… arborii înalţă rugăciuni cerului…
În pofida vicisitudinilor soartei, a încercărilor şi suferinţelor prin care a trecut, sora noastră mai mică, Moldova de pe malul celalalt al Prutului, păstrează o inocenţă pe care noi, România gureşă de la Bucureşti, am pierdut-o de mult. Nici transplanturile sovietice de colectivism, nici importurile ruseşti de accente tandre şi semne moi, nici amintirea trecutului interbelic sub coroana regală, nu au diminuat capacitatea basarabenilor de a da Cezarului ce-i al Cezarului, Dumnezeu având oricând putinţa de a-şi recupera datoriile.
Pe Bulevardul Ştefan cel Mare din Chişinău, în faţa unei instituţii publice, trecătorul atent va observa un monument, iar cel şi mai atent va citi inscripţia :
« Memorie veşnică colaboratorilor organelor afacerilor interne căzuţi la datorie »
Ca român obişnuit cu înjurăturile şi mostenirea negreşit odioasă a regimului anterior şi cu pendulările scârbavnice la dreapta şi la stânga interesului politic privat, mă întreb în ce împrejurări o astfel de inscripţie ar fi posibilă dincoace de Prut. Spre deosebire de moldovenii fără buletin de români, noi stăm cu memoria mai prost. Nu spun acum că de aia copiem la bacalaureat şi la doctorat. Dar noi nu ţinem minte nici cine a început Marea Gâlceavă , unde-s teroriştii sau cine a furat economiile de partid şi de stat! Mintea românilor cea de pe urmă pare a sugera că nu ţinem minte decât clipa prezentă, dacă cumva nu o ratăm şi pe ea. Darămite să mai avem şi MEMORIE.
Cât despre veşnicia ei, ce să mai vorbim! Suntem atât de multumiţi de noi înşine si nemultumiţi de ceilalţi, încât nici nu ne trece prin cap că am putea fi recunoscători cuiva, mai ales dacă acel cineva este căzut, prin urmare nu mai trăieşte să ne crească salariile şi pensiile sau măcar să ne dea un pachet de zahăr în schimbul recunoştinţei la vot.
Imaginaţi-vă că în locul Catedralei Mântuirii Neamului am avea un Pantheon pe care frontispiciul căruia să scriem:
Aux grandes hommes, la patrie reconnaissante.
Pe cine am putea noi băga înăuntru şi care să nu fi fost împuşcat, alungat, întemniţat, interzis sau măcar batjocorit la televizor?
Să revenim însă la inscripţia de la Chişinău : câtă candoare şi câtă naivă bună credinţă! Nu ştim despre ce fel de colaboratori este vorba, cu cine au colaborat ei şi de ce! Referinţa anistorică la « organe » lasă loc liber viziunilor şi interpretărilor personale asemenea grandioaselor picturi abstracte care nu desenează nimic. E musai să prespunem că datoria se referă la patrie, chiar dacă nu putem fi siguri: în aparenţă căderea colaboratorilor organelor nu s-a produs în confruntarea cu inamicul exterior (absolut firesc ţinând cont că şi Imperiul ţarist, şi Imperiul otoman şi Uniunea Sovietică au iubit Basarabia, doar că amorul nu era întotdeauna consimţit!) ci pe tărâmul « afacerilor interne » !
Autorul inscripţiei, în înţelepciunea lui molcomă şi împăciuitoare, a găsit de cuviinţă să de-contextualizeze apelul la memorie şi să reconcilieze a priori orice prejudecată, ură şi părtinire. O astfel de memorie, rafinată şi curăţită de detalii, păstrată celor căzuţi la datorie, deci evident nu din pricina exceselor şi opţiunilor personale, nu poate fi decât veşnică.
Moldova este o patrie recunoscătoare, dar cine, totuşi, îi merită recunoştinţa?
Petru Dumitriu
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 