Tag Archives: Geneva

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Stela Vesa: Atingerea muzelor

8 Mar

Photo 1

© Stela Vesa

De 8 martie, m-am gîndit să  fac doamnelor și domnișoarelor educate și inteligente care îmi fac plăcerea să citească acest blog, adică tuturor, un dar. Un dar, chiar virtual fiind, de mai mare dragul: un buchet proaspăt de culori de la expoziția unei pictorițe, Stela Vesa, a cărei mitologie este populată predominant de femei elegante și rafinate.

Photo 2© Stela Vesa

Artista româncă, descendentă din Matisse, Chagall și Picasso, dar care ni-l evocă și pe Ion Țuculescu din „Autoportret cu frunză”, sau pe Ștefan Luchian din „Două fete”, a fost invitată să expună 33 de tablouri la Palatul Națiunilor din Geneva, sub stelele Delegației permanente a Consiliului Europei, de Ziua internațională a femeii.

Expoziția va fi vernisată în timpul sesiunii Consiliului Drepturilor Omului și va fi deschisă până sfârșitul marelui areopag diplomatic, la 28 martie 2014. E mai curând o veste bună, nu-i așa?

FLAUTISTA50x60cm mare

© Stela Vesa

În intenția organizatorilor, avem de-a face nu doar cu un eveniment artistic, ci și cu unul politico-diplomatic. Expoziția se numește „Atingerea muzelor” (The Touch of Muses) și în afară de generozitatea regalului de culoare și senzația intensă a bucuriei de a trăi, mai are vocația de a pleda pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei pentru combaterea violenței împotriva femeii.

Cum ar spune poporul, dacă ar fi consultat, nu prin plebiscit, ci printr-un proverb, pe o femeie să nu o atingi nici cu o floare! Lumea paradisiacă a Stelei Vesa miroase însă a flori și a fructe proaspete.

Photo 4

© Stela Vesa

Atingerea muzelor Stelei Vesa este eterică, parfumată, tonifiantă, dezirabilă. Făpturi de vis, ele își declamă feminitatea și frumusețea cu discreție, pudoare și sensibilitate.

În contrast cu violențele de limbă și atitudine ale societății contemporane, romantismul pe care îl degajă picturile Stelei Vesa poate părea exagerat, din altă lume. Parcă văd grimasele blazate ale voluntarilor din luptele cotidiene pentru triumful convingerilor politice personale și de gașcă, pentru care o privire feciorelnică asupra unei opere de artă poate trece drept act de frivolitate nedemn de impetuozitatea masculină a atacurilor la persoană.(1)

Și totuși, nădăjduiesc că o scăpare de romantism și o evadare vremelnică în universul oniric al muzelor doamnei Vesa nu va răni pe nimeni.

Da, recunosc, ele vin din altă lume.

Photo 5

© Stela Vesa

Imaginea de mai sus, o reprezentare alegorică a diversității, a egalității între tenuri, a aspirației utopice spre armonie interrasială, a fost aleasă pentru afișul evenimentului.

ONU și Consiliul Europei oferă comunității diplomatice din Geneva o explozie bine temperată de culori născute din penelul unui mare artist român, care va încălzi timp de trei săptămâni vestibulul auster al Palatului Națiunilor. Să ne bucurăm așadar și să mulțumim grațioaselor muze și creatoarei lor!

Inter arma silent musae, spuneau bunii noștri romani. Iată însă că, deși trăim în perpetuu zăngănit de arme, muzele nu vor să tacă.

La mulți ani, muzelor!

_____________

(1) Am fost impresionat zilele trecute de vitejia irepresibilă a unor comentatori din tranșeele online, care păreau a fi plecat deja pe front, deși războiul Crimeii nici nu începuse. Pui de lei, încercați adesea de profunde dubii metafizice dacă să ducă sau nu gunoiul la ghenă, nu au avut ezitări în a face tot depinde de alții pentru a readuce pacea la granițe.

Mihai Criste, pictor de metafore

4 Dec

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

Criste OU© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.


Criste afis
© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

Criste olandez
 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

Criste mana
© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

Criste frunza

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

Criste fluture

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

Criste ceas plaja
© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

Criste time puzzle
© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.


[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.

Interviu cu soldatul Švejk: reforma justiției.

23 Apr

prague

Liliana Chiriac*: Peisaj urban, Praga

Pe soldatul Švejk l-am cunoscut când eram copil. Cum treaba asta se petrecea înainte de a ști ce-a fost Primul Război Mondial sau Imperiul Austro-Ungar, nu am rămas decât cu impresia că era un tip simpatic și veșnic bine dispus.

Numai că, de vara trecută, ca toată lumea bună, în frunte cu înțelepții noștri îndrumători Barroso și Reding, nici eu nu mai dorm ne-ntors, cum s-ar cuveni la experiența mea profesională. Pricina este grija mistuitoare a statului de drept, a reformei în justiție și mai ales a jenei generate de dojenile binemeritate ale comisarilor de la Bruxelles la adresa nepricepuților care votează cum îi taie capul de câte ori li se dă acces la cabină. Și tot cugetând la formulele cele mai plauzibile de reformare a justiției, mi-am adus aminte că bravul soldat Švejk s-a luptat și el odinioară cu sistemul ticăloșit.

Așa că, profitând de faptul că între timp am mai crescut probabil la minte și sigur în greutate, i-am cerut un interviu[i] privind marile teme pe care strică somnul popoarelor europene și supără pe șefii noștri comisari de la Bruxelles.

Evident că mi l-a dat, că doar nu dădea de la el.

