Elogiu aforismului (I)

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragiii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară”[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu

---

[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.

Publicitate

Moment poetic : enigme la frontiere

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!