Tag Archives: Vivaldi

Stradivarius: cele şapte magnifice

27 aug.

 

 

 

Mi s-a întâmplat ceva ce nu se poate întâmpla oricui, oriunde, oricând. În ciuda lipsei de merite justificative. Nu găsesc vorbele nimerite să laude frumos evenimentul căruia am avut norocul să-i fiu martor[i]. Ar exista ele, dar s-au tocit prin proastă folosire de către jurnaliştii de şcoală nouă, săraci în limba română, dar bogaţi în adjective “fabuloase” şi “halucinante”, cu care îşi împodobesc goliciunile.

Aşa că vă las să vă descurcaţi singuri şi să găsiţi cuvintele potrivite.

Antonio Stradivari

Este numele glorios al unui creator de viori, născut în Cremona în 1644, în vremea când răfuielile politicianiste dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, domnitorii Moldovei şi Munteniei, cunoşteau o binemeritată – de către contemporani – pauză.

Starea mea de uşoară surexcitare faţă de subiect, pe care o veţi constata, are un punct de plecare: urechea mea are o slăbiciune înnăscută faţă de rezonanţa melodioasă a numelor italiene, inclusiv ale lutierilor Guarneri şi Amati, sau ale compozitorilor şi violoniştilor Vivaldi, Corelli sau Paganini. E de ajuns auzul acestor nume ca să simt efectul unei incantaţii, ca un preludiu la concertele ce ar putea urma.

Viorile semnate de Antonio Stradivari au dobândit o aureolă de legendă. Dar spre deosebire de alte legende, care nu au o formă tangibilă, viorile Stradivarius sunt vii, trăiesc printre noi (mă rog, unii dintre noi, nu chiar toţi!), au supravieţuit istoriei muzicii şi celei a peninsulei italice. Antonio Stradivari a manufacturat cam 1100 de instrumente, din care jumătate au rezistat până în zilele noastre nevrednice.

Las la o parte valoarea lor monetară (scumpi sunt şi fotbaliştii, vorba aia!): unele viori valorează de 500 de ori greutatea lor în aur.

Gândiţi-va însă la memoria lor! Prin câte palate, saloane, seifuri, săli de concerte s-au perindat ! Câte familii cu propriile lor istorii şi poveşti le-au deţinut şi adulat! În câte călătorii prin lumea largă au plecat, fără să se mai întoarcă vreodată în atelierul din Cremona al creatorului lor! Pe câţi muzicieni i-au făcut fericiţi prin simpla posesie efemeră ! Câtă muzică au înregistrat în lemnul lor! Câte aplauze au ascultat şi câtă tandră vibraţie au absorbit din corpul şi sensibilitatea interpreţilor care le-au ţinut în mână!

România este printre puţinele ţări care dispune de o vioară Stradivarius, cumpărată de stat în 1956, cu sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, zice-se. Alexandru Tomescu este talentatul violonist aflat astăzi sub stăpânirea acestui instrument, după domnia lui Ion Voicu.

Am făcut această lungă introducere doar pentru a pregăti apariţia mea pe scenă, mai precis în faţa scenei.

Într-o binecuvântată seară de vară, am asistat la un concert susţinut de 7 instrumente Stradivarius (cinci viori, o violă, un violoncel). Şapte magnifice, şapte capodopere, şapte minunăţii![ii] Repertoriul parcă nu mai conta. Aveam senzaţia că sunetele nu pot fi decât perfecte, dacă provin dintr-o familie de Stradivarius cu o “experienţă“ de 300 de ani, iar viorile nu îngăduie posibile greşeli ale interpreţilor, ci le corectează pe loc.  Muzicienii nu mai erau eroii principali, ei părând a fi simpli purtători ai instrumentelor care evoluau singure şi de la care împrumutau o aură de nobleţe, ce nu depindea de propria lor performanţă artistică.

Vi le prezint, vă urez să le întâlniţi şi să le transmiteţi salutări afectuoase din partea mea.

*

*    *

Patru dintre ele poartă, pe lângă Stradivarius, un al doilea nume nemuritor şi cântă împreună în Quartetto di Cremona: viorile 1727 “Paganini“ şi 1680 “Paganini“, viola 1731 “Paganini“, violoncelul 1736 “Paganini“.

