Holocaust: un genocid cu motivaţie metafizică? Notiţe de curs.

 © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Plus haut que le ciel

http://alexandrealpeyrie.jimdo.com/

S-ar zice, în era informației abundente, că știm totul. Și că înțelegem chiar. Din când în când însă, în inima Europei democratice, integrate, câte un incident (1) ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr știm și înțelegem. Și să ne reamintim un fapt, atât de evident că riscă să fie uitat: genocidul a fost o crimă comisă de europeni împotriva europenilor.

Mă număr printre cei care au primit puțină informație, trecută și aceea prin diverse filtre deformatoare, sau ale căror idei despre Holocaust (2) sunt de natură informală, folclorică, ori, în cel mai bun caz, emoțională, transmise mai ales prin magia capodoperelor cinematografice.

Sunt privilegiat că am putut urmări câteva conferințe de superbă ținută academică, oferite de cercetători asociați Memorialului Shoah de la Paris (3). Prilej cu care am luat notițe, ca un bun student ce mi-aș dori să fiu, din care împărtășesc fragmente cu domniile voastre.

La început a fost (tot) cuvântul

Holocaustul a fost precedat de o acumulare de termeni care au condus în cele din urmă, după o alchimie perversă, la infiltrarea treptată în opinia publică, în disciplina militară, în conștiințele individuale, a posibilității ca o astfel de crimă să fie considerată un deznodământ inevitabil. Johann Chappoutot (4) numește cinci astfel de concepte care au pregătit terenul abisalei prăbușiri a umanității: Rasse und Volk (rasă și popor), Blut und Boden (sânge și pamant), Lebensraum (biotop, spațiu vital), Krieg und Kampf , Vernichtung (anihilare).

Până la naziști noțiunea de rasă nu fusese folosită în Germania, ea servind doar intereselor puterilor coloniale și Statelor Unite. În secolul XIX rasismul era un concept științific, nu unul politic: oamenii erau clasificați așa cum erau plantele, insectele, mineralele, etc. Naziștii l-au preluat ulterior. Ei se considerau doctorii unui corp social din care unele părți puteau să fie eliminate pentru a nu infecta întregul. Arienii erau specia sănătoasă, predestinată dominației. Evreii erau partea bolnavă, menită extirpării.

Pământul nu putea fi dobândit decât prin sânge, acesta legitimând proprietatea. Spațiul vital – teritorial – însemna o altă nevoie obiectivă pentru dezvoltarea pe care o merita Germania. Dar, atenție, expansiunea trebuia să se producă la aceeași latitudine! Coborârea spre Sud prezenta riscul degradării rasei, de vreme ce Sudul produsese specii umane inferioare. Prin urmare, direcția principală de extindere a spațiului vital era Estul. Pentru germani Estul era terra nullius, așa cum fusese considerată Africa de către colonialiștii francezi și britanici. Războiul era o evoluție implacabilă. Prima conflagrație mondială demonstrase că viața este o luptă necruțătoare pentru supraviețuire. Krieg și Kampf erau expresia la nivel colectiv și, respectiv, individual, a aceluiași lucru: războiul.

Avatarurile absurdului

Inițial, „soluția finală” nu însemna exterminarea. Termenul a făcut obiectul unor redefiniri succesive. Prima expresie a soluției finale a fost forțarea evreilor să părăsească Germania. Au existat planuri pentru expulzarea lor în masă în Madagascar. Campaniile antisemite din perioada 1935-1938 fuseseră un succes politic: o jumătate dintre evreii germani plecaseră deja. Numai că prin anexarea Austriei 250.000 de evrei sunt reintegrați Germaniei. Nici în 1939 nu exista o politică de ansamblu coordonată, ci doar mai multe politici locale, incluzând concentrarea, ghetto-izarea, expulzarea. Cu fiecare anexare teritorială succesivă problema era recreată. 2.000.000 evrei polonezi au fost plasați peste noapte sub tutelă germană. Primele deportări din Polonia s-au făcut din zone ocupate în alte zone ocupate.

