Tag Archives: Vasile Ghica

Elogiu aforismului (II)

10 mai

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Aforismul ca gen literar

În prezent, aforismul este recunoscut ca gen literar. În cuvintele Enciclopediei Britanice, chiar și unii poeți au fost atrași de “această formă condensată și enigmatică de proză”, în care pot să-și “îmbrace senzațiile, revelațiile sau reflecțiile cu misterul și strălucirea aforismelor”. [1]

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime) [2]

În ciuda similitudinii terminologice între maxime și aforisme, este important de notat, pe baza observării modului în care contemporanii sau posteritatea le înregistrează, că există o deosebire formală între maxime și aforisme. Maximele sunt tot aforisme la care se ajunge prin convertire, ele putând fi calificate astfel de către o terță parte, extrase fiind dintr-o operă literară sau de altă natură. De pildă, numeroase replici din piesele de teatru ale lui Shakespeare, călătoresc pe cont propriu, scoase din context, ca aforisme. Cine nu a auzit de “toată lumea e o scenă”, “totul e bine, când se sfârșește cu bine” sau “unii se ridică prin păcat, iar alții prin virtute cad”[3], fără a ști exact ce personaj le-a rostit?!

Cu alte cuvinte, acest tip de aforisme provine din fragmente memorabile care au o expresivitate proprie, chiar și scoase din context. Ele capătă o existență autonomă și sunt circulate cu titlul de aforisme sau categorisite ca maxime, sentințe, adagii, cugetări, reflecții sau altcumva de către editori ori cititori.

Există însă aforisme native, botezate cu acest anume de către autorii lor, și care sunt uneori definite ca proză ultrascurtă. Cu alte cuvinte scriitorul își propune din start să scrie reflecții sub forma aforistică. Nicolae Iorga are propria culegere de aforisme, intitulată, la prima lor apariție în volum, Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul (1905), iar mai apoi, în 1911, Cugetări. Editorul unei ediții ulterioare dă, referindu-se la marele savant, una dintre cele mai cuprinzătoare și frumoase posibile definiții ale aforismului în formula sa ideală “expresii de rară frumusețe, de mare seninătate, de simplitate olimpiană, de farmec odihnitor, arătând puritatea caracterului sau, exprimat în forme concise, dar uluitor de expresive”. [4]

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe pe umerii poporului.

Nicolae Iorga

Proverbele: aforismele poporului

Ar fi însă nedrept dacă am include în această minimă ilustrare a nemuririi lor în cultura universală doar aforismele culte, creație directă sau indirectă a unor persoane cu identitate cunoscută. Cele mai constante și mai profunde creatoare de aforisme sunt popoarele.

Ce altceva sunt proverbele decât aforisme enunțate și rafinate de autori și purtători anonimi, nu în zile de mare inspirație poetică sau filosofică ale unor condeieri, ci prin trecerea secolelor?

Strămoșii mei nu erau analfabeți. Citeau în stele.

Vasile Ghica

Proverbele sunt aforisme populare zămislite de înțelepciunea colectivă și distilate din autentice experiențe de viață. Ele înving timpul prin propria lor încărcătură de semnificație și sunt transmutate în cultura națională grație profunzimii lor.

După cum nu ar putea exista o dovadă mai vie a forței unui aforism cult, decât să fie absorbit, ca proverb, în patrimoniul geniului popular!

Țăranul nu poate fi considerat filosof, deoarece are limbajul prea clar.

Vasile Ghica

Nasc și pe Internet aforisme

Cei mai perspicace dintre cititorii acestui text, prin urmare toți, vor fi dedus desigur că sunt vechi și depășit, dacă nu chiar, horribile dictu!, bătrân, pentru că mă refer nedisprețuitor la vremuri apuse. Nici romanii nu mai vorbesc latina, nici țăranii nu mai nasc proverbe. Le cer iertare, dar s-au înșelat, pentru că tocmai le voi dovedi că și eu sunt băgat în priza prezentului, deschizându-vă ferestrele către aforismele valabile pentru lumea virtuală.

Cel mai faimos dintre ele este “pe Internet, nimeni nu știe că ești un câine” și a însoțit o caricatură a lui Peter Steiner care a înconjurat lumea.[5] Altul spune (în traducere liberă): “A te informa pe Internet este ca și cum ai bea apă dintr-un hidrant” (Mitch Kapor) .

Dacă nu mă credeți, informați-vă pe Internet!

Nu are nici prieteni, nici vecini; de câțiva ani locuiește pe Internet.

Caryn James

De la Nicolae Iorga la Vasile Ghica

Aforismul românesc ar merita o istorie, dar eu nu-mi pot permite decât să trec de la Nicolae Iorga la Vasile Ghica, cel mai însemnat scriitor de aforisme contemporan, care își asumă o dată cu vocația pentru acest gen literar și riscurile asociate. Pentru că un roman mediocru poate fi salvat de un deznodământ neașteptat, o poezie de o metaforă subtilă, o nuvelă de un personaj original, o piesă de teatru de o întorsătură surprinzătoare de situație etc. Un aforism nu are soluții de avarie. El este aforism sau este o propoziție oarecare. 

