Tag Archives: Ştefan cel Mare

Bănci, Alzheimer, GPS. Trei dileme să vă scot din minți.

22 iul.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Vacanțele pe care le-ați consumat sau le așteptați sunt binemeritate. De trupurile, nu de mințile dumneavoastră. Dacă am înțeles eu bine creierele nu funcționeaza la adevăratul potențial[1], de aceea suntem și luați uneori, pe nedrept desigur, drept proști, de către „băieții deștepți”[2].

Așa că eu minților, nu trupurilor în șlapi, mă adresez acum cu teme de reflecție pentru vacanță. Nu se cade să le lasați să moțăie la soare sau să lenevească lascive în vreme ce hoinăriți pe potecile umbroase ale Carpaților, printre PET-uri și sticle sparte. Mințile trebuie să trebăluiască tot timpul. Doar proștii au mintea odihnită, zice proverbul, iar cititorii acestui blog au dovedit cu asupra de măsură că sunt inteligenți.

Vă propun, așadar, spre reflecție și rezolvare, trei dileme de vară.

Dilema bancară

1. Lumea palpită sub efectul crizei economice și financiare. Guvernele taie în carne și oase și aplică politici dure de austeritate. Somerii se înmulțesc. Tinerii nu se înmulțesc pentru că nu-și pot permite.

Băncilor americane li se recunoaște, cu deosebit respect,  meritul de a fi provocat criza prin  politici iresponsabile și lăcomie corporatistă. Cu toate acestea, băncile în cauză, în modestia lor, continuă să lucreze spre binele omenirii.

JP Morgan Chase, de pildă, a anunțat un beneficiu cu  31% mai mare pe trimestrul II în raport cu cel dinainte care nici el nu se simțea prea rău. Beneficiul net s-a ridicat, sfidând Cassandrele care-i supără pe greci încă din antichitate, la 6,5 miliarde dolari.

Wells Fargo, o bancă mai mică, nu se lasă nici ea mai prejos. Beneficiul ei net a crescut cu 20% ajungând la 5,3 miliarde dolari, tot în trei luni.

Cum e mai bine?

a)      Să ne lăsăm de banalele noastre ocupații și să lucrăm cu toții în bănci, pentru bănci?

sau:

b)      Să stăm în băncile noastre?

Dilema pensionară

2. Omniscienții cercetători britanici mai aduc o dată soarele pe strada noastră cu borduri mari și asfalt prost. Se pare că frecvența bolii Alzheimer va fi mai mică decât s-a prevăzut[3]. Ieșitul mai târziu la pensie contribuie la întârzierea bolii, au constatat ei, nu doar la scăderea venitului lunar, cum au constatat pensionarii.

Iată deci că nici banii de pensie nu aduc fericirea, ci mult mai de preț e iubirea de muncă. Mai mult decât atât, cei care apucă și chiar trec acum de 90 de ani sunt din ce în ce mai isteți, și mai mai pe fază decât nonagenarii de acum un deceniu.[4]

Cum e mai bine?

a)      Să ieșim la pensie la 90 de ani cu mintea încărcată de amintiri?

sau:

b)      Să ieșim la pensie cât mai devreme, ca să ne bucurăm de plăcerile restante ale vieții, pentru că dacă vine Alzheimer tot nu o să ne aducem aminte dacă am luat o decizie bună?

Dilema satelitară

3.  Vă veți fi uitat cu invidie la oile și vacile care se află în permanent concediu la munte, se plimbă pe unde au chef, se culcă unde și cu cine poftesc, mănâncă bio și beau apă fără coloranți, de-acolo de pe versanți. Veți fi râvnit la lipsa lor de stress profesional și absența unor responsabilități palpabile, în afară de aceea, notabilă, de a se sacrifica, o dată în viață, pentru binele alimentar public.

Ei bine, crescătorii de animale din Pirinei și din Țara Bascilor, aripa spaniolă, nu se lasă mai prejos în grija pe care-o poartă vitelor pe care le supraveghează, decât serviciile de informații oamenilor aflați în situații similare. Ei s-au hotărât să nu mai lase animalele să behăie și să mugească despre cine vor și după cum le taie capul, ci să le pună GPS-uri la gâtul respectiv.

Ciobanii vor putea să stea în birourile lor de la stână și, prin semnalul de satelit, din spatele micilor ecrane, să orienteze vacile și oile în direcția dorită.

Pentru noi, cei care ne-am tras deja de bună voie GPS și semnale de satelit, cum e mai bine?

a)      Ne apărăm dreptul la libertate, intimitate și viață personală ?

sau:

b)      Stăm așa ca vitele?

