrugerea infrastructurii şi resurselor umane ale adversarului, ca mijloace, şi eliminarea definitivă din joc a acestuia, ca scop. Până şi sacrificiile sunt doar cinice manevre tactice de amânare a câştigului imediat, scopul fiind de a lovi mai târziu şi a provoca adversarului amăgit de iluzii o pierdere şi mai mare. Personajele eliminate sunt aruncate în groapa comună de la marginea câmpului de bătaie.

Chestiunea imaginaţiei şi creativităţii

Şahul este un joc cu resurse finite – practic – din perspectiva inteligenţei umane. Amurgul imaginaţiei şi creativităţii ca arme decisive în jocul de şah a fost marcat de evacuarea forţată din lumea sportului a lui Bobby Fisher. După el, geniul a ieşit din scenă.

Şahul a devenit un joc al studiului exhaustiv, previzibilităţii şi rutinei. Dovadă stau deschiderile clasice, practicate odinioară de mari campioni ai trecutului ca inovaţii, dar ulterior catalogate şi transformate din expresii ale creativităţii în stereotipii ale memoriei.

Această mecanică a eliminării hazardului a bătut bornele de hotar ale inventivităţii personale în acest sport. Computerele au preluat puterea, iar ceea ce ne-a rămas nu mai stârneşte emoţia şi imaginaţia. “Arta strategiei” este acum o culegere de algoritmi reci. Orice abatere imprudentă de la calea bătătorită a deschiderilor canonizate de manuale devine fatală. Cu cât mai devreme greşeala, cu atât mai previzibil eşecul.

Soarta partidei nu mai ţine de inspiraţia divină a jucătorilor, ci mai curând de greşelile lor.

Declinul caracterelor

Ansamblul pieselor de şah descrie o curte regală, cu turnuri de apărare (castele), cavaleri şi bineînţeles, mai numeroşii pioni: carnea de tun, cei care protejează, de la începutul partidei, suveranii rigizi şi inactivi.

Subtil şi mai greu de observat este declinul moral al personajelor, în timp şi spaţiu.

Cel mai original dintre protagoniştii de pe eşichier, nebunul, nu a fost întotdeauna nebun. În versiunea anglo-saxonă, piesa cu mobilitate diagonală, se numea episcop („bishop”). Episcopul, simbol al credinţei ce-i mâna pe ei în luptă, a devenit nebun („fou”) în limbajul libertin al curţilor franţuzeşti. Scăderea prestigiului pe scara de valori este evidentă. Măcar la noi la ţară, nebunul era numit, mai respectuos, ofiţer.

Vom mai observa că vechiul cavaler („knight”), cu ansamblul de virtuţi militare şi civice pe care le reprezenta, este redus acum la un cal, nobil, însă doar un animal. Virtutea părăseşte călăreţul şi se refugiază la cel călărit.

Ca să nu mai vorbim de regină, versatilă şi duplicitară, care îşi părăseşte consortul în spatele frontului şi gestionează pe cont propriu, fără investitură divină şi legitimitate, treburile monarhului titular. Dar nu uitaţi că regina a pierdut mult din prestigiu, poporul jucător reducând-o uneori la condiţia de … damă.

Pe tabla de şah, regele scapă spiritului critic, deşi joacă cel mai anost şi mai lipsit de strălucire rol. Nu contribuie la victorie, nu are iniţiativă, nu are merite deosebite, nu are forţă… Nu are nici orizont, ascunzându-se în spatele fragililor pioni şi, mai târziu, îndărătul ultimilor supravieţuitori… Evită, prin rocade viclene, confruntarea directă cu adversarul. Rareori renunţă la tron la primele semne ale declinului, de cele mai multe ori preferând să amâne abdicarea până când pierderile poporului său sunt ireversibile. Este doar un artefact simbolic în numele căruia mor curtenii şi supuşii lui, dar este şi purtătorul certificatului de deces al propriului regat.

Chestiunea egalităţii de şanse

Egalitatea de şanse este doar aparentă. În primul rând, cele două tabere nu sunt egale. Prima mutare conţine în sine un drept de preemţiune asupra victoriei. Albul mută invariabil primul. Negrul este discriminat, pe vădite considerente de culoare, şi are întotdeauna şansa a doua. În al doilea rând, ce fel de şanse egale au personajele care duc bătălia?

Acum e momentul să aduc un gând pios bieţilor soldaţi, pionilor slab înzestraţi, care au şanse minime de scăpare în faţa atacurilor, inferioare opţiunilor nelimitate ale omnipotentei dame, salturilor imprevizibile ale cailor, forţei de rezistenţă a turnurilor sau agilităţii duplicitare a nebunilor. Pionii sunt condamnaţi să fie victime perpetue, indiferent cât de mult vor (supra)vieţui. Seamănă acest determinism mecanic cu ce vrea Dumnezeu de la oameni?

Sacrificiul ultim: pionul erou şi inertul rege

Ne-am putea minuna însă în faţa miraculoasei izbânzi a pionului erou care a mărşăluit cu tenacitate până la ultima linie de luptă a inamicului, unde este promovat într-o identitate superioară. Numai că nici această metamorfoză nu poartă cu ea un mesaj de consolare pentru populaţia pionilor de rând. Pionul transformat nu determină schimbarea propriei condiţii sau a semenilor săi căzuţi: pionul nu cunoaşte apogeul, el se reîntrupează instantaneu în regină. În ciuda triumfului aparent, el însuşi dispare, rămâne victimă şi se pierde în anonimat.

Învingător în analele istoriei nu rămâne pionul, eroul necunoscut, ci tot inertul rege.

© Petru Dumitriu