Reporterul (adică eu): Domnule Švejk, în Ungaria Victor Orban vrea să pună călușul în gura presei libere, în Marea Britanie conservatorii vor să scrie textele celor de la BBC, în Rusia presa neprietenoasă pare că servește puterilor străine, iar în România președintele tot întreabă de o antenă de televizor pe care a pierdut-o vara trecută.  Credeți că riscăm revenirea statului polițienesc?

Švejk (adică el): Pentru ce, mă rog, avem poliție dacă nu să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliție. Fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec[ii] ne spunea mereu: „Dacă n-ar fi disciplina, mă tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci; milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților”.

Reporterul: Bine, dar sunt oameni arestați din motive politice, sănatatea le este zdruncinată în condițiile suprapopulării locurilor de detenție. Nu este acesta un regres regretabil în protecția drepturilor omului?

Švejk: În ziua de azi arestul e floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.

Reporterul: Unii spun că dosarele sunt întocmite superficial, de spoială, pentru a aiuri opinia publică.  Nu credeți că este foarte grav să ți se întocmească dosar, iar reputația să îți fie compromisă pentru toata viața?

Švejk: Ti-ai făcut o reputație proastă pentru toată viața pentru că pe lângă ceea ce o să se citească la gazetă, cunoscuții dumitale au să mai adauge și ei ceva. Așa se întâmplă întotdeauna, dar să nu-ți pese de asta. Oamenii cu reputație proastă sau știrbită sunt cel puțin de zece ori mai numeroși decât cei cu reputație bună. Asta-i nimica toată.

Reporterul: Dar nu credeți că demnitarii, procurorii și magistrații trebuie să răspundă pentru incompetență și lipsă de etică profesională?

Švejk: Eu cred că ar trebui să privim lucrurile cu mai multă îngăduință. Oricine poate și trebuie să greșească, în măsura în care se gândește mai mult la un lucru. Intr-o noapte pe când mă întorceam de la cârciumă s-a apropiat de mine un domn și m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupră-mi și a zis: „M-am înșelat, nu e ăsta.” Și s-a înfuriat așa de rău că greșise, încât mi-a mai croit una peste spinare. De aceea spun eu că oamenii sunt supuși greșelilor, fie ei învățați sau tâmpiți și fără carte. Chiar și miniștrii greșesc.

Reporterul: România a fost criticată de către raportorii ONU pentru tratamentul aplicat bolnavilor mintali de la Spitalul Poiana Mare. Ce părere aveți despre aceste barbarii?

Švejk: Zău dacă înțeleg de ce se supără nebunii când îi oprește acolo. Acolo poate omul să se tăvălească în pielea goală pe podea, să urle ca un șacal, să se înfurie și să muște. Dacă ar face una ca asta pe promenadă, s-ar cruci lumea; acolo, însă, e un lucru foarte firesc! E libertate cum n-au visat-o nici socialiștii. Era unul care striga în gura mare că e arhiepiscop; și ce credeți că făcea? Se ghiftuia! Unul a mers până acolo că se dădea drept sfinții Chiril și Metodiu, ca să-i dea porție dublă.

Reporterul: Supraîncărcarea cu dosare a judecătorilor poate duce la erori judiciare ireparabile. Nu este acest lucru suficient de grav ca toată lumea să-și dorească reforma în justiție?

Švejk: Când eram eu ostaș, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Și câți nevinovați n-au fost osândiți: și nu numai în armată, ci și la tribunalele civile. Imi amintesc cum, odată, a fost osândită o femeie pentru că își gâtuise gemenii abia născuți. Cu toate că s-a jurat că nu putea să sugrume gemeni, pe motiv că nu născuse decât o fetiță pe care a a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită.

Reporterul: Cum vedeți exodul spre Occident al infractorilor din Estul Europei. Sunteți de acord cu expulzarea lor necondiționată sau cu menținerea libertății de circulație?

Švejk: Când găina doarme, nu poți avea ouă proaspete … Și pungașii ăștia își au rostul lor. Dacă toți ar voi numai binele celorlalți, curând ar ajunge să se omoare între ei.

Reporterul (ușor descumpănit dacă avem în vedere că discuția o luase într-o direcție deloc anticipată): Mulțumesc, domnule Švejk, pentru curajul opiniilor dumneavoastră, pe care sper că vi-l apreciază și șefii.

Švejk: Nu merit nici o mulțumire. Am făcut așa cum trebuie să facă orice soldat când vede că superiorul n-are nimic în[iii] cap și că e puțin făcut. Soldatul trebuie să știe să-și prețuiască superiorul, în orice hal ar fi el, și în orice stare. [iv].

* * *

 P.S.: Recunosc că m-a cam tăvălit, omul. Eu aveam altă agendă. Unde am dat și unde a crăpat! Mare pișicher! Dacă Švejk ar fi intrat în politică, general cu patru stele ar fi fost la vremea asta și șef de partid! Poate chiar un strașnic comisar european! Da’ e bine și-așa!

* Liliana Chiriac este prezentă cu șase tablouri la expoziția organizată la Geneva de Delegația permanentă a Consiliului Europei, sub genericul „Peisajul urban în pictura europeană contemporană”, care va fi vernisată cu ocazia Zilei Europei.


[i] Interviu consemnat (unde altundeva?) la Praga, ilustrată în imaginea de mai sus.

[ii] In original, tot Makovec.

[iii] In original: “sub”.

[iv] Pentru autenticitatea celor spuse de reporter, garantez, desigur, eu. Pentru autenticitatea celor spuse de Švejk garantează traducătorul. Jean Grosu oferă o extraordinară traducere din cehă și cred că oricine ar încerca să încropească o altă traducere în româna de baltă contemporană ar comite o impietate intolerabilă și o crimă de lezmajestate. (Jaroslav Hašek, “Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial”, Traducere și note de Jean Grosu, Editura Adevărul Holding 2010).