Jardin des souvenirs. Columbarium.
Cimitir de urne de pe lumea cealaltă.
Da, am promis că pe acest blog nu ne enervăm şi vorbim frumos despre toată lumea. Dar cine îşi mai ţine promisiunile în ziua de azi?
Eu, de pildă, am sâmţit enorm şi am văzut monstruos, vorba lui Caragiale, sub agresiunea abjectelor comentarii ale televiziunilor de ştiri, în aşteptarea morţii şi în chip de omagiu la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, Dumnezeu să-l ierte !
Oricât de deprins sunt cu proastele obiceiuri ale haitelor de crainici de la televiziunile tabloide, am sperat că scrisoarea către hiene care le-a fost trimisă jurnaliştilor, acum câţiva ani, de Fănuş Neagu[1], va fi produs o cât de mică repulsie a opiniei publice faţă de practicile mediatice necrofage. Dar nu fost să fie aşa, şi Dumnezeu nu ne-a ferit de mai rău, nici de data asta.
Înţeleg că unii mercenari ai ratingurilor sordide, a căror singură virtute este că stau lipiţi pe ecrane ca să ne asmută, zi şi noapte, unii asupra altora, şi-au pierdut ruşinea şi raţiunea în schimbul statutului de stele de mocirlă.
Dar m-am mirat mai abitir văzând cum veşnici sau mai noi invitaţi ai studiourilor de bârfă naţională, unii cu scaun la cap, s-au arătat disponibili să tropăie fără jenă pe sicriul defunctului. Am o nedumerire: când mai muncesc aceşti enciclopedişti ai derizoriului, care nu ştiu nimic despre nimic, dar trăncănesc de toate despre toate, aşa, la botul calului, să se afle în treabă, îngroşând rândurile celor care strică limba română şi minţile oamenilor?
Ce-i drept, din partea funcţionarilor bisericii nu mă aşteptam la vreun cuvânt de înţelegere, iertare şi smerenie sau la vreo mustrare adresată cugetelor tulburate ale pipăitorilor de moaşte, în spiritul adevăratei credinţe şi iubirii de oameni propovăduite de Isus. Mândrii noştri sacerdoţi erau prea ocupaţi să bată la uşile enoriaşilor ca să strângă obolul de sărbatori şi să alimenteze surplusurile preafericitelor bugete.
În fond dacă, mai nou, rugăciunile şi slujbele sunt amplificate prin difuzoare stridente care marchează prezenţa în mahalale mai curând a preoților decât a Sfântului Duh, de ce-ar mai trebui ei să se ocupe de îngrijirea sufletelor?
Dar, chiar şi aşa, înrăit în rele cum sunt, nu mi-am imaginat că voi apuca să văd oameni huiduind la o înmormântare, care și la păgâni cere demnitate, reculegere, respect şi introspecţie.
Ce fel de credinţă şi de iubire a aproapelui au arătat acei creştini sălbaticiţi de ignoranţă? Unde sunt măsura, cumpătarea şi curăţenia pe care ne place să le atribuim oamenilor simpli? Am coborât mult, oameni buni, pe scara demnităţii. Şi continuăm să o facem, inconştient dar alert, de parcă am fi posedaţi de strigoii de pe ecranele care ne ucid zilnic, încetul cu încetul, bunul-simţ.
În copilăria mea în locuri unde nu se mai produce folclor, se foloseau cu precădere două blesteme: „mânca-te-ar viermii” şi „arză-te-ar focul”. Mi-au revenit în minte. Am fost tentat le arunc asupra viclenilor păpuşari de televiziune care, în câteva ore, au transformat un eveniment trist, moartea unui om important, într-un asalt al degradării şi înjosirii colective. Dar renunţ. Aş putea fi luat drept părtaş la marea dilemă care i-a preocupat, în faţa morţii, pe secăturile arogante cu microfoane pe piept. Fie-le ţărâna sau cenuşa, de pe creiere, uşoare!
