Bucătăriile lui Gulliver: de la lume adunate şi iarăşi la lume date

Avertisment: Aveţi grijă! Textul conţine scene de violenţă gastrică şi are, vorba lui Ilf şi Petrov, o atitudine dispreţuitoare faţă de stomac. Citiţi doar dacă sunteţi tare curioşi şi nu vă puteţi abţine.

 

În afara copiilor ăstora noi care citesc doar telefoane şi tablete, copiii cu îndelungată experienţă de viaţă îşi amintesc de fascinantele călătorii ale lui Gulliver şi de Jonathan Swift. Pe care mi l-a evocat de curând un mare diplomat şi om de spirit, răscolindu-mi amintirile. Mai întâi, pentru că de la voiajul lui Gulliver în Lilliput mi se trage o veche dorinţă, nemărturisită până acum, aceea de a fi mare printre oameni mici. Nemărturisită, n-ar fi bai, dar, vai, nerealizată! Însă nu mi-am pierdut de tot speranţa.

Atâţia oameni mici devin mari sub ochii noştri uimiţi, fără un motiv anume!

O altă amintire este legată de îndeletnicirea năstruşnică a savanţilor din Laputa, cunoscuţi dintr-o altă deplasare a lui Gulliver, anume aceea de a transforma, ca să zic aşa – îmi veţi ierta lipsa de şlefuială  pentru care nu am altă scuză decât cerinţele nemiloase ale rostirii adevărului – treaba mare[i]  în hrană. Cu alte cuvinte, Swift a avut viziunea unei resurse regenerabile şi, slavă Domnului!, inepuizabile de merinde pentru toate popoarele, fie ele grase, slabe, sau numa’ bine. Bucate – cum s-ar fi exprimat mai delicat românii, dacă ar fi avut ocazia să se pronunţe asupra chestiunii – de la lume adunate şi iarăşi la lume date.

Spre deosebire de propria mea dorinţă de a mă face un om mare, eşuată, în ciuda abundenţei de oameni mici, proiectul alimentar al savanţilor laputani avea să aştepte doar trei sute de ani pentru a ajunge la împlinire în fericita epocă pe care o trăim acum cu toţii, mai mult sau mai puţin meritat.

Aşa că aflaţi domniile voastre că National Aeronautics and Space Administration[ii] a alocat cercetătorilor Universităţii Clemson din Carolina de Sud, 200.000 dolari pentru studierea posibilităţilor de reciclare a deşeurilor umane din categoria faex, faeces[iii]  în hrană.

Bun, sunt conştient că pentru cei mai mulţi dintre dvs., ca să nu mai vorbim de şefii dvs., 200.000 de dolari nu înseamnă mare lucru. Dar există toate şansele ca distinşii cercetători din Carolina de Sud să reuşească.

Sunt destui care pentru banii ăştia ar face numaidecât un studiu de fezabilitate. Reciclează unii la televizor şi pentru mai puţin!

Un bemol, totuşi, în valul de entuziasm care ar putea să ne poarte spre această lume a autosuficienţei. Nemâncaţii de rând care au sfidat autocenzura şi vor fi ajuns la acest nivel de jos al lecturii nu trebuie să-şi facă iluzii, deoarece de noul meniu NASA nu se vor bucura decât cosmonauţii, pe timpul voiajelor în spaţiu. Altfel spus, cine îl mănâncă ajunge departe, sau, mă rog, invers !

Dar veştile bune nu se opresc la cosmonauţi. Totul se poate când voim progresul cu orice preţ! Mai aproape de nevoile[iv] maselor, Mitsuyuki Ikeda, japonez dupa cum îl arată şi numele, cercetător la un laborator ştiinţific din Okayama, a produs deja nişte – dacă îmi este îngăduită licenţa poetică – fleici, bazate pe proteine din aceeaşi materie primă. Sursa? Ceea ce irosesc cetăţenii, trăgând cu oarecare uşurinţă apa, dacă nu cumva risipa nu se produce chiar în aer curat, după cum par a ne convinge aleile şi străzile dintre blocurile din România.

Niciodată drumul dinspre reţeaua de canalizare spre reţeaua de alimentaţie publică nu a fost mai scurt, după ce atâta vreme am crezut că doar reciproca este posibilă.

Noile fleici japoneze au o compoziţie care ar face să crape de invidie rafturile magazinelor : 63% proteine! Nu tu “E”-uri, nu tu zahăr adăugat, nu tu conservanţi, doar nişte coloranţi alimentari, care să facă porţiile să arate mai apetisante. Norocoşii care au putut testa organoleptic preparatul au jurat că fleicile au gust de carne de vacă. Îmi pare rău pentru porci, dar iată cum cumpătarea şi  meniul de verdeţuri al vacilor se dovedesc a fi benefice pentru viitorul bio al omenirii.

Hotărât lucru, tehnologia este, în ciuda aparenţelor, în slujba meselor. Iar literatura de anticipaţie, de la Jules Verne la Jonathan Swift, are un trecut tot mai promiţător.