Planul Barbarossa presupunea alungarea evreilor în Siberia după stabilirea imperiului german la Moscova. Doar că victoriile militare se opresc. Conducerea nazistă decide brusc să nu mai respecte nici una dintre regulile clasice ale războiului. Soldații germani sunt autorizați să atace populația civilă. O singură lună de luptă pe teritoriul sovietic face mai multe victime decât toate campanile militare precedente împreună. În patru luni, 600.000 de evrei sovietici sunt executați. Spre sfârșitul anului 1941, se conturează o acțiune sistematică și coordonată de ucidere a tuturor evreilor care cad în mâinile germanilor. În 1939 Hitler spunea: dacă Statele Unite intră în război, evreii vor plăti. Profeția devine realitate în 1941.

Demografia vinii

Philippe Boukara (5) face o observație subtilă și utilă cu privire la raportul majoritate / minoritate. Pe ansamblul Europei, în ciuda vulnerabilității minorităților, exista o ipoteză de menținere a unui echilibru. Unei minorități într-o țară îi corespondea o majoritate în altă țară. Evreii însă erau minoritari pretutindeni. Sionismul asta căuta: un loc în care evreii să fie majoritari.

Tot Boukara constată aplicarea unui principiu tradițional de supraviețuire și dezvoltare ca minoritate: legea oficială, cea a „regatului”, este lege și pentru evrei, în timp ce comunitatea evreiească este condusă intern prin regulile proprii. Adică respectarea principiului biblic: să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Existau însă diferențieri ideologice, ilustrate cel mai bine în Polonia de dinaintea invaziei Germaniei. O tabără ortodoxă tradițională care se ținea departe de lupta politică. O altă tabără, optimistă, care urmărea alianța cu acele elemente ale societății care nu erau antisemite: partidele social-democrate, partidele muncitorești, sindicatele. In fine, o tabără pesimistă, care constata degradarea continuă a situației evreilor ca minoritate, pentru care singura ieșire era sionismul.

O informație interesantă, mai puțin cunoscută: Franța este singura țară care are mai mulți evrei în prezent decât înainte de război: 300.000 de evrei din 40 de milioane locuitori în 1939, 600.000 de evrei din 60 de milioane în prezent. Franța era și moștenitoarea unei atitudini generoase, fiind prima țară care a consacrat egalitatea de drept a evreilor față de restul populației. Guvernul francez a evitat recunoașterea responsabilității în materie de Shoah, până în 1995.

© Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Peut-être la nuit

(imagini reproduse cu acordul artistului)

 Holocaustul: un genocid cu motivație metafizică?

George Bensoussan (6) crede că este încă greu de înțeles ceea ce a trecut dincole de limitele raționalului și logicii și, mai ales, de ce teoriile complotiste cuceresc nu doar populația cu nivel scăzut de educație, dar și intelectuali. Nu doar în Germania, dar în general în Europa, studenții erau cei mai antisemiti. Așijderea, medicii în raport cu alte profesii cu nivel de studii superioare.

Pentru evrei, spune el, “moartea devenea ceva mai rău decât moartea”. Nu agrează folosirea conceptului “passe-partout” de “totalitarism” pentru explicația Holocaustului pentru că totalitarismele duc la crime, dar nu de aceeași natură. Originele culturale ale totalitarismelor sunt de asemenea diferite. Nu trebuie refuzate însă comparațiile. Cu cât se compară mai mult, cu atât se relevă mai bine singularitatea Holocaustului.

În cazul Holocastului, fără precedent este și faptul în sine, forma lui de existență, dar și motivația asasinilor. Nici teritoriul, nici economia, nici religia, nici națiunea, nici ideologia nu au fost declanșatorii urii naziste. Holocaustul este o crimă de natură existențialistă, metafizică. Obiectul urii este sângele. Chiar și cei care considerau ei înșiși că nu erau evrei, erau desemnați ca atare și condamnați, în virtutea acestei prezumții, la moarte.