Poate că trăim, într-adevăr, într-o ţară defectă, cum a constatat de curând Lucian Boia. Dar cine ne mai poate repara dacă am ieşit din garanţie şi mai şi huiduim dricurile şi caii mascaţi?
O să mă gândesc şi, dacă aflu vreun răspuns, o să trag din nou caleaşca pe peronul domniilor voastre.
Dar, până atunci, e musai să mă calmez puţin.
© Petru Dumitriu
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 
Dl. Dumitru, aveti perfecta dreptate ca televiziunea romaneasca lasa de dorit. Din pacate insa, eu cred ca intreaga societate romaneasca a ramas repetenta. In acest caz prezentat, nu e cinstit sa aruncam vina numai pe televiziuni si invitatii lor din studiouri, cand biserica s-a „dat in stamba” mai mult decat credeam ca se poate in mileniul nostru, iar simplii cetateni, cei care au huiduit la o inmormantare, vin parca din Evul Mediu. Intotdeauna am considerat ca expresia in engleza „Dark Ages” este mai relevanta decat Evul Mediu, iar in acest caz se aplica perfect. Mi-a fost rusine ca sunt roman si am spus o rugaminte in gand ca tot acest circ sa nu apara si in presa externa.
Dar de ce sa ne miram ca afacerea privata a mortii unui om, chiar faimos asa cum a fost Sergiu Nicolaescu, este „breaking news”, cand suntem invatati sa fim adusi la curent cu cele mai intime detalii din viata sexuala a Kardashiencelor si Paris Hilton.
Societatea in care traim, romaneasca sau globala, a luat-o intr-o directie periculoasa, in care morala, valorile, decenta si bunul simt sunt concepte depasite. Sa nu ne miram ca exista acte de violenta ca la Sandy Hook Elementary sau Tidus, cainele caruia i s-a dat foc in Spania sau huiduieli la serviciul funerar.
Ginette
Aveți dreptate când spuneți că nu doar societatea românească, dar și lumea în ansamblu, merg într-o direcție greșită. Adevărul acesta este un pic mai dureros pentru români, care au crezut că asumarea formală a rețetelor democrației și capitalismului va însemna și o trecere la un alt model de civilizație. Nu a fost așa. Vorba ceea: „când să trec și eu în clasa o doua s-a dărâmat școala! “
Dar nu-i mai puțin adevărat că avem deprinderi proaste genetice și că umplem toate formele cam cu același conținut. Vă mai aduceți aminte zisa lui Mircea Dinescu: vom compromite capitalismul, așa cum am compromis și socialismul.
Dar dacă societatea românească este bolnavă, vă rog să mă credeți ca tabloidizarea televiziunilor are un rol decisiv. Practic românii ca entitate colectivă și-au pierdut judecata proprie și văd viața exclusiv așa cum o prezintă televiziunile. Scandalurile de toate felurile sunt de cele mai multe ori furtuni în paharul cu apă. Realizatorii se scoală la prânz, caută o frântură de declarație, o secvență de acțiune, iar seara deja studiourile sunt pline de gealați care sunt gata să disece nimicurile respective în toate părțile lor componente.
In cazul lui Sergiu Nicolaescu nu am nici o îndoială că oamenii au huiduit nu datorită unor convingeri pioase proprii, ci datorită incitării și intoxicării cu false știri și judecăți de către crainici stingheriți de încetinerea vremelnică a producției de scandaluri.
Era firesc ca moartea regizorului să fie un subiect național, tratat însă cu respect și smerenie, nu cu insinuări și minciuni.
Am avut norocul sa traiesc o vreme in strainatate si, cand am revenit in tara, nu am mai fost in stare sa ma uit la televiziunile romanesti. Pur si simplu, le-am ignorat (cu mici exceptii :)). Imi vin in minte trei momente legate de presa romaneasca:
1) Reveneam in tara, dupa ce petrecusem mai mult in strainatate si ma rupsesem, cumva, de realitatile romanesti. La aeroportul din Frankfurt, la poarta de imbarcare spre Romania erau mai multi romani, printre care si doua cupluri. Tot timpul nu au vorbit decat despre scandalurile mondene din tara. Nu am reusit sa inteleg ce era asa de interesant, dar am fost impresionata de luxul de amanunte.
