Dacă vă întreb așa pe nepusă masă, care este definiția intelectualului român, înclin să cred că nu mă pot aștepta la un răspuns precis. Unul care citește mult? Unul care scrie mult? Unul care cugetă mult? Unul care pune întrebări multe și oferă răspunsuri puține? Unul care are diplomă de studii superioare? E musai ca diploma să fie de la stat sau și la private se produc intelectuali? Trebuie să fie absolvenți de umanioare sau sunt buni și inginerii? Să aibă doctorat sau e bun și-un plagiat?
Păi vedeți că nu știți! Intelectualul ca și mâncatul, nu este așa de simplu cum crede lumea!
Nici eu am o părere limpede. Conform legilor lui Murphy, ediție revăzută și adăugită de mine, oricât de bună ți s-ar părea părerea inițială, ea se va dovedi în cele din urmă greșită.
Ceea ce știm este că vorbele și gândurile intelectualilor cântăresc mai greu decât trupurile lor. Mai ales dacă este vorba de formarea și deformarea imaginii țării. În lume, că acasă, deși toți suntem experți, e vai de capul ei!
Subiectul ne depășește prin mărimea lui raportată la micimea mijloacelor noastre, deci vom lucra cu fragmente. De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult.
Aripile și stelele lui George Tzipoia
Imaginile din antreu sunt ipostaze ale superbei creativități a lui George Tzipoia, artist plastic născut și format în România, stabilit ulterior în Elveția. Când și-a conturat ideea unei expoziții a asociat-o cu dorința de „a face ceva pentru România”, George Tzipoia a vrut să facă o expoziție prin care să-și afirme identitatea națională și europeană, ca și apartenența la cultura universală, exprimate prin simbolurile și esențele subtile ale artei sale.
George Tzipoia a fost refugiat politic, dar nu găsește de cuviință să-i reproșeze României trecutul sau prezentul ei. Cunoaște furtunile din paharele de apă ale politicii interne, dar nu-l interesează cine conduce institutul X sau ministerul Y. Ne privește de la înălțimea artei sale, fără să se uite chiorâș la țara mumă. Dimpotrivă, se gândește cu recunoștință la ea și îi dedică talentul. Pentagoanele hieratice ale lui George Tzipoia comunică, fără intermediar, cu o spiritualitate superioară, dar ofranda este adusă țării, căreia nu-i cere nimic în schimb.
Drumețule care treci prin Geneva la vremea expoziției „Aripi și stelele” nu ezita și intră fără sfială, că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Nu asteptați posteritatea! Artiștii mari trebuie apreciați și de contemporani, nu doar de negustorii cinici care le vor trafica mai târziu numele și operele.
Ai Salon de carte, ai parte…
…de proteste și resentimente. Oricât de amețiți ați fi de venirea primăverii, veți fi auzit de Salonul de carte de la Paris și de imaginea României reflectată prin literatură. A fost frumos! Cărturarii s-au bucurat mult de tot, dar unii nu au scăpat ocazia să-și exporte ranchiunele personale în Franța bine voitoare de rom(ân)i. Să fie oare adevărați intelectuali doar cei ai lui P care negreșit trebuie să-i injure pe cei ai lui M cu orice ocazie, dar mai apăsat cu ocazia Salonului? Discreția, detașarea, înțelepciunea cu care oamenii de spirit ar trebuie să se ridice deasupra coteriilor și meschinăriilor, să fie doar ficțiune literară?
Cum toată Europa stătea, ca de obicei, cu ochii ațintiți asupra noastră, se înțelege că mica demonstrație a unora împotriva altora a ridicat binișor vizibilitatea României nerecunoscătoare. Numai că de acolo de sus i-a dat drumul să cadă! Păcat că forțele de ordine nu au tras puțin, în aer, ca să prindem și un breaking news pe France 24. Așa că trebuie să ne mulțumim cu trei ecouri în Le Temps, cotidian elvețian de limbă franceză.
Cărțile lui Eugen Uricaru sunt bune, nu au nimic la dosar
Isabelle Ruf scrie o cronică la romanul lui Eugen Uricaru La Soumission (Supunerea), o recenzie obișnuită de carte, binevoitoare, interesantă și care invită la lectură.