Cele patru “Paganini” au fost achiziţionate în 1994 de la Corcoran Gallery of Arts, care la rândul său le primise ca donaţie din partea unei doamne Anna E. Clark, despre care nu ne putem imagina decât că a fost distinsă, că altfel nu-şi putea permite. Toate au aparţinut lui Niccolò Paganini însuşi.

Vioara Stradivarius 1710 “Composelice”, îşi datorează numele unui duce, colecţionar francez din anii 1880. Un anume dr. Kuhne a expus-o într-o mare expoziţie la Cremona în 1937. Fundaţia japoneză a cumpărat-o de la un artist amator belgian, care o deţinuse timp treizeci de ani.

Vioara Stradivarius 1714 “Dolphin” este recunoscută ca una dintre cele mai bune trei viori fabricate de Antonio Stradivari în perioada sa “de aur” (1700-1720), alături de “Alard” (1715) şi “Messiah” (1716). Numele i-a fost dat de George Hart, negustor de instrumente muzicale în Londra sfârşitului anilor 1800, inspirat de forma şi culoarea de pe spate, care evocau un delfin. A aparţinut pentru o perioadă, marelui violonist Iascha Heifetz.

Vioara Stradivarius 1716 “Booth” şi-a luat numele de la o aristocrată engleză, care a cumpărat-o în 1855. În 1935 ajungea în posesia violonistului american Mischa Mischakoff, iar în 1961 făcea parte din colecţia Hottinger.

*

*    *

Acum, deşi aveţi motive, vă rog să nu mă invidiaţi că eu le-am întâlnit personal iar domniile voastre nu, de vreme ce vă voi da nişte ponturi despre cum să întâlniţi alte surori din această preacinstită familie de coarde.

Yo-Yo Ma cântă la un Stradivarius “Davidoff”, Itzak Perlman la un ”Soil”, iar Julian Lloyd Weber la un violoncel “Barjanski”. Fiţi cu ochii pe ei când vin la Festivalul George Enescu!

La Viena când vă duceţi, în loc să mâncaţi lebede, mai bine mergeţi la concertele Filarmonicii căreia Banca Naţională din Austria le-a cumpărat mai multe Stradivarius (“Chaconne“, 1725, “Hämmerle”, 1709, “Smith-Quersin“, 1714, “Viotti“ 1718). [iii]

Librăria Congresului din Washington, Palatul Regal din Madrid, Academia Regală de Muzică din Londra, Muzeul Muzicii din Paris şi Muzeul Metropolitan din New York expun şi ele instrumente Stradivarius cu alte misterioase nume. Ca să nu mai vorbim de Muzeul Viorii din Cremona. Sunt sigur că o să mai treceţi pe acolo! Acum ştiţi pe unde vă puteţi face nişte “selfie“ !

Din păcate, viorile din muzee nu cântă! Aşa că să ne trăiască întru mulţi ani vioara Stradivarius “Elder-Voicu”, anul naşterii 1702, şi Alexandru Tomescu, născut mult mai târziu, care cântă împreună cu ea la noi acasă.

© Petru Dumitriu

P.S.: Ar mai fi o variantă! S-a mai întâmplat ca vreun violonist visător să uite un Stradivarius pe bancheta din spate a unui taxi sau în rastelul de bagaje de la tren! Aruncaţi-vă o privire înainte de a coborî, în astfel de prielnice împrejurări! Dar atenţie: adevăratele Stradivarius sunt semnate în latineşte: Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno (….)! Semnăturile în română şi cu greşeli gramaticale nu se pun!

___________________________________________________________________________________

 

[i] Encounter with Stradivari, Free concert in commemoration of the 70th Anniversary of the Universal Declaration of Human Rights, Geneva, Palais des Nations, 16 June 2018.

[ii] Cele şapte instrumente sunt proprietatea Nippon Music Foundation, care deţine 19 Stradivarius şi 2 Guarneri, pe care le împrumută gratuit unor tineri muzicieni talentaţi din toată lumea. Mai e cineva tânăr printre cititorii acestui text? Are cineva talent şi nu are vioară? Acum ştiţi unde să cereţi!

[iii] Domnule Isărescu, v-aţi prins de aluzie? Poate faceţi un gest în lei, aşa, înainte de calificarea lor la Euro!

 

Reclame

Mihai Criste, pictor de metafore

4 dec.

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

Criste OU© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.


Criste afis
© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

Criste olandez
 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

Criste mana
© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

Criste frunza

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

Criste fluture

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

Criste ceas plaja
© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

Criste time puzzle
© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.


[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.