2) Ma intoarceam, cu alta ocazie, in tara. La tv era un talk-show. Si, iarasi, nu am reusit sa inteleg cum de vorbeau de atatea ore fara sa spuna nimic. Ceilalti oameni ii puteau urmari sau era ceva in neregula cu mine?
3) Prin 2009, MAE a anuntat ca se vor reduce misiunile diplomatice ale Romaniei in strainatate, din cauza crizei. Un articol de ziar, ca sa para mai interesant (sper ca asta sa fi fost motivul), anunta ca Romania ar putea sa isi inchida ambasadele la Roma, Paris sau Washington.
Noroc cu internetul ca nu mai suntem obligati sa urmarim, in fiecare seara, acelasi post de televiziune, de la 20.00 la 22.00, cu acelasi persoanaj principal.
Mirela
Din păcate, nu toată lumea se are șansa să se dezintoxice de televiziuni. Si mai există oameni care privesc televiziunea ca pe o instituție cu oarecare autoritate, seriozitate și credibilitate, ca pe vremea când era un instrument al autorității statului. Oameni de bună credință care nu sunt încă conectați la alte surse de informare, ziare nu mai citesc, cărțile li se par prea scumpe, devin dependenți de televiziune. Sansele de manipulare, cu sau fără intenție, sunt mari. Nimic de zis, avem nevoie de destindere, de lene intelectuală (și nimic nu este mai eficace decât televiziunea în a ne stimula lenea fizică și intelectuală). Dar televiziunea ar trebui să fie doar o părticică a lumii, nu să i substituie cu totul. Televiziunile private ca să trăiască bine au nevoie de rating adică de mulți privitori. Calitatea acestora din urmă nu mai contează și nici mijloacele prin care turmele sunt atrase la butoane.
Ca sa ii fie tarina usoara si sa incep anul cinematografic corespunzator mi-am pus un whiski si apoi amintindu-mi de cea mai celebra reflectie a unui alt renumit regizor „We’re Born Alone, We Live Alone, We Die Alone. Only through Our Love and Friendship Can We Create the Illusion for the Moment That We’re Not Alone”, mi-am servit „nemuritorii” sai vesnic tineri. Asa i-a „vazut” el, asa i-a ”facut” el iar noi in ciuda tuturor si a toate ii vom ramine vesnic datori pentru asta. Si pentru sentimentul ca pina la urma cei buni trebuie sa ii invinga pe cei rai si nu neaparat „cu miinile curate”.
Mirel
Frumos spus, așa este,numai că Sergiu Nicolaescu nu a murit singur. Hienele adulmecaseră cadavrul, cum bine spunea Fănuș Neagu, și dădeau târcoale. Dilema pe care triburi mai civilizate nu o au, adică dust to dust vs. ashes to ashes le-a venit mănușă ca să alunge monotonia liniștii de după alegeri. Mai bine ar fi fost singur, decât să treacă Stixul în compania unor brute care huiduie în urma dricurilor…
La mulţi ani şi bun regăsit!
Sfinte Petre,
Ca fost bucureştean ce mă aflu de nouă ani încoace trebuie să-ţi mărturisesc că şi eu am fost nemulţumit de apucăturile foştilor mei concitadini. Desigur că nu puteam să mă supăr pe toţi bucureştenii ca văcarul pe sat cel puţin din trei motive:
Unul, că Bucureştiul este o mare mahala locuită de mahalagiii care trăiesc la periferie , din mahalagiii pricopsiţi din cartierele selecte care se dau în stambă la tv, din jurnaliştii mahalagii şi evident din politicieni şi nicidecum un sat,
al doilea, că eu nu sunt văcar şi
al treilea că în povestea cu văcarul şi satul, nu sătenii erau cei smintiţi, ci văcarul.
