Jardin des souvenirs. Columbarium.
Cimitir de urne de pe lumea cealaltă.
Da, am promis că pe acest blog nu ne enervăm şi vorbim frumos despre toată lumea. Dar cine îşi mai ţine promisiunile în ziua de azi?
Eu, de pildă, am sâmţit enorm şi am văzut monstruos, vorba lui Caragiale, sub agresiunea abjectelor comentarii ale televiziunilor de ştiri, în aşteptarea morţii şi în chip de omagiu la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu, Dumnezeu să-l ierte !
Oricât de deprins sunt cu proastele obiceiuri ale haitelor de crainici de la televiziunile tabloide, am sperat că scrisoarea către hiene care le-a fost trimisă jurnaliştilor, acum câţiva ani, de Fănuş Neagu[1], va fi produs o cât de mică repulsie a opiniei publice faţă de practicile mediatice necrofage. Dar nu fost să fie aşa, şi Dumnezeu nu ne-a ferit de mai rău, nici de data asta.
Înţeleg că unii mercenari ai ratingurilor sordide, a căror singură virtute este că stau lipiţi pe ecrane ca să ne asmută, zi şi noapte, unii asupra altora, şi-au pierdut ruşinea şi raţiunea în schimbul statutului de stele de mocirlă.
Dar m-am mirat mai abitir văzând cum veşnici sau mai noi invitaţi ai studiourilor de bârfă naţională, unii cu scaun la cap, s-au arătat disponibili să tropăie fără jenă pe sicriul defunctului. Am o nedumerire: când mai muncesc aceşti enciclopedişti ai derizoriului, care nu ştiu nimic despre nimic, dar trăncănesc de toate despre toate, aşa, la botul calului, să se afle în treabă, îngroşând rândurile celor care strică limba română şi minţile oamenilor?
Ce-i drept, din partea funcţionarilor bisericii nu mă aşteptam la vreun cuvânt de înţelegere, iertare şi smerenie sau la vreo mustrare adresată cugetelor tulburate ale pipăitorilor de moaşte, în spiritul adevăratei credinţe şi iubirii de oameni propovăduite de Isus. Mândrii noştri sacerdoţi erau prea ocupaţi să bată la uşile enoriaşilor ca să strângă obolul de sărbatori şi să alimenteze surplusurile preafericitelor bugete.
În fond dacă, mai nou, rugăciunile şi slujbele sunt amplificate prin difuzoare stridente care marchează prezenţa în mahalale mai curând a preoților decât a Sfântului Duh, de ce-ar mai trebui ei să se ocupe de îngrijirea sufletelor?
Dar, chiar şi aşa, înrăit în rele cum sunt, nu mi-am imaginat că voi apuca să văd oameni huiduind la o înmormântare, care și la păgâni cere demnitate, reculegere, respect şi introspecţie.
Ce fel de credinţă şi de iubire a aproapelui au arătat acei creştini sălbaticiţi de ignoranţă? Unde sunt măsura, cumpătarea şi curăţenia pe care ne place să le atribuim oamenilor simpli? Am coborât mult, oameni buni, pe scara demnităţii. Şi continuăm să o facem, inconştient dar alert, de parcă am fi posedaţi de strigoii de pe ecranele care ne ucid zilnic, încetul cu încetul, bunul-simţ.
În copilăria mea în locuri unde nu se mai produce folclor, se foloseau cu precădere două blesteme: „mânca-te-ar viermii” şi „arză-te-ar focul”. Mi-au revenit în minte. Am fost tentat le arunc asupra viclenilor păpuşari de televiziune care, în câteva ore, au transformat un eveniment trist, moartea unui om important, într-un asalt al degradării şi înjosirii colective. Dar renunţ. Aş putea fi luat drept părtaş la marea dilemă care i-a preocupat, în faţa morţii, pe secăturile arogante cu microfoane pe piept. Fie-le ţărâna sau cenuşa, de pe creiere, uşoare!
Poate că trăim, într-adevăr, într-o ţară defectă, cum a constatat de curând Lucian Boia. Dar cine ne mai poate repara dacă am ieşit din garanţie şi mai şi huiduim dricurile şi caii mascaţi?
O să mă gândesc şi, dacă aflu vreun răspuns, o să trag din nou caleaşca pe peronul domniilor voastre.
Dar, până atunci, e musai să mă calmez puţin.
© Petru Dumitriu
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 