Petru Dumitriu

*
* *

P.S. În 2015, omenirea va marca 70 de ani de la “descoperirea” lagărelor de concentrare naziste de către aliați. Ele fuseseră mai demult „descoperite” de milioanele de victime care nu au mai apucat ziua în care să povestească. Nouă, fericitelor generații europene care nu au cunoscut războiul, ne mai rămâne încă să descoperim rădăcinile răului care mențin subiectul în actualitate.

 

__________________________

(1) Precum atentatul de la Bruxelles, din 24 aprilie 2014.

(2) Știu că știți, dar dacă fie și o singură persoană nu știe și ar vrea să știe, merită să precizez că din punct de vedere istoric Holocaust și Shoah înseamnă același lucru. Semantic, termenii nu sunt identici. Holocaust este folosit în limba engleză și este preluat din lexicul de ritual religios, însemnând ”sacrificiu”. Shoah este utilizat în limba franceză și de către evreii înșiși, provine din ebraică, însemnând „anihilare” sau „catastrofă”.

(3) http://www.memorialdelashoah.org

(4) Johann Chapoutot, istoric, profesor asociat la Universitatea Pierre Mendès-France din Grenoble și membru al Institutului Universitar al Franței.

(5) Philippe Boukara, istoric, coordonator programe de formare la Memorialul Shoah.

(6) Georges Bensoussan, istoric, redactor șef al publicației « Revue d’histoire de la Shoah”.

 

 

 

Publicitate

Genocidul din Ruanda. La început a fost cuvântul

Bruce Clarke, Oameni în picioare, expoziție memorială

1. Libertatea de opinie și expresie este consacrată în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Cuvintele sunt libere să zburde, să mângâie, să ne exprime, să polenizeze cunoașterea, să transmită sentimente, să ne apropie, să ne permită să ne raportăm în forme articulate la realitatea tangibilă și abstractul intangibil. Cuvintele au fost prima formă de manifestare a creativității umane colective, dacă ne gândim la toate limbile vorbite pe pământ de la începutul timpului.

Pentru însăși creația divină, la început a fost cuvântul.

Dar cuvintele au luat chipul și asemănarea omului, cu păcatele și viciile sale. Nu s-au dăruit doar poeților. Cuvintele au învățat să mintă, să disprețuiască, să umilească, să manipuleze, să incite. Au intrat în politică.

Și, mai rău decât atât, cuvinte rele au abuzat de libertatea de circulație, s-au îndepărtat de matca umanității în care s-au născut și au învățat să ucidă.

2. Poate că în nici unul dintre episoadele degradante ale istoriei omenirii, cuvintele nu au lucrat atât de sârguincios în serviciul morții ca în cazul genocidului din Ruanda, comemorat în această lună la 20 de ani după comiterea sa, cu îngăduința ipocrită a comunității internaționale.

În 1994, CNN avea la activ primul război din Golf în care și-a dobândit reputația de „al șaselea membru permanent al Consiliului de Securitate”, sateliții de supraveghere mișunau, ca și acum, în slava cerului, rapoartele oficiale și neoficiale umpleau cancelariile occidentale și sediile organizațiilor internaționale. Cuvinte speriate veneau și povesteau ce se întâmpla în Ruanda. Eram departe de tăcerile orientale care au ocultat tragedia armenilor în 1915 sau întunericul rațiunii care a permis Holocaustul.

Și totuși, campioni ai libertății, păcii și drepturilor omului au suspendat din vocabularul politic cuvântul genocid, singurul care fi putut preveni dimensiunile apocaliptice ale tragediei etniei Tutsi.

Acum e prea târziu. E drept, politicienii vorbesc frumos la comemorări, vocile le tremură, iar cuvântul genocid oferă solemnitate și celor mai fade discursuri. Doar că, la 20 de ani dupa tragedia ruandeză, nu putem să ne pronunțăm cu precizie nici asupra numărului victimelor. Diferența dintre 1.000.000 sau 800.000 de mii de morți trece drept un detaliu statistic.

