Stradivarius: cele şapte magnifice

Mi s-a întâmplat ceva ce nu se poate întâmpla oricui, oriunde, oricând. În ciuda lipsei de merite justificative. Nu găsesc vorbele nimerite să laude frumos evenimentul căruia am avut norocul să-i fiu martor[i]. Ar exista ele, dar s-au tocit prin proastă folosire de către jurnaliştii de şcoală nouă, săraci în limba română, dar bogaţi în adjective “fabuloase” şi “halucinante”, cu care îşi împodobesc goliciunile.

Aşa că vă las să vă descurcaţi singuri şi să găsiţi cuvintele potrivite.

Antonio Stradivari

Este numele glorios al unui creator de viori, născut în Cremona în 1644, în vremea când răfuielile politicianiste dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, domnitorii Moldovei şi Munteniei, cunoşteau o binemeritată – de către contemporani – pauză.

Starea mea de uşoară surexcitare faţă de subiect, pe care o veţi constata, are un punct de plecare: urechea mea are o slăbiciune înnăscută faţă de rezonanţa melodioasă a numelor italiene, inclusiv ale lutierilor Guarneri şi Amati, sau ale compozitorilor şi violoniştilor Vivaldi, Corelli sau Paganini. E de ajuns auzul acestor nume ca să simt efectul unei incantaţii, ca un preludiu la concertele ce ar putea urma.

Viorile semnate de Antonio Stradivari au dobândit o aureolă de legendă. Dar spre deosebire de alte legende, care nu au o formă tangibilă, viorile Stradivarius sunt vii, trăiesc printre noi (mă rog, unii dintre noi, nu chiar toţi!), au supravieţuit istoriei muzicii şi celei a peninsulei italice. Antonio Stradivari a manufacturat cam 1100 de instrumente, din care jumătate au rezistat până în zilele noastre nevrednice.

Las la o parte valoarea lor monetară (scumpi sunt şi fotbaliştii, vorba aia!): unele viori valorează de 500 de ori greutatea lor în aur.

Gândiţi-va însă la memoria lor! Prin câte palate, saloane, seifuri, săli de concerte s-au perindat ! Câte familii cu propriile lor istorii şi poveşti le-au deţinut şi adulat! În câte călătorii prin lumea largă au plecat, fără să se mai întoarcă vreodată în atelierul din Cremona al creatorului lor! Pe câţi muzicieni i-au făcut fericiţi prin simpla posesie efemeră ! Câtă muzică au înregistrat în lemnul lor! Câte aplauze au ascultat şi câtă tandră vibraţie au absorbit din corpul şi sensibilitatea interpreţilor care le-au ţinut în mână!

România este printre puţinele ţări care dispune de o vioară Stradivarius, cumpărată de stat în 1956, cu sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, zice-se. Alexandru Tomescu este talentatul violonist aflat astăzi sub stăpânirea acestui instrument, după domnia lui Ion Voicu.

Am făcut această lungă introducere doar pentru a pregăti apariţia mea pe scenă, mai precis în faţa scenei.

Într-o binecuvântată seară de vară, am asistat la un concert susţinut de 7 instrumente Stradivarius (cinci viori, o violă, un violoncel). Şapte magnifice, şapte capodopere, şapte minunăţii![ii] Repertoriul parcă nu mai conta. Aveam senzaţia că sunetele nu pot fi decât perfecte, dacă provin dintr-o familie de Stradivarius cu o “experienţă“ de 300 de ani, iar viorile nu îngăduie posibile greşeli ale interpreţilor, ci le corectează pe loc.  Muzicienii nu mai erau eroii principali, ei părând a fi simpli purtători ai instrumentelor care evoluau singure şi de la care împrumutau o aură de nobleţe, ce nu depindea de propria lor performanţă artistică.

Vi le prezint, vă urez să le întâlniţi şi să le transmiteţi salutări afectuoase din partea mea.

*

*    *

Patru dintre ele poartă, pe lângă Stradivarius, un al doilea nume nemuritor şi cântă împreună în Quartetto di Cremona: viorile 1727 “Paganini“ şi 1680 “Paganini“, viola 1731 “Paganini“, violoncelul 1736 “Paganini“.