Cine este Isabell Ruf? Cu siguranță, nu este intelectuală. Cum adică, pe ce mă bazez? Păi nu-l acuză cu nimic pe Eugen Uricaru și nu insinuează că ar avea ceva nevrednic la dosarul de cadre, cum s-ar cuveni să facă un adevărat intelectual ca să demoleze opera altuia.
În plus, face o trecere admirativă în revistă a tuturor scriitorilor români de expresie franceză, de la Panait Istrati și până la Dumitru Țepeneag, sugerând apartenența României la spațiul spiritual european. Ale cărui frontiere literatura le trece și fără viză Schengen[1].
Un inginer român care conduce un autobuz în cantonul Vaud poate fi scriitor de mare succes?
Despre Marius Daniel Popescu, un alt invitat al Salonului de carte, pavilionul României, scrie Nicolas Dufour. Ați auzit de Marius Daniel Popescu? Păi nu, de unde să auziți! Este un român stabilit la Lausanne, care a cunoscut un succes fulgurant prin romanele lui scrise în franceză. Este atât de apreciat în cantonul de adopție, încât tot mai des i se omite originea română și este numit écrivain vaudois[2]. Și nici măcar nu este intelectual, dacă ne gândim bine. Cu diploma de silvicultor din România exersează profesia de șofer de autobuz în Elveția, scrie romane, este abonat la premii literare și a creat o publicație de specialitate. Oare se compară cu doamna aceea cu studii la Stanford care a fost vreo trei ore ministru al educației?
Pentru N. Manea, româna este „limba călăilor”
Nu vă pripiți cu concluziile! În viață nu le putem avea pe toate. În același Le Temps, N. Manea dă un interviu legat de apariția în limba franceză a cărții sale La Cinquième impossibilité, expusă și ea la Salon. În interviu, înainte de a se urca pe soclu, pătruns de emoția participării la un eveniment literar, N. Manea începe prin a trage câteva scatoalce politice premierului. Și ca să fie clar despre ce premier este vorba (N. Manea trăiește în SUA care se descurcă fără) precizează că este cel „al unei țări unde domnesc demagogia și corupția”.
Ați ghicit țara din prima? Bravo ! Știam eu că numai lume isteață frecventează acest blog.
N. Manea observă înțelept că scriitorii durează mai mult decat primii miniștri[3] și admite ritos că este de datoria breslei din care face parte să îmbunătățească imaginea degradată a României. In chip de exemplu, remarcă noua generație de scriitori, după el „foarte dotați în abordarea religiei și sexului[4]”, dând a înțelege că și vechea generație a fost dusă la biserică și a facut sex, dar într-o formă mai „codată”, din cauza frigidei cenzuri. Și ca să înalțe și mai sus imaginea României, îl parafrazează pe Paul Celan care a spus că patria poetului este limba în care scrie. Nu se lasă mai prejos admițând că – „nu are ce să faca”[5] – dar patria lui este limba română. Cu o lămurire suplimentară, nu și necesară, chiar puțin bizară: „pentru mine, româna este limba călăilor, cea a fasciștilor antisemiți de la Garda de Fier”.
Mărturisesc că nu am înțeles prea bine, ceea mi se pare normal, nefiind intelectual.
Ca să nu mai vorbim că e primăvară! Vorba poetului Adrian Păunescu: „Și vine primăvara să ne ierte, / Că în uitarea noastră triumfală,/De un mileniu n-am mai fost la școală/ Și toate ce le știm ne sunt incerte”.
© Petru Dumitriu
[1] Asta e de la mine, dar trebuie să zic și eu ceva, că doar semnez blogul!
[2] Imi pare rău, nu o fac pe deșteptul, dar nu știu să traduc « vaudois » în limba română !
[3] Ce-i drept, a avut gura aurită. Dumnezeu s-o ierte pe Margaret Thatcher !
[4] Acum, fie vorba între noi, aici la subsol, că sus mi-a fost rușine să-l contrazic pe maestru: cel mai bine tratează sexul filmele porno si medicii ginecologi.
[5] “Je n’y peux rien”, în original.
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 