Tag Archives: spațiul Schengen

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Catharsis: De la Rotterdam la București, via Carcaliu

19 Noi

Flori de cactus

1. Judecând după spectaculosul transfer de proprietate al capodoperelor de la Kunsthal Rotterdam, nu s-ar zice că românii nu sunt consumatori de artă, așa cum odinioară, la începuturile aventurii noastre europene, erau amatori de lebede. Matisse, Monet, Picasso, Gauguin, Lucian Freud… Și cei mai sceptici dintre noi trebuie să admită că gusturile sunt impecabile pentru o trupă de proxeneți pașnici, ale căror orizonturi s-au lărgit, prin voință și perseverență, de la tranzacțiile carnale la cele artistice.

Iară emoțiile estetice, spre cinstea lor, nu au fost întrecute decât de cele existențiale. Europa a fost mișcată de pasiunea arzătoare și de dramatismul dilemelor protagoniștilor noștri, dispuși să meargă până la sacrificiul suprem. Al picturilor. Trecute sunt vremurile devalizării parcometrelor și bancomatelor. Hoții de buzunare au crescut, s-au rafinat, au promovat în elitele breslei, fură cu ștaif, cinematografic. Parcă îl vad pe George Clooney jucându-l pe eroul Dogaru, îndârjindu-se să-i reconstituie zbuciumul metafizic. Simt pe undeva fiorul mândriei naționale, dulcea răzbunare pe olandezii care, prin mârșava împotrivire față de pasiunea noastră sinceră pentru Schengen, au socotit că ne împiedică accesul la patrimoniul cultural european, care este, dacă am înțeles noi bine, comun.

2. Se cuvine să spunem însă că românii nu penetrează muzeele europene doar în scop de afaceri, daca îmi permiteți să folosesc acest delicat eufemism. Mai sunt destui compatrioți dispuși să bată drumurile europene nu pentru a privatiza operele de artă, ci doar pentru a le iubi platonic. E-adevărat, nimic nu se compară cu senzația de plenitudine a libertății de circulație pe care o simți jucând table pe Coasta de Azur, dar încă mai sunt români care fac lungi cozi de așteptare la Luvru, Prado, sau Rijksmuseum și pleacă doar cu impresii, nu și cu operele care le-au generat.

3. Profit de ocazia reintrării triumfale a României în istoria artei, prin catharsisul de la Carcaliu,  și de resurecția neașteptată, în titlurile din mass-media, a noțiunilor de  “pictură”, “muzeu”,”tablou” pentru a reaminti onorabililor cititori ai acestor rânduri și, prin intermediul lor, eventualului public cu sensibilitatea anesteziată prin injecții zilnice de televiziune, că și în România nasc pictori, avem și noi pictură, muzee, tablouri. Și dacă tot găsim timp și resurse să plecăm la mii de kilometri depărtare pentru a vizita o galerie de artă, nu văd de ce am trece impasibili pe lângă muzeele aflate în drumurile noastre zilnice.

4. M-a surprins plăcut asta-vară vestea redeschiderii Muzeului Colecțiilor de Artă, pe care nu-l mai văzusem de pe vremea studenției. Într-o lungă și călduroasă zi de august și de concediu m-am hotărât să-l revăd. Ca să evit coada la bilete și aglomerația ulterioară, m-am dus la prima oră. Coada însă, prevăzătoare, m-a evitat ea pe mine. Am fost primul vizitator și, vreme de mai bine de un ceas, singurul. Abia mai spre sfârșitul trecerii mele, a dat navală mulțimea, în număr de vreo trei-patru, dintre care cel puțin unul era un cunoscut al personalului de pază, mânat în luptă de amiciție, nu de puseuri culturale.

Inferioritatea numerică m-a pus în situații stânjenitoare. În fiecare salon prin care am trecut prea numeroșii supraveghetori mă fixau vigilent și rece. Făceam doi pași la stânga binișor, făceau și ei alți doi la dreapta lor. Întoarceam capul cu 45 de grade, simțeam în ceafă o mișcare similară.

5. Am fost pătruns de importanța propriei persoane, dar și apăsat de vinovație. Am fost încântat de ce-am văzut, dar magia relației intime cu picturile expuse s-a irosit. Nu puteam insista prea mult cu privirea asupra vreunui nud ca să nu trec drept libidinos în ochii paznicilor. Am fost mișcat de nobila obsesie a pictorilor interbelici pentru peisajele de la Balcic, dar am riscat ca observatorii mei să descifreze înclinații revizioniste nefirești pentru conjunctura politică a verii. Eram pe cale să gust farmecul de epocă al unei simpatice colecții de realism socialist, dar m-am abținut, pentru ca nu cumva urmăritorii să-mi surprindă vreo umbră de nostalgie. Am constatat cu respect interesul și dragostea cu care colecționarii armeni au adunat pictură românească, dar m-am abținut de la vreo criză de entuziasm ca să nu se creadă că sunt însuși Varujan Vosganian.

6. Fac aceste observații nu cu maliție, ci cu sinceră tandrețe, ca unui copil drăgălaș, dar căruia îi curg puțin mucii. Muzeul Colecțiilor de Artă merită atenția, timpul și chiar dragostea domniilor voastre.

Creațiile artistice nu devin capodopere doar prin propriul lor efort. Pentru asta au nevoie de complicitatea admirației și afecțiunii noastre. Frumusețea, după cum bine s-a spus, este în ochii celor care o privesc. Valoarea reală a unei capodopere nu este cea din registrele de profit ale companiilor de asigurare, ci decurge din capacitatea de a oferi la nesfârșit admiratorilor, oricât de mulți ar fi ei, înălțare spirituală.

Prin urmare, doamnelor și domnilor iubitori de frumos, zâmbiți supraveghetorilor, dar vizitați Muzeul Colecțiilor de Artă și veți avea surprize și certitudini agreabile. S-a redeschis pentru noi, populația autohtonă, în primul rând. Vor veni și străini, printre ei chiar și olandezi frustrați de la Rotterdam, dar numai dupa ce vor simți că românii își cultivă și propriile valori, nu doar pe ale altora. Vorba revoluționarilor de la 1989: dacă nu noi, cine?

7. Dacă vreți totuși să furați, lăsați orice speranță voi cei care intrați! La Muzeul Colecțiilor de Artă nu aveți nici o șansă! Încercați tot prin spațiul Schengen!