3. Dar genocidul din Ruanda a fost precedat de un discurs al urii, de cuvinte care au fost trimise în eter cu misiunea să ucidă, înainte ca securile să desăvârșească actul criminal. “În timpul genocidului, limbajul a fost cealaltă lamă a macetei”[1]. Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii, spunea despre Tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispară toți împreună”.[2] Iată o definiție pe înțelesul tuturor a unui concept atât de problematic pentru juriștii internaționali.

Toți ruandezii cunoșteau “cele zece porunci”, care diabolizau pe Tutsi și stabileau un cod de conduită pentru Hutu. Una dintre ele, a 8-a, spunea: « Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de Tutsi ».

4. Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în săvârșirea unor crime în masă precum . Acest post a fost creat în solda directă a morții, propagând toleranța față de violență și crimă, oferind viitorilor ucigași identitate socială și legitimitate. El a proclamat obligația fiecărui bun cetățean de a-și suprima seamănul, ca o condiție inevitabilă pentru a-și continua propria existență. Din mijloc de comunicare în masă radioul a fost promovat în armă de distrugere în masă.

În limba locală, kinyarwanda, cuvântul genocid nu exista înainte de 1994. A trebuit să fie creat unul nou, “itsembabwoko”, care să sugereze conceptul de exterminare.

Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum “inyenzi” care îi desemna pe Tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia ideea de Tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele “a lucra” și “a curăța” cu înțelesul, insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să „lucreze” pentru comunitate, să „curețe” zonele în care locuiau în așa fel încât „nici un gândac să nu scape”. [3]

Nici o alternativă nu le-a fost lăsată viitorilor ucigași. A nu urma cele zece porunci era un act de trădare, era categoric exclusă orice îndoială sau ezitare. Inyenzi trebuiau combătuți cu orice armă aflată la îndemână.

Zis și făcut. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Un participant avea să mărturisească: “Unii nu mai găseau pe cine să ucidă pentru că erau mai mulți ucigași decât victime”.[4]

Altul, un fost primar, găsea nejustificată folosirea cuvântului genocid pentru că “au mai rămas supraviețuitori”.[5]

5. Cuvintele ucigașe au câștigat partida cu singurul cuvânt care ar fi putut apăra și diminua anvergura crimei. Nu era vorba de o dispută semantică. Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.

În Consiliul de Securitate, Statele Unite au glosat precaut pe terminologie, refuzând o vreme recunoașterea genocidului, iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei Hutu, “etnie majoritară… pe cale de a câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție militară”. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice![6]

6. Termenul de genocid și-a câștigat în cele din urmă un loc fruntaș în discursurile politice comemorative privind Ruanda. Cei un milion de inyenzi, sau poate mai puțini, pot să se odihnească în pace.

Mai are ce spune acest cuvânt. Poate o să auzim de el, eventual anul viitor. Tot în aprilie. Omenirea are ce comemora : 100 de ani de la începerea genocidului armenilor sau a ceea ce unele state încă numesc, pudic, “marea catastrofă”. Aceeași delicatețe în eludarea cuvântului tabu, genocid.

Un cuvânt vulnerabil, deși are de partea sa o Convenție internațională și definiție juridică.

De Convenția ONU cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de mare catastrofă nu am auzit.

_______________________
[1] Laure de Vulpian, Rwanda. Un genocide oublié. Un procès pour mémoire.
[2] Collette Braeckman, Rwanda. Histoire d’un genocide.
[3] Human Rights Watch Report, Leave None to Tell the Story: Genocide in Rwanda.
[4] BBS News, Taken over by Satan.
[5] Alain Destexhe, Rwanda. Essai sur le genocide.
[6] Le Monde, Samedi 16 Juillet 1994.