Așa cum se spune în prefața unei culegeri bilingve, româno-franceze, de aforisme ale lui Vasile Ghica[6],

el a ales să modeleze cuvinte și fraze pentru a le ridica la elocvența strălucitoare a aforismelor, asemenea unui bijutier care șlefuiește cristale de carbon până le conferă noblețe diamantină. Munca lui de explorator al profunzimii limbajului urmărește să ne transmită adevăruri universale sau personale, prin intermediul puterii inepuizabile a cuvântului. Adevărurile născute din observațiile sale sunt rafinate și sclipitoare, impregnate de o aromă subtilă și de o eleganță discretă. Dar farmecul aforismelor lui Vasile Ghica nu provine doar din consimțământul nostru la enunțurile sale. Limpezimea gândurilor este însoțită de o ironie alertă, dar binevoitoare, care invită cititorul să zăbovească pentru a-i simți savoarea”.

Shakespeare a fost un fel de Dumnezeu, pentru că și despre el se spune că nu ar fi existat.

Vasile Ghica

Prin urmare, aforismele au fost cultivate nu doar în grădinile imperiale ale Romei sau în saloanele regale ale Franței, ci și în curțile primitoare ale gospodarilor modești ai literelor, cum este și grupul de entuziaști însuflețiți de profesorul Vasile Ghica la Tecuci, un oraș a cărui relevanță intelectuală depășește cu mult condiția sa de târg cuminte de provincie.

Nu este suficient să călătorești. Trebuie să și ajungi undeva.

Vasile Ghica

Toate drumurile aforismului românesc duc la Tecuci[7]!

© Petru Dumitriu


[1] The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, 23:480:1b.

[2] DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Univers Enciclopedic, București, 1996.

[3] In original, some rise by sin, and some by virtue fall (Measure for measure).

[4] Barbu Theodorescu, în Cuvînt introductiv, la volumul Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, 1969.

[5] https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=13627120

[6] Photaphorismes. Les beaux esprits. Bruno Tofano, photographies. Vasile Ghica, aphorismes, Editions BoNo 2018.

[7] Festivalul internațional al aforismului, ediția a V-a, Tecuci, 7-8 octombrie 2021, Organizatori: Fundația Pelin și Biblioteca Municipală « Ștefan Petică ».

Elogiu aforismului (I)

3 mai

Se dedică

Festivalului internațional al aforismului

de la Tecuci

Suferințele limbii române și rezistența prin aforism

Limba română este în declin accelerat. Gramatica, disciplina care odinioară era deasupra Cezarilor, o dovadă a nobleței latine a poporului român, se retrage învinsă din spațiul public. Rămân în loc agramatismul, sărăcia vocabularului și o molipsitoare indolență care regurgitează înghițiturile nemestecate ale unei engleze de baltă.

Nici literatura contemporană nu scapă de poluare. Discreția și măsura sunt adesea eliminate în virtutea unui “realism capitalist” care înlocuiește ariditatea aseptică a “realismului socialist”. Înjurătura, scabrosul, lubricul alungă pudoarea și bunul simț și ne sunt prezentate de semidocți drept mărci ale modernității și progresului.

Există prostii bine primite, așa cum există proști bine îmbrăcați.
Nicolas Chamfort

Pe acest fond, am simțit nevoia să aduc un elogiu aforismului și, prin acesta, eforturilor unor oameni formidabili de a șlefui și rafina cuvântul și forța de expresie a limbii care ne definește, prin cultivarea acestei păsări colibri a literaturii. Într-o epocă în care limba suferă sub asaltul lenei și a uscăciunii spirituale, Festivalul aforismului de la Tecuci este o oază a unei noi rezistențe prin cultură.

Învățat e omul care nu mântuie niciodată de învățat.
Nicolae Iorga

Hipocrate: părintele aforismului!

Conform Enciclopediei Britanice, aforismul este expresia concisă a unei doctrine sau principiu sau a oricărui adevăr general acceptat, transmis printr-un enunț memorabil și semnificativ. [1]

În antichitate, aforismele au fost cultivate în domenii care își dezvoltau propriile lor principii sau metodologii, printre care arta, medicina și jurisprudența. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Hipocrate, al cărui tom de Aforisme reprezenta o serie de propoziții referitoare la simptome și diagnostice ale bolilor și la arta vindecării. Se poate afirma că primul aforism cu circulație globală este cel enunțat în introducerea cărții – Ars longa, vita brevis.

Prin urmare, Hipocrate, savantul creditat deja cu prima formă de interdisciplinaritate științifică, cea dintre medicină și filosofie, este nu doar părintele medicinii, ci și cel al aforismului.