_____________________________________________

[i] Dacă aveţi un eufemism mai tandru sunt gata să-l folosesc.

[ii] Haideţi, că ştiţi ce este NASA, că vorbiţi americana mai bine decât vorbeau dacii latina şi ei erau ocupaţi de către romani, nu ca noi!

[iii] Un cititor vigilent mi-a atras atenţia că termenul de “treabă mare” este depăşit, însă ce mi-a propus ca înlocuitor nu trece de Consiliul Audiovizualului. Aşa că am schimbat, ca dacii, pe latină. Orice prostie ai spune, în latină sună academic!

[iv] Straşnică limba română! Nu se lasă mai prejos. Cum ne dă ea sinonime discrete pentru toate necesităţile!

Autor: anonim

Ostap Bender, România şi spaţiul Schengen

…în așteptare, la vămile văzduhului…

 

Pe Ostap Bender ar trebui să-l cunoască acum, după re-editarea capodoperelor “Douăsprezece scaune” şi “Viţelul de aur”, chiar şi generaţiile mai tinere care îşi vor fi păstrat [în mod miraculos] gustul pentru lectură.

Simpaticul escroc imaginat de Ilf şi Petrov în tumultul copilăriei Uniunii Sovietice, a fost luat deja drept referinţă pentru escrocii copilăroasei Românii capitaliste a zilelor noastre.* Doar că, spre deosebire de şarlatanii noştri contemporani, agramaţi şi antipatici, Ostap Bender avea farmec, imaginaţie, îşi strunea cu măiestrie verbul şi îşi mlădia abil retorica pe măsura sensibilităţilor şi naivităţii interlocutorilor. Un Ostap Bender în era televiziunilor de ştiri ar fi fost, fără îndoială, un demagog împlinit pe care l-am fi votat masiv, cu sau fără cvorum.

Motivul pentru care îl aduc însă în discuţie pe distinsul personaj este că, o dată cu Ostap Bender, Ilf şi Petrov îi consacră şi pe români în eternitatea literaturii universale. Altfel, românii cam lipsesc din marile romane citite pe toate meridianele şi în toate timpurile. Prin urmare, este o şansă binemeritată ca, în finalul deloc apoteotic al “Viţelului de aur”, Ostap Bender să încerce să treacă, pe Nistru, graniţa spre lumea liberă, reprezentată, într-o primă etapă, de România. Eroul nostru purta cu sine echivalentul unui milion de ruble, răsplata unui furtişag realizat cu tenacitate, talent şi, mai presus de toate, graţie. După cum notează autorii:

“Marele maestru se pregătise toată iarna. Cumpărase dolari nord-americani cu portrete de presedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice şi port-ţigarete de aur, verighete, briliante şi alte drăcii preţioase”.

Dar nu numai cu asta se pregătise Ostap Bender, ci şi cu meşteşugite fraze captatio benevolentiae menite să facă să vibreze patriotismul grănicerilor români (“Traiască România Mare!”), respectul pentru intelectuali (“ sunt un bătrân profesor…”) şi solidaritatea faţă de victimele persecuţiei poliţiei politice (“… fugit de la CEKA”). O reţetă sigură pentru parcurgerea etapei de tranziţie, căreia i-a adăugat mita cuvenită reprezentanților autorităților pentru încălcarea legii, delicat descrisă “… câteva formalităţi cu inimoşii boieri români …  ”

Din păcate, spre deosebire de hoţii de teapa lui Clooney şi Pitt din filme hollywoodiene, care nu sunt lăsați de regizori să piardă confruntările cu legea, maestrul o sfârşeşte rău. Cum s-ar spune, şi bătut şi cu banii luaţi! Inimoşii grăniceri români, înainte de a-l expulza, îl scutură viguros şi îl jefuiesc exhaustiv pe hoţul de păgubaş, nu mai puţin inimos, de toate bunurile pe care le adunase, cu prodigios talent, pe largile cuprinsuri ale Uniunii Sovietice şi ale celor 395 de pagini de roman.* *

Deznodământul este cumva trist în raport cu strălucita-i retorică şi subtilele-i combinaţii. Dar pe noi trebuie să ne consoleze imaginea eficacităţii bravilor români care, mai încoace de graniţa Nistrului şi mai încolo de graniţa legii, au ştiut să dovedească şi să fure un infractor mai carismatic şi mai inteligent decât ei. Calitate necesară și în politică, dacă îmi veți ierta această digresiune.

Pe de altă parte, nu cumva încăpăţânaţii de occidentali care nu vor să cuprindă România în îmbrăţisarea tandră a spaţiului Schengen, vor fi citit şi ei, împreună cu rapoartele de monitorizare pe justiţie, mult mai convingătorul raport al lui Ilf şi Petrov asupra incidentului de frontieră căruia i-a căzut victimă nemuritorul Ostap Bender?

Și dacă da, de ce, totuși, n-or avea ei încredere în grănicerii și vameșii români?

Petru Dumitriu

*    theophylepoliteia.wordpress.com

* * Ilf şi Petrov, Viţelul de Aur, Biblioteca Adevărul, 2011.