Tag Archives: Voltaire

Elogiu aforismului (I)

3 mai

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu


[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Loterie şi capital: între modelul bulgar şi Voltaire

15 aug.

statue-of-voltaire

1. Ca orice român, contemporan cu palpitanta tranziție spre prosperitate, visez și eu la câștiguri peste noapte și fără muncă. Sunt deficitar însă la necesara iuțeală de mână, în vreme ce nu mai pot conta pe nebăgarea de seamă a maselor largi de oamenii ai muncii și șomeri, care odinioară se lăsau surprinși de îndemânarea fragililor pioneri ai capitalismului mioritic, robuștii milionari de astăzi.

Cei mai intransigenți dintre cititori mă vor mustra pentru frivolitatea aspirațiilor mele oneroase și mă vor trage de ureche dacă voi consimți la vreo schemă prin care se iau bani de la săraci, dar mulți, și se dau la băieți deștepți, dar puțini.

Doresc să-i asigur că dorința mea de îmbogățire peste noapte este cât se poate de inocentă. Pentru ca visul meu să se împlinească m-am gândit la loterie, cea mai cinstită și mai vitează dintre căile de acumulare primitivă a capitalului. Ca să nu mai vorbim că astrologii și horoscoapele ne dau asigurări că șansele de pricopseală sunt cât se poate de reale, doar că amatorii trebuie să urmărească mai atent alinierea aștrilor pe cer și a partidelor pe coaliții.

Iar celor care, după aceste clarificări, încă mă suspectează, le răspund că nu l-am avut în vedere ca model pe Delian Peevski din Bulgaria.

2. Cum adică nu știți cine este Delian Peevski din Bulgaria? Dacă aveți câteva minute de prisos vă spun eu!

Este fiul distinsei sale mame, Irena Krasteva, fostă directoare a Loteriei Naționale a Pariurilor Sportive din țară vecină și prietenă, cu care vom fi avut noi vreodată dispute, dar care acum, spre lauda sa, nu lasă niciodată România stingheră la coada clasamentelor europene.

Această nobilă filiațiune, concretizată nu numai printr-o fire și un fizic de luptător de sumo dar și prin numeroase resurse financiare, nu putea conduce decît la binemeritate succese în societate. Folosindu-și cu chibzuință banii și – în cazuri de strictă necesitate – recurgând la iușchiuzarlâcurile proprii rețelelor mafiote țesute cu migală împreună cu devotata sa mamă, Delian Peevski a ajuns acționar majoritar la numeroase ziare și posturi de televiziune din Bulgaria. Dacă, Doamne ferește, un astfel de copil ar fi crescut în România, ar fi fost numit, cu tandrețe, mogul.

La mama lui, el a rămas un campion al independenței presei și libertății de expresie, cu noroc la bani. Aceste incontestabile calități nu puteau decât să-l oblige pe fericitul deținător să se pună în serviciul norodului, sau, în cuvinte mai simple, să intre la guvernare.

Pentru că, da, experimentați cum sunteți, ați intuit, în iunie 2013 inevitabilul s-a produs. Îndestulatul Delian a fost propus de un partid care tocmai trecea pe-acolo, nici mai mult nici mai puțin decît să aducă noroc Bulgariei ca președinte al Agenției Naționale de Securitate. Din nefericire, Delian Peevski, a trebuit să renunțe la a mai veghea să nu i se întâmple ceva mai rău poporului său. Acesta din urmă era deja nervos și a ieșit supărat la proteste de stradă calificându-l drept mafiot, corupt și lipsit de educație.

Confruntat cu ingratitudinea inițială a poporului intern, Delian Peevski s-a retras dar le-a dat bulgarilor o a doua șansă, acceptând alegerea în Parlamentul European, mai puțin sensibil la legăturile de sînge ale copiilor cu părinții bine poziționați. Numai că norocul, vorba cronicarului, la un loc nu stă. Parlamentul European n-a găsit de cuviință să iasă în stradă, dar a fost îndeajuns ca deputații ALDE, ca de-alde Guy Verhofstadt, să se plângă că la Bruxelles există un stoc de cadre corupte arhisatisfăcător pentru nevoile curente. Așa că au cerut partidului retragerea de pe liste a lui Peevski, urmând ca eroului nostru să i se asigure accesul la rezervele de imunitate națională, made în Bulgaria.[1]

3. Drept care eu mi-am ales un model intelectual în materie de loterie: Voltaire. Pentru că marele filozof și om de litere nu a trăit doar din drepturi de autor și stipendii din partea regilor, marilor nobili și cucoanelor lor, dispuși să cheltuiască averi în schimbul unei conversații spirituale și unei vorbe de duh.[2]

Voltaire înțelegea să dea inteligenței și spiritului din dotare o întrebuințare practică și țeluri lucrative, cum de altfel se mai obișnuiește și astăzi. Intre vorbe de duh, catrene satirice, reflecții filozofice și lamentații tragice, Voltaire făcea afaceri comerciale, tranzacții la bursă, operațiuni financiare speculative, dădea împrumuturi etc[3]. A lăsat și-o vorbă:

Banii sunt făcuți pentru a circula. Cel care îi păstrează este un rău cetățean, și chiar un prost gospodar. Nu păstrându-i ne facem utili patriei[4] și nouă înșine[5].

4. Dar bobârnacul trecerii de la o intolerabilă precaritate financiară la abundența mai ușor suportabilă a banilor i s-a dat în 1728-1729, odată cu un câștig strașnic la loterie. Pentru că atunci controlorul general al finanțelor regale, Lepelletier-Desforts, echivalent al unui ministru de finanțe, a înființat o loterie prin care vroia să atragă de la prostime bani peșin pentru plata datoriilor oficiale ale Parisului. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Se vedea treaba că ministrul de finanțe nu s-a documentat bine. Se mai întâmplă și azi, la case mai mari.

