Genocidul din Ruanda. La început a fost cuvântul

Bruce Clarke, Oameni în picioare, expoziție memorială

1. Libertatea de opinie și expresie este consacrată în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Cuvintele sunt libere să zburde, să mângâie, să ne exprime, să polenizeze cunoașterea, să transmită sentimente, să ne apropie, să ne permită să ne raportăm în forme articulate la realitatea tangibilă și abstractul intangibil. Cuvintele au fost prima formă de manifestare a creativității umane colective, dacă ne gândim la toate limbile vorbite pe pământ de la începutul timpului.

Pentru însăși creația divină, la început a fost cuvântul.

Dar cuvintele au luat chipul și asemănarea omului, cu păcatele și viciile sale. Nu s-au dăruit doar poeților. Cuvintele au învățat să mintă, să disprețuiască, să umilească, să manipuleze, să incite. Au intrat în politică.

Și, mai rău decât atât, cuvinte rele au abuzat de libertatea de circulație, s-au îndepărtat de matca umanității în care s-au născut și au învățat să ucidă.

2. Poate că în nici unul dintre episoadele degradante ale istoriei omenirii, cuvintele nu au lucrat atât de sârguincios în serviciul morții ca în cazul genocidului din Ruanda, comemorat în această lună la 20 de ani după comiterea sa, cu îngăduința ipocrită a comunității internaționale.

În 1994, CNN avea la activ primul război din Golf în care și-a dobândit reputația de „al șaselea membru permanent al Consiliului de Securitate”, sateliții de supraveghere mișunau, ca și acum, în slava cerului, rapoartele oficiale și neoficiale umpleau cancelariile occidentale și sediile organizațiilor internaționale. Cuvinte speriate veneau și povesteau ce se întâmpla în Ruanda. Eram departe de tăcerile orientale care au ocultat tragedia armenilor în 1915 sau întunericul rațiunii care a permis Holocaustul.

Și totuși, campioni ai libertății, păcii și drepturilor omului au suspendat din vocabularul politic cuvântul genocid, singurul care fi putut preveni dimensiunile apocaliptice ale tragediei etniei Tutsi.

Acum e prea târziu. E drept, politicienii vorbesc frumos la comemorări, vocile le tremură, iar cuvântul genocid oferă solemnitate și celor mai fade discursuri. Doar că, la 20 de ani dupa tragedia ruandeză, nu putem să ne pronunțăm cu precizie nici asupra numărului victimelor. Diferența dintre 1.000.000 sau 800.000 de mii de morți trece drept un detaliu statistic.

3. Dar genocidul din Ruanda a fost precedat de un discurs al urii, de cuvinte care au fost trimise în eter cu misiunea să ucidă, înainte ca securile să desăvârșească actul criminal. “În timpul genocidului, limbajul a fost cealaltă lamă a macetei”[1]. Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii, spunea despre Tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispară toți împreună”.[2] Iată o definiție pe înțelesul tuturor a unui concept atât de problematic pentru juriștii internaționali.

Toți ruandezii cunoșteau “cele zece porunci”, care diabolizau pe Tutsi și stabileau un cod de conduită pentru Hutu. Una dintre ele, a 8-a, spunea: « Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de Tutsi ».

4. Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în săvârșirea unor crime în masă precum . Acest post a fost creat în solda directă a morții, propagând toleranța față de violență și crimă, oferind viitorilor ucigași identitate socială și legitimitate. El a proclamat obligația fiecărui bun cetățean de a-și suprima seamănul, ca o condiție inevitabilă pentru a-și continua propria existență. Din mijloc de comunicare în masă radioul a fost promovat în armă de distrugere în masă.

În limba locală, kinyarwanda, cuvântul genocid nu exista înainte de 1994. A trebuit să fie creat unul nou, “itsembabwoko”, care să sugereze conceptul de exterminare.

Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum “inyenzi” care îi desemna pe Tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia ideea de Tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele “a lucra” și “a curăța” cu înțelesul, insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să „lucreze” pentru comunitate, să „curețe” zonele în care locuiau în așa fel încât „nici un gândac să nu scape”. [3]

Nici o alternativă nu le-a fost lăsată viitorilor ucigași. A nu urma cele zece porunci era un act de trădare, era categoric exclusă orice îndoială sau ezitare. Inyenzi trebuiau combătuți cu orice armă aflată la îndemână.

Zis și făcut. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Un participant avea să mărturisească: “Unii nu mai găseau pe cine să ucidă pentru că erau mai mulți ucigași decât victime”.[4]

Altul, un fost primar, găsea nejustificată folosirea cuvântului genocid pentru că “au mai rămas supraviețuitori”.[5]

5. Cuvintele ucigașe au câștigat partida cu singurul cuvânt care ar fi putut apăra și diminua anvergura crimei. Nu era vorba de o dispută semantică. Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.

În Consiliul de Securitate, Statele Unite au glosat precaut pe terminologie, refuzând o vreme recunoașterea genocidului, iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei Hutu, “etnie majoritară… pe cale de a câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție militară”. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice![6]

6. Termenul de genocid și-a câștigat în cele din urmă un loc fruntaș în discursurile politice comemorative privind Ruanda. Cei un milion de inyenzi, sau poate mai puțini, pot să se odihnească în pace.

Mai are ce spune acest cuvânt. Poate o să auzim de el, eventual anul viitor. Tot în aprilie. Omenirea are ce comemora : 100 de ani de la începerea genocidului armenilor sau a ceea ce unele state încă numesc, pudic, “marea catastrofă”. Aceeași delicatețe în eludarea cuvântului tabu, genocid.

Un cuvânt vulnerabil, deși are de partea sa o Convenție internațională și definiție juridică.

De Convenția ONU cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de mare catastrofă nu am auzit.

_______________________
[1] Laure de Vulpian, Rwanda. Un genocide oublié. Un procès pour mémoire.
[2] Collette Braeckman, Rwanda. Histoire d’un genocide.
[3] Human Rights Watch Report, Leave None to Tell the Story: Genocide in Rwanda.
[4] BBS News, Taken over by Satan.
[5] Alain Destexhe, Rwanda. Essai sur le genocide.
[6] Le Monde, Samedi 16 Juillet 1994.

Publicitate