Petru Dumitriu


[1] Chiar dacă nu o fi așa, mie îmi place să cred.

[2] Despre  “fete deștepte” nu se vorbește în folclorul nostru mediatic, dar lasă că nici cu ele nu mi-e rușine, la o adică.

[3] Cică « s-a prevăzut », de parcă tata mare, nu tot ei au prevăzut.

[4] Acum eu înțeleg eu mai bine ce vroia să spună Delavrancea prin gura lui Stefan cel Mare (sau invers ?): Moldova este a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri, pe măsură ce crește vârsta de pensionare.

Reclame

Moldova, patria recunoscătoare!

26 iul.

… arborii înalţă rugăciuni cerului…

 

În pofida vicisitudinilor soartei, a încercărilor şi suferinţelor prin care a trecut, sora noastră mai mică, Moldova de pe malul celalalt al Prutului, păstrează o inocenţă pe care noi, România gureşă de la Bucureşti, am pierdut-o de mult. Nici transplanturile sovietice de colectivism, nici importurile ruseşti de accente tandre şi semne moi, nici amintirea trecutului interbelic sub coroana regală, nu au diminuat capacitatea basarabenilor de a da Cezarului ce-i al Cezarului, Dumnezeu având oricând putinţa de a-şi recupera datoriile.

Pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Chişinău, în faţa unei instituţii publice, trecătorul atent va observa un monument, iar cel şi mai atent va citi inscripţia :

« Memorie veşnică colaboratorilor organelor afacerilor interne căzuţi la datorie »

Ca român obişnuit cu înjurăturile şi mostenirea negreşit odioasă a regimului anterior şi cu pendulările scârbavnice la dreapta şi la stânga interesului politic privat, mă întreb în ce împrejurări o astfel de inscripţie ar fi posibilă dincoace de Prut. Spre deosebire de moldovenii fără buletin de români, noi stăm cu memoria mai prost. Nu spun acum că de aia copiem la bacalaureat şi la doctorat. Dar noi nu ţinem minte nici cine a început Marea Gâlceavă , unde-s teroriştii sau cine a furat economiile de partid şi de stat! Mintea românilor cea de pe urmă pare a sugera că nu ţinem minte decât clipa prezentă, dacă cumva nu o ratăm şi pe ea. Darămite să mai avem şi MEMORIE.

Cât despre veşnicia ei, ce să mai vorbim! Suntem atât de multumiţi de noi înşine si nemultumiţi de ceilalţi, încât nici nu ne trece prin cap că am putea fi recunoscători cuiva, mai ales dacă acel cineva este căzut, prin urmare nu mai trăieşte să ne crească salariile şi pensiile sau măcar să ne dea un pachet de zahăr în schimbul recunoştinţei la vot.

Imaginaţi-vă că în locul Catedralei Mântuirii Neamului am avea un Pantheon pe care frontispiciul căruia să scriem:

Aux grandes hommes, la patrie reconnaissante.

Pe cine am putea noi băga înăuntru şi care să nu fi fost împuşcat, alungat, întemniţat, interzis sau măcar batjocorit la televizor?

Să revenim însă la inscripţia de la Chişinău : câtă candoare şi câtă naivă bună credinţă! Nu ştim despre ce fel de colaboratori este vorba, cu cine au colaborat ei şi de ce! Referinţa anistorică la « organe » lasă loc liber viziunilor şi interpretărilor personale asemenea grandioaselor picturi abstracte care nu desenează nimic. E musai să prespunem că datoria se referă la patrie, chiar dacă nu putem fi siguri: în aparenţă căderea colaboratorilor organelor nu s-a produs în confruntarea cu inamicul exterior (absolut firesc ţinând cont că şi Imperiul ţarist, şi Imperiul otoman şi Uniunea Sovietică au iubit Basarabia, doar că amorul nu era întotdeauna consimţit!) ci pe tărâmul « afacerilor interne » !

Autorul inscripţiei, în înţelepciunea lui molcomă şi împăciuitoare, a găsit de cuviinţă să de-contextualizeze apelul la memorie şi să reconcilieze a priori orice prejudecată, ură şi părtinire. O astfel de memorie, rafinată şi curăţită de detalii, păstrată celor căzuţi la datorie, deci evident nu din pricina exceselor şi opţiunilor personale, nu poate fi decât veşnică.

Moldova este o patrie recunoscătoare, dar cine, totuşi, îi merită recunoştinţa?

Petru Dumitriu