Filosofia biruie cu ușurință nenorocirile trecute și viitoare.
Dar nenorocirile prezente o răpun.
La Rochefoucauld

Limba latină: limba vie a aforismelor

O fi limba latină considerată moartă, dar ea este încă vie și universală în conștiința umanității. E drept că a beneficiat, fie vorba între noi, de un avantaj considerabil, acela că nu mai poate fi stricată de palavragii care poluează discursul public. 

Incultura a început să fie purtată chiar cu oarecare mândrie 
Vasile Ghica

Una din cele mai cunoscute colecții de aforisme este cea alcătuită în 1066, în limba latină, și care conținea preceptele școlii de medicină de la Salerno.  Cu timpul, aforismele au fost folosite și în alte domenii (morală, religie, filosofie), ajungând să exprime, în general, adevăruri concise, cunoscute și sub denumirea de maxime.

Roma antică a cultivat în mod deosebit aforismul, fie sub forma sa epigramatică, în care a excelat Marțial,  fie sub forma maximelor juridice, care au traversat secolele exprimând esențe valabile și în zilele noastre. De pildă, principii juridice precum “non bis in idem”, “nullum crime sin lege”, “nemo censetur ignorare legem”, “pacta sum servanda”, “testis unus, testis nullus” etc.[2], sunt familiare nu doar juriștilor.

Tot de la (stră)bunii noștri romani ne-au rămas nealterate, ca înțeles și ca limbă, expresii aforistice din sfera filosofică și morală, care aproape nu mai trebuie să fie traduse din latină, fiind preluate ca atare în patrimoniul spiritual mondial. Enunțuri precum Homo homini lupus (rămas de la Plaut), Auri sacra fames (Virgiliu), Est modus în rebus (Horațiu), Ex nihilo nihil (Lucrețiu), Finis coronat opus (Ovidiu) fac parte din acest tezaur de filosofie concentrată. Chiar cer iertare că le dau traducerea în subsol!

Toate aceste maxime sunt extrase din opera literară a autorilor menționați și au germinat în creațiile generațiilor ulterioare. Afirmația lui Voltaire despre aurea mediocritas (un vers desprins dintr-o odă a lui Horațiu) este valabilă pentru toate: “acest frumos vers îl știe orice om de litere pe dinafară[3]. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

De la medicină și drept la poezie și morală

Aforismul a cunoscut apogeul pe tărâmul moralei, în special în Franța secolelor XVII și XVIII, prin Blaise Pascal, La Rochefoucauld[4], La Bruyère și mai puțin cunoscutul Nicolas Chamfort. Era apreciat ca cel mai economic mijloc de a comunica experiența și înțelepciunea și de a împărtăși sfaturi moralizatoare.

Amorul propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii
La Rochefoucauld

Să înveți să mori? N-o să reușești prea bine prima dată!
Nicolas Chamfort

Aforismul are avantajul stilistic de a crea impresia profunzimii chiar și atunci când este doar un loc comun exprimat mai subtil, condimentat, după caz, cu ironie acidă sau chiar sarcasm, cu condiția ca mesajul să fie convingător. Talentul autorului de aforisme constă în combinarea armonioasă a adevărurilor enunțate concis sau cu umor, eventual folosind paradoxuri, jocuri de cuvinte și analogii ingenioase.

Broaștele cred că de frică nu le pescuiește nimeni.
Nicolae Iorga

Puricii lui Ahile nu erau mai viteji decât ceilalți.
Nicolae Iorga

Găina furioasă nu e pasăre de pradă
Nicolae Iorga

O parte din opera teologilor creștini s-a transmis și ea prin enunțuri clasice exprimate și circulate sub înfățișare aforistică, în limba latină. Iată câteva ale Sfântului Augustin: Nec doctor verbis serviat, sed verba doctori  (Nu învățatul să se supună cuvintelor, ci cuvintele să se supună învățatului); Praecedit fides, sequitur intellectus (Credința precede, înțelegerea urmează); Vera aeternitas est ubi temporis nihil est (Adevărata eternitate se află acolo unde nu există nimic care ține de timp)[5].

(va urma)

© Petru Dumitriu


[1] The New Encyclopaedia Britannica, Micropaedia, 1:480:1a.

[2] “Nu (pedepsești) de două ori pentru aceeași faptă”, “nici o învinuire fără (un paragraf) de lege”, “necunoașterea legii nu se ia în considerare”, “tratatele trebuie respectate”, “un singur martor nu este un martor”. A se vedea 1200 de astfel de sintagme în Sebastian Rădulețu, Lucian Săuleanu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura Științifică, 1999.

[3] “Omul este lupul omului”, “blestemata sete de aur”, “există o măsură în toate”, “din nimic, nimic”, “sfârșitul încununează opera”, “mediocritate aurită”. I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre, Editura Științifică, București, 1968.

[4] La Rochefoucauld. Maxime și reflecții, Biblioteca pentru toți, 714, Editura Minerva, 1982.

[5] Culese din Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu. Aeterna Latinitas. Mica enciclopedie a gândirii europene în expresie latină. Polirom 1996.