Acestea fiind zise, multă vreme am fost tentat să consider că românii sunt unul şi acelaşi lucru cu mahalagiii de bucureşteni, dar cu vreo doi, trei ani în urmă am avut ocazia să mă plimb puţin prin ţară şi să constat că nu este dracul chiar atât de negru pe cât mi-am imaginat eu şi că peştele, deşi s-a împuţit la cap, iacătă că mai dă semne de viaţă. Sigur că nu pot să zic „iaca bietul peşte deşi e mort şi a-nceput să i se-mpută capul, dar totuşi e viu şi sănătos.” Ar fi prea mult … şi prea de tot. Aşa că am să schimb imaginea cu peştele-mpuţit cu cea a unui arbore otrăvit căruia i s-au uscat unele crengi, dar el încă mai poate fi salvat.
Cât despre Sergiu Nicolaescu… Dumnezeu să-l ierte!
Doamne, bună să-ți fie inima, după cum ți-i vorba! Aș vrea să ai dreptate și bine-ar fi ca la țară să mai fie oameni neprihăniți la cuget și la simțire. Dar am îndoieli. Nu tot de la televizor își trag doctrinele de viață și de moarte? Nu sunt sar și ei, mintenaș, în pielea goală a bustului, în fața camerelor de luat vederi, în verile călduroase, după secete și inundații, să ne spuie ce nu le-a dat primăria și guvernul, ce le-a luat apa și le-a uscat soarele?
Eu cred că mahalaua a cuprins demult și satul, că doar n-om mai crede că eternitatea a rămas să crească mare și să se împlinească acolo unde zicea Blaga că s-a născut.
Dar, sigur, trebuie să credem în cicluri și să sperăm că roata norocului se va învârti și că oamenii de la țară vor mai trăi vreodată curat, îmbrăcați în costume populare duminica și compunând doine nemuritoare la fluieraș, care să fie adunate de culegătorii de folclor de la televiuni și iarăși la lume date la breaking news.
Dacă nu te credem pe tine, Doamne, apăi pe cine să credem?
Acu’ zic şi io: puteau să-l pârlească puţin (ca să facă voia defunctului), iar ce rămânea… să-ngroape! Ca să facă şi pe placul maidanezilor.
Sunt ironică, dar nu-mi vine deloc a râde. Pen’că şi eu am simţit o inexprimabilă scârbă faţă de tot circul despre care aţi scris mai sus.
Nu ne mai repară nimeni, ne dă la fiare vechi! Că suntem prea fiare şi prea învechiţi în relele noastre ca să merităm efortul de a fi reparaţi cumva.
Mi-a plăcut articolul.
Duamne-Duamne mi-a recomandat să fac o vizită pe blogul acesta şi abia acum m-am prins că mnealui face lobby pentru sf. Petru.
Da’ lasă că-i bine! Bucuria e a cititorului. 🙂
Blue Iris
Bun venit în vizită la noi. Se înțelege că recomandările celui de mai sus sunt porunci pentru noi. E normal să țină cu subalternii, nu ca șefii aștia de jos. Așa că Dumnezeu să ne-ajute în continuare.
Scârba este într-adevăr mai greu de exprimat, dar cu puțin efort…
Mai poftiți!
Mulţumesc de primire.
M-am abonat deja, aşa că voi mai trece pe aici, cu siguranţă! Nu ştiu, însă, dacă voi fi în stare de fiecare dată să fac un comentariu pe măsura eleganţei textelor dumneavoastră. Se subînţelege că atunci o să tac frumos şi cuminte.
Da, gurile rele spun că „până la Dumnezeu…” D-aia nu e bine să te pui rău cu nimeni. Mai ales dacă face parte din board-ul lu’ sus-numitul, nu?!
🙂
La treaba cu scârba e simplu: habar-n-am să scuip. Poate dacă eram precum Mărgelatu…