Cele patru “Paganini” au fost achiziţionate în 1994 de la Corcoran Gallery of Arts, care la rândul său le primise ca donaţie din partea unei doamne Anna E. Clark, despre care nu ne putem imagina decât că a fost distinsă, că altfel nu-şi putea permite. Toate au aparţinut lui Niccolò Paganini însuşi.

Vioara Stradivarius 1710 “Composelice”, îşi datorează numele unui duce, colecţionar francez din anii 1880. Un anume dr. Kuhne a expus-o într-o mare expoziţie la Cremona în 1937. Fundaţia japoneză a cumpărat-o de la un artist amator belgian, care o deţinuse timp treizeci de ani.

Vioara Stradivarius 1714 “Dolphin” este recunoscută ca una dintre cele mai bune trei viori fabricate de Antonio Stradivari în perioada sa “de aur” (1700-1720), alături de “Alard” (1715) şi “Messiah” (1716). Numele i-a fost dat de George Hart, negustor de instrumente muzicale în Londra sfârşitului anilor 1800, inspirat de forma şi culoarea de pe spate, care evocau un delfin. A aparţinut pentru o perioadă, marelui violonist Iascha Heifetz.

Vioara Stradivarius 1716 “Booth” şi-a luat numele de la o aristocrată engleză, care a cumpărat-o în 1855. În 1935 ajungea în posesia violonistului american Mischa Mischakoff, iar în 1961 făcea parte din colecţia Hottinger.

*

*    *

Acum, deşi aveţi motive, vă rog să nu mă invidiaţi că eu le-am întâlnit personal iar domniile voastre nu, de vreme ce vă voi da nişte ponturi despre cum să întâlniţi alte surori din această preacinstită familie de coarde.

Yo-Yo Ma cântă la un Stradivarius “Davidoff”, Itzak Perlman la un ”Soil”, iar Julian Lloyd Weber la un violoncel “Barjanski”. Fiţi cu ochii pe ei când vin la Festivalul George Enescu!

La Viena când vă duceţi, în loc să mâncaţi lebede, mai bine mergeţi la concertele Filarmonicii căreia Banca Naţională din Austria le-a cumpărat mai multe Stradivarius (“Chaconne“, 1725, “Hämmerle”, 1709, “Smith-Quersin“, 1714, “Viotti“ 1718). [iii]

Librăria Congresului din Washington, Palatul Regal din Madrid, Academia Regală de Muzică din Londra, Muzeul Muzicii din Paris şi Muzeul Metropolitan din New York expun şi ele instrumente Stradivarius cu alte misterioase nume. Ca să nu mai vorbim de Muzeul Viorii din Cremona. Sunt sigur că o să mai treceţi pe acolo! Acum ştiţi pe unde vă puteţi face nişte “selfie“ !

Din păcate, viorile din muzee nu cântă! Aşa că să ne trăiască întru mulţi ani vioara Stradivarius “Elder-Voicu”, anul naşterii 1702, şi Alexandru Tomescu, născut mult mai târziu, care cântă împreună cu ea la noi acasă.

© Petru Dumitriu

P.S.: Ar mai fi o variantă! S-a mai întâmplat ca vreun violonist visător să uite un Stradivarius pe bancheta din spate a unui taxi sau în rastelul de bagaje de la tren! Aruncaţi-vă o privire înainte de a coborî, în astfel de prielnice împrejurări! Dar atenţie: adevăratele Stradivarius sunt semnate în latineşte: Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno (….)! Semnăturile în română şi cu greşeli gramaticale nu se pun!

___________________________________________________________________________________

[i] Encounter with Stradivari, Free concert in commemoration of the 70th Anniversary of the Universal Declaration of Human Rights, Geneva, Palais des Nations, 16 June 2018.

[ii] Cele şapte instrumente sunt proprietatea Nippon Music Foundation, care deţine 19 Stradivarius şi 2 Guarneri, pe care le împrumută gratuit unor tineri muzicieni talentaţi din toată lumea. Mai e cineva tânăr printre cititorii acestui text? Are cineva talent şi nu are vioară? Acum ştiţi unde să cereţi!

[iii] Domnule Isărescu, v-aţi prins de aluzie? Poate faceţi un gest în lei, aşa, înainte de calificarea lor la Euro!