Prostimea nu a apucat să se dumirească cu privire la virtuțile civice ale noii inginerii financiare pentru că Voltaire, servind cina la o doamnă bine din înalta societate[6], a înțeles din relatarea unui comesean încă și mai bine, tânărul matematician La Condamine[7], cum ar putea fi deturnată intenția loteriei prost concepute[8]. Zis și făcut. A constituit o societate care a cumpărat toate biletele și a adunat toate posibilele câștiguri. Cu acest cheag și cu încredere în harurile științelor exacte a început să combine cu egal talent activitatea intelectuală cu acumularea de bunuri lumești. Ceea ce mai tîrziu l-a îndreptățit să spună, într-o scrisoare trimisă unui mare protector al său, Frederic al II-lea, regele Prusiei: [9]

Sunt bogat, poate chiar prea bogat pentru un om de litere”. [10]

Din acest episod al vieții lui Voltaire mi se trage speranța lăuntrică, acum făcută publică, de a crește și eu la portofel într-o viață precum alții într-o tranziție.

5. Mă pregăteam să închei povestirea mea în această notă de optimism robust. Numai că, în timp ce inseram conștiincios diacriticele cuvenite, un prieten cam acru, dar bine intenționat, mi-a spus că loterii prost concepute precum cea a lui Lepelletier-Desforts nu mai există în ziua de azi. Și nici directori de loterie atât de fraieri. Că pot să cumpăr toate biletele de loterie, cu toate neamurile mele cele neadormite, tot nu voi câștiga un milion de livre nici până la apocalipsă. Și, mai rău, că nu mai există nici matematicieni în România, ultimii rămași fiind plecați în schimb de experiență în Occident.

Cu alte cuvinte, că singura șansă de a ajunge ca Voltaire ar fi fie să scriu tragedii în metru antic și epopei istorice, fie să mă duc la Curte[11]. Așa cum, un glorios biograf al lui Voltaire dixit:

El știe bine ce vrea. Nu a venit la Curte decât pentru asta: o distincție, o însărcinare, o rentă, și să ocupe o poziție din care nimeni să nu-l mai poată împiedica să fie ales în Academia franceză.[12]

Mai să cedez ispitei! Doar că n-am avut de lucru și am citit cartea până la capăt. Ca să aflu, dezamăgit, cum îl vorbea pe la spate[13] stăpânul unei astfel de Curți, regele Prusiei:

Voltaire este cel mai afurisit nebun pe care l-am cunoscut; nu-i bun decît să fie citit[14].

Prin urmare, loteria nu-i o soluție și nici Voltaire nu mai este de mare folos, altfel decât la citit.

Morala: au dreptate cei care spun că tinerii nu mai au modele demne de urmat, mai ales când iau Calea Rahovei.

© Petru Dumitriu

________________________________

[1] Intelegeți carevasăzică de ce România este cu o tură de teren înaintea Bulgariei în materie de democrație și stat de drept. La noi fostele directoare de loterii și-ar asuma femeiește responsabilitățile politice și averile, nu le-ar pune în cârca bieților copii.

[2] O tempora, o mores! Iată cum au evoluat lucrurile, în bine de data asta, în zilele noastre când unii, bunăoară ca mine sau ca dumneavoastră, ne bucurăm de conversații pline de duh, pe gratis, pe bloguri precum cel de față.

[3] Nu vă mirați, dar Voltaire l-a cunoscut și l-a găzduit în mai multe rânduri la castelul său din Ferney pe Adam Smith, întemeietorul capitalismului științific și al binefăcătoarei, până în zilele noastre, „mâini invizibile”.

[4] Cititorul binevoitor, sensibil la epoca luminilor, va fi de aici încolo mai îngăduitor cu acțiunile întreprinzătorilor noștri care, cu mijloace puține dobîndesc multe bogății. Iată că o achiziție publică, o privatizare mai delicată, un faliment mai îngrijit, pot purta un sâmbure de patriotism.

[5] Din „Observations sur le commerce, le luxe, les monnaies et les impôts”, citat în Louis Nicolardot, „Ménage et finances de Voltaire. Avec une introduction sur les mœurs des cours et des salons”, Paris, 1854. (digitalizare Google)

[6] Sunteți curioși ca niște pisici. Doamna Dufay, dacă chiar vă interesează. Nu mai trăiește! (Apud Gustave Desnoiresterres, „La jeunesse de Voltaire”, Paris, 1867.) (digitalizare Google)

[7] Charles Marie La Condamine (1701-1774).

[8] Așa ceva nu i s-ar fi putut întâmpla vecinei Irena Krasteva, care a investit în copil, și nici doamnei noastre Liliana Ghervasuc Mincă, investitoare, fie-mi iertată vorba obraznică, în politică.

[9]  „Œuvres complètes de Voltaire. Correspondance avec le roi de Prusse”. Tome second, Paris, 1824, Lettre CXXXVI. (digitalizare Google)

[10] Vă întreb, distinși cititori, câți dintre oamenii noștri de litere, ar putea să spună azi, același lucru?

[11] “A veni la Curte” este o expresie idiomatică specifică epocii care, în traducere neoficială, ar însemna „a intra în politică”.

[12] Max Gallo, „La vie de Voltaire”, Le Livre de Poche, Fayard 2008, pag. 249.

[13] Nu trebuie să reamintesc cititorului cultivat că pe vremea ceea nu se făceau conferințe de presă televizate.

[14] Max Gallo